joi, 10 decembrie 2009

Metafora sfârşitului

Motto:
...ce văd de la această fereastră, dacă nu pălării şi mantale ce pot îmbrăca spectre sau oameni contrafăcuţi ce se mişcă doar cu ajutorul unor maşinării?
Descartes
"Într-una din acele gropi căzu Generalul Hoffmann, pentru că-i dăduse pinteni calului, pe negândite, după ce strânsese hăţurile, ca să evite la timp o tufă de mărăcini ce îi tăia calea. Şi deodată, simţind că picioarele i se scufundă tot mai mult în argila înşelătoare, supt parcă de o implacabilă putere venind de jos, de o gură din măruntaiele pământului, calul începu să necheze cu deznădejde, cerând ajutor oamenilor, sfârşindu-se în inutile cabrări, fără ca disperatele sale încercări de a-şi smulge picioarele din faţă sau din spate să-l scape de o lentă scufundare. Cu groaznicul noroi ajuns până la genunchi, încercând să-şi scoată cizmele ce deveneau grele ca plumbul, trăgând şi smucind de hăţuri fără rezultat, văzând că opintelile animalului nu făceau decât să grăbească inexorabila scufundare, Generalul strigă: "O frânghie!...Un ham!...O curea!...Scoteţi-mă de aici!...Repede!...O frânghie...Un ham...O funie..." Dar oamenii ce înconjuraseră băltoaca, tăcuţi, priveau pe sub sprâncene, într-o aşteptare calmă, foarte târziul, prea târziul naufragiu al şefului lor. "Crapă, porcule!", zise, aproape şoptit, un caporal pe care Hoffmann îl pălmuise cu ani în urmă, pentru că răspunsese nerespectuos. "Crapă, porcule!", zise, ridicând tonul, un sergent pe care Hoffmann nu-l înaintase în grad cu câtăva vreme în urmă. "Crapă, porcule!", zise, strigând, un locotenent ce solicitase, mult timp, fără succes, o râvnită Stea de Argint. "Nu, pe toţi dracii, nu! Nu mă lăsaţi să mor aşa!", urla acum, şeful, agăţându-se de urechile calului ce mai scotea încă botul deasupra nămolului mişcător. "Crapă, porcule!", îi răspunse corul grec. Şi nămolul ajunse la gâtul, la barba, la gura Generalului, care încă mai scotea strigăte neclare, cu gura plină de noroi-horcăieli şi bolboroseli, ţipete ce nu se mai auzeau, o ultimă zvâcnire dintr-o agonică horcăială...Când deasupra rămase fluturând doar chipiul, unul dintre spectatori aruncă spre el un mic crucifix, repede înghiţit de mlaştină, revenită acum la liniştea ei verde-albăstruie".
Alejo Carpentier
Recursul la metodă,
BPT, 1988, Editura Minerva, p 130-131

3 comentarii:

geomarz spunea...

Bun. Generalul chiar o merita. Numai că acum, nu generalul se scufundă, ci noi, cu toţii. El rămîne deasupra...

Matilda spunea...

Să-l trimitem în judeţul Buzău, sunt acolo nişte vulcani noroioşi, o spendoare...

geomarz spunea...

Ăsta trebuie ţinut acolo cu forţa. Noroioşii ăia sînt cam mititei pentru puterea domniei sale.