marți, 15 mai 2018

Eșecul, ca proiect de țară.


Cred că suntem bine duși cu capul! Ne-am dorit cu ardoare să eșuăm! Am înjurat creșterea economică: e prea mare, este peste PIB ul potențial(o tâmpenie sinistră, din punctul meu de vedere, pentru că cel puțin 25% din economie nu este prinsă în statistici, dar are efecte asupra tuturor aspectelor economice: consum, producție, economisire, deficit de cont extern, prin consum, investiții, etc), este cu deficit bugetar(n-a fost), este cu deficit extern(da, dar deficitul este finanțat, inclusiv prin investiții străine), că statul se împrumută prea mult(da de unde, datoria publică a scăzut!), statul nu face și nu drege, nu investește, nu construiește autostrăzi(acum, pe bune, de ce într-o țară în care sectorul public abia mai face 6%-7% din PIB, statul să fie principalul investitor, că nu înțeleg?) și, mai ales, plătește prea mult munca.
Ne-am dorit o recesiune, ceva, pentru a dovedi că Ciuma Roșie este un dezastru pentru România, că nu știe să guverneze. Am făcut tot ce am putut pentru a împiedica orice investiție publică. Să nu poți ca în zece ani să pornești construcția spitalelor regionale, pentru că niște tembeli se încaieră sau denunță la DNA, doar pentru a le face rău adversarilor politici? Să nu poți cumpăra un autobuz în București, pentru că licitațiile sunt contestate la foc automat? Să nu cumperi o singură ambulanță pentru că, tot așa, niște unii vor să i-o tragă lui Arafat? Când vrei să faci ceva, mereu se găsește un mecanism care să anuleze intenția!
Analiștii neamului sunt indignați că se mărește deficitul extern la capitolul alimente. Și acuză Guvernul că nu face și nu drege. Iar Iohannis, în marea lui înțelepciune, NU vrea să promulge legea care acordă stimulente crescătorilor de porci și de pui, pentru că așa ar câștiga și fiul lui Dragnea, acționar la o crescătorie de porci. Să moară capra tuturor, dacă asta trebuie pentru a muri 
capra lui Dragnea! Întrebare: asta n-ar fi fost o investiție a statului? Investiție înseamnă doar autostradă? N-ar fi contribuit la creșterea PIB? La reducerea deficitelor externe? De ce să gândim? Noi înjurăm, și asta este suficient!

Pe scurt: mi-e silă! Nu am crezut niciodată că PSD este un geniu al politicii, și merită Nobelul pentru economie. Dar a găsit o cale de a stimula creșterea economică. Și în loc să profităm de un moment economic bun, din prostie, am făcut tot ce am putut pentru a fute și ce am făcut bine! Pentru că singura politică a unora este ”Cu cât mai rău, cu atât mai bine!” Și după rău, ce urmează?
Incapacitatea noastră de a lucra împreună, de a fi o națiune, de a avea un proiect de viitor, devine cea mai mare amenințare la adresa existenței, ca stat, a României. Bucurii meschine, și lașitatea de a nu asuma consecințele deciziilor și faptelor noastre. Ei bine, da, noi suntem români! Ăsta este adevăratul nostru chim: meschini, invidioși, lipsiți de respect pentru orice fel de valoare, cu o imensă capacitate de a urî și de a ne bucura de răul altuia. Să nu ne mai mințim, să acceptăm că așa suntem, și, dacă mai avem ceva minte, să încercăm să ne schimbăm. Dacă putem. Dar nu cred: noi ne-am făcut din eșec proiect de țară. 

luni, 14 mai 2018

Fronda împotriva Bruxellesului se extinde.


Fronda împotriva Bruxellesului se extinde! La Roma Mișcarea 5 Stele și Liga Nordului, formațiuni politice notoriu eurosceptice, au găsit soluții pentru un acord de guvernare, și se duc la Quirinal cu o propunere de premier. Asta după Polonia, Ungaria, Austria, și mai nou România. Cehii nu sunt nici ei mai plini de iubire față de ”Europa”.
Proiectul european a luat-o la vale, și nimic nu mai poate schimba lucrurile, atâta vreme cât ”motorul” franco-german funcționează doar pentru un soi de imperiu interior, care înțelege să-și exploateze periferiile, și atât.
Deficitul democratic la nivelul UE se adâncește. Democrația nu are sens în afara suveranității unui stat. Pentru că și o federație este, până la urmă, tot o entitate statală suverană. Unde a eșuat Bruxellesul? Răspunsul este simplu, dar nu simplist. A redus construcția europeană doar la un spațiu de liber schimb, iar administrarea întregului Uniunii la cedări succesive de suveranitate din partea statelor membre. O suveranitate pe care, pe lângă că o gestionează prost, o și folosesc împotriva celor care au cedat-o.
Acum vine decontul. Ce întreabă tot mai multe state membre ale UE? Simplu: ”Ce faceți cu suveranitatea noastră? Nu trebuie să dați socoteală pentru felul cum o administrați? Pentru că, în ultimă instanță, suveranitatea este cel mai valoros bun/activ al unei națiuni!” Sigur, am putea spune că Brexitul este gestul extrem, în materie de nemulțumire în privința administrării suveranității statului britanic. Dar ar fi o abordare simplistă și forțată. Brexitul este mai mult un răspuns greșit la întrebarea de mai sus. Și ar fi o eroare să credem că este singurul răspuns posibil.
UE are urgentă nevoie de o reformare a raportului statelor naționale cu administrația centrală de la Bruxelles, care acum este total decuplată de realitățile statelor membre. Ultima dovadă de imbecilitate arogantă este intenția de a pedepsi, prin tăierea accesului la fondurile de dezvoltare regională, a membrilor care nu respectă ”statul de drept”. ”Stat de drept” care nu înseamnă nimic, într-o organizație în care justiția nu generează acquis comunitar, și unde totul va fi de un arbitrar generator de reacții violente de respingere.
Reformă poate însemna fie retrocedarea unor părți din suveranitatea cedată către Bruxelles de statele membre, reducerea domeniilor de intervenție ale Bruxellesului și reducerea în consecință a puterilor-oricum discreționare!-ale birocrației de la Bruxelles. Sau, celălalt fie, formarea Statelor Unite ale Europei, cu alegeri la nivel federal, cu un Parlament și un Guvern federale, cu un buget în consecință, cu o funcție redistributivă accentuată, în care să apară și o a doua cameră a PE, una a națiunilor, reprezentate, printre alții, de șefii de stat și de guvern, Cameră care să poată opune veto în cazuri bine precizate, conducerii federației. Cum este acum Consiliul European, avem o instituție total opacă, nedemocratică, imposibil de cenzurat, care ia decizii peste capul cetățenilor și națiunilor europene.
Indiferent cum se va termina acest proces de restructurare a Uniunii, el trebuie să înceapă cu maximă urgență. Situația actuală nu poate produce decât un singur rezultat: eșecul UE. Și acest eșec, în contextul internațional actual, ar avea un preț enorm, pe care nimeni din UE nu-l poate plăti.

luni, 7 mai 2018

Flux și reflux în geopolitica imperiilor.



Întotdeauna va exista o lume de ocupat, deși acum suntem ușor cam prea înghesuiți. Toate modurile de producție au fost extensive. Lumea a fost mereu în căutare de mai multe resurse, mai ales energetice, după Prima Revoluție Industrială, de mai multă forță de muncă, fie că a fost vorba de sclavagism, sau de capitalism, de noi piețe de desfacere, noi rute de transport. Imperiul rus a ajuns să ocupe două continente și vreo nouă fuse orare pentru că obsesia rușilor a fost să găsească un port care să nu fie închis iarna de ghețuri. Dacă Petru I și compania aveau spărgătorul atomic de gheață ”Lenin”, se potoleau, se mulțumeau cu partea europeană a actualei Rusii. Romanii, la rândul lor, au fost mereu în căutare de sclavi și de resurse. Și imperiul lor s-a extins pe măsură ce au creat linii de comunicații, care au făcut ca regula celor 60 de zile să nu le limiteze prea mult mișcările. Cu ceea ce știau/aveau/puteau atunci nu aveau cum călători mai mult de 60 de zile pe mare. Și erau, în felul lor, un imperiu maritim.

Învingerea limitărilor impuse de pomenita regulă au făcut din Spania un imperiu în America Latină, din Anglia un imperiu în Indii. Acum spațiile find, în principu, ocupate, doar mișcări de flux și reflux din partea noilor vechi imperii mai determină schimbări, dar nu fundamentale, până la urmă. Fosta URSS a avut o mișcare de avans în anii celui de-al Doilea Război Mondial, și-a extins zona de influență spre Vest, după care s-a retras, și chiar a pierdut ceva la periferii, gen țările Baltice, Ucraina, Belarus. Dar asta nu înseamnă nimic, din perspectiva timpului istoric. Refluxul post-comunist va fi urmat de un nou flux, pe măsură ce Imperiul American își va fi erodat puterea(ca și fosta URSS, nimic nou!) și își va raționaliza periferiile. UE și-a atins limitele, iar proiectul european, prin Brexit(și alte exituri, cât se poate de posibile!) este și el într-o fază de reflux, după expansiunea post-comunistă. 

China, prin puzderia de ”Drumuri ale Mătăsii”, este în expansiune. Nu doar în zona ei, ci și(sau mai ales!) în zona periferiilor părăsite de alții, gen Africa, America Latină, Orientul Mijlociu. Motivele ei sunt sunt, cum spuneam, simple și vechi de când lumea: resurse și piețe. Evident, aceste mișcări nu pot, nu au cum fi, totalmente pașnice. Dimpotrivă! Este o permanentă confruntare. Care nu de puține ori va lua aspecte violente. Războaiele au făurit Imperiile. Să nu fim naivi: mai devreme sau mai târziu vom avea parte de un nou război de tip mondial. Va fi primul al epocii digitale, cum WW I a fost primul al epocii industriale(deși Războiul de Secesiune din SUA a dat tonul noului tip de război, în care puterea industrială a unei părți, Nordul, a fost decisivă pentru victorie). 

Noi, ca periferie, nici nu mai contează cui suntem arondați acum. Când elefanții încep să tropăie, sigur ne vor călca în picioare, indiferent ai cui am fi. Tot ce putem spera este să rămână și cioburi care mai pot fi lipite. Dar ghinioniști cum suntem, slabe speranțe.

luni, 30 aprilie 2018

Nasol moment, mișto colivă...



Din ciclul ”Nasol moment, mișto colivă!”: Iohannis este lăudat pentru reacția sa rapidă, gen plâns pe umărul amărâților cu lacrimi de crocodil, la vestea că opt militari români au fost răniți în Afganistan. Bravo, bă! Pupați-l în cur! Nu mai bine îl lăudați voi când retrage trupele din Afganistan? Că nu mai avem ce căuta pe acolo, bă! Se vor face curând două decenii de când bântuim, agățați de fusta americanilor, prin țara aia, care ne întrece în materie de absurd și primitivism. 

Ce dracu democrație apărăm noi în Afganistan, când aici, acasă, de prin 2004, ea se duce dracului cu program? România este mai democrată de când luptăm cu talibanii? Te pomenești că de aia a ”ocupat” SRI întreaga societate, s-au semnat protocoalele alea scelerate cu tot ce înseamnă justiție, au apărut ”plutoanele de execuție” la ÎCCJ, s-a dat liber la ”paradeală” și la încălcat Constituția celor de la DNA, se ascultă în draci tot ce mișcă, cu mandate măsluite! 

Suntem niște slugi infecte, și atât! Oamenii ăia, soldați profesioniști, răspund la ordin. Ordinul este rezultatul unei decizii politice. La fel s-ar fi întâmplat și dacă n-ar fi fost profesioniști, ci ”luați la oaste”. Nu sunt eroi, n-ar fi nici în cazul în care ar fi făcut armata obligatoriu. Doar că și într-un caz, și în celălalt, nu mai au ce căuta acolo. Nici măcar pentru că am avea ”obligații” față de ”alianță”. Reamintesc, dacă ați uitat: România a fost țara care a făcut din intervenția URSS în Afganistan o afacere strict sovietică, refuzând să accepte și implicarea Tratatului de la Varșovia. 

Cât timp România a fost membru al Tratatului niciun român n-a murit în războaie purtate de țările Tratatului. De fapt Tratatul n-a fost implicat, ca atare, în niciun război. O fi venit vremea să plătim ”datoria” de atunci. Oricum ar fi, lipsa de reacție a societății față de implicarea noastră în această aventură militară a SUA este pe cât de nejustificată, pe atât de vinovată. Este o susținere nemeritată a unei decizii politice care și-a pierdut legitimitatea. Dar cum ne doare în cur de astea, vom mai fi în Afganistan și peste un veac...

PS: pare și mai grav. Din cei opt răniți, cinci ar fi murit. Iar atacul a vizat special convoiul românesc.

miercuri, 25 aprilie 2018

Un cretin joc de putere.

Imagine similară
Un posibil scenariu, care poate da o explicație bruscului interes pentru biciclit al președintelui Iohannis. El ar fi, în mare, următorul: CCR îl obligă, într-o formă sau alta, să o demită pe Kovesi. Iohannis nu se va supune deciziei CCR.  Oportunitate politică în continuare.

Majoritatea parlamentară(de fapt, toți parlamentarii ar trebui să reacționeze așa!) nu are cum lăsa nesancționată această gravă, și grosolană, încălcare a Constituției. Ea va fi obligată să înceapă procedurile de suspendare. În caz contrar ordinea constituțională este, practic, desființată, și trecem de la republică democratică la tiranie. Fără vorbe mari!

Aici sunt două opțiuni. O remarcă, înainte: CCR nu are cum spune că suspendarea Președintelui  nu este justificată. Deci avizul ei nu poate fi ignorat, și nici desființat, pe motiv că este consultativ. Revenim: ce-și va propune majoritatea? Suspendarea va fi urmată de un Referendum pentru destituire(ce-și doresc cei care au imaginat scenariul, pentru victimizarea lui Iohannis și mobilizarea maselor!), sau nu? Dacă este urmată, înseamnă că ne îndreptăm spre alegeri prezidențiale anticipate. Dacă nu, atunci obiectivul majorității este limitat doar la posibila destituire a Zeiței Anti-corupției. Obiectiv contestabil, și care va fi contestat vehement de tefelimea bolșevică de rit Șora-Stalin-Pauker. 

Probabil că ambele tabere vor fi fericite cu o respingere a destituirii la Referendum. Deși este foarte posibil ca votanții din 2012, carte i-au tras-o lui băsescu, și și-au văzut voturile invalidate de intervenția Hegemonului euro-atlantic, să vrea să se răzbune, și atunci va fi comedie mare!

Majoritatea este într-o situație fără ieșire, alta decât suspendarea. Logica democratică o obligă la o decizie de acest gen. Altminteri își pierde orice credibilitate, și se va duce la vale, indiferent cât de bune ar fi rezultatele guvernării. Vin vremuri interesante. Deși tot circul ăsta nu este pe agenda publică. Starea democrației și funcționarea statului, da, sunt. Doar că vor obține doar un cretin joc pentru putere, în numele unor valori esențiale, dar de care li se rupe tuturor actorilor politici și civici.   

marți, 10 aprilie 2018

Visând la războiul ce va să vină...


Nu știu dacă SUA vor începe un nou război în Orientul Mijlociu, câtă vreme nimic nu este sigur în ceea ce privește celelalte conflicte din zonă. Evident, Trump nu înțelege cu adevărat angajamentele SUA în regiune. Mă tem că niciun politician american cu putere de decizie nu știe lucrurile astea. Agenda statului paralel, ca peste tot în lume, n-o cunoaște nimeni. Politicienii sunt doar decorul ”democratic” care îi legitimează deciziile. 

Nu știu ce ascunde cu adevărat ”obsesia rusă” a celor care formează statul paralel american, cel care decide cu adevărat, peste capul Casei Albe, oricare ar berbecul care behăie pe holurile ei. Pot spune însă că, acum cel puțin, motivul este alianța formată de Moscova cu Teheranul și Ankara. Deja asta schimbă datele problemei, măcar în ceea ce privește securitatea Israelului. Nu mai e cu distracție și aplauze, când lunetiștii armatei israeliene mai asasinează câte un palestinian care dă cu pietre. Oricât de implicat ar fi Washingtonul în favoarea Israelului, nu cred că este în puterile sale să-l sprijine, în caz de conflict, dacă cele trei țări dau o mână de ajutor adversarilor Israelului.  Și mai este ceva: factorul chinez. Și Rusia, și Iranul, sunt parteneri privilegiați ai Beijingului, esențiali pentru finalizarea proiectelor Chinei pe cele trei ”drumuri ale mătăsii”, de fapt rute alternative de transport, gândite pentru a securiza rutele comerciale, în caz de conflict prin Pacific, așa, în mare. Poate pare greu de crezut, dar China are deja o flotă prin Mediterana. Și nu sunt galere cu vâsle! 

Oricum în Consiliul de Securitate nu se va putea lua o decizie, care să permită intervenția ”occidentului” în Siria. China și Rusia au drept de veto. Întrebarea este dacă SUA și aliații lor, gen Franța și Marea Britanie(Germania e mai reticentă) riscă o intervenție militară fără acordul formal al ONU. Probabil că ar face acest lucru: oricum nu mai pasă nimănui de Organizație. Doar că  va fi un pas înainte spre anarhia totală în relațiile internaționale. Lucru care nu are cum folosi Occidentului, inclusiv SUA. Evident, Siria, ca și Libia, poate fi rasă de pe fața pământului. Cu tot ajutorul Rusiei, Iranului, Chinei, ele nu pot fi parte directă în conflict. Doar că distrugerea Siriei nu are nicio valoare strategică, dacă nu este însoțită de distrugerea Iranului. Iar aici nici Moscova, nici Beijingul nu vor mai fi reticente să intervină direct. Și o vor face cu tot ceea ce au la îndemână. Și au! Pentru că, de data asta se joacă și soarta lor. 

Avem toate datele unui conflict marginal, pe care niște mari puteri, iresponsabile, se străduiesc să-l transforme într-unul generalizat, fără să știe cu adevărat de ce o fac. Va avea ceva de câștigat Israelul? Evident, nu! S-ar putea să iasă-dacă mai iese!-din acest conflict atât de slăbit, încât nu va putea să gestioneze o ipotetică victorie a aliaților săi. Demografia nu joacă pentru el, și nici resursele. Va avea ceva de câștigat Occidentul? A câștigat ceva de pe urma ”primăverilor arabe”? Va putea gestiona fluxul de refugiați, care se va revărsa asupra Europei? Va putea gestiona relațiile refugiaților cu localnicii? Va ști să evite un război civil european, marcat de atentate sângeroase, prăbușirea economiei și a nivelului de trai?  Va putea evita radicalizarea unei mari părți a societății europene? 

Va mai putea revendica Washingtonul poziția de hegemon? Chiar crede că poate câștiga un conflict generalizat, cu adversari de talia Chinei și Rusiei? Cu ce preț? Care va fi reacția societății americane, confruntată direct cu un război pe teritoriul național, cu milioane de victime civile, cu o infrastructură făcută zob, cu pierderea piețelor esențiale pentru economia americană? Un război nu înseamnă doar profituri pentru complexul militar-industrial. Să nu știe decidenții americani asta? 

Nu mai întreb nimic despre România. Vă invit doar să revedeți experiența noastră în WW II. Vom fi carne de tun pentru actualul hegemon, așa cum am fost pentru nemți. Și, probabil, îi vom aștepta cu flori pe învingători, chiar dacă unii vor avea ochii oblici, iar ceilalți vor cânta Kalinka...

sâmbătă, 7 aprilie 2018

Ieșirea din totalitarisme

Corect ar fi, dacă vrem să ne înțelegem istoria, să vorbim despre totalitarismele românești. A ne rezuma doar la perioada comunistă este o gravă greșeală. Pentru că ea nu are nimic excepțional, vine de undeva, și are continuitate, din păcate, acum, în regimul căruia nu cred că i-am găsit încă un nume care să-i reflecte esența.
De la Marea Unire avem doar vreo treizeci de ani de democrație-și aia chinuită!-și șaptezeci de ani de totalitarisme. Este momentul să ne întrebăm serios de ce se întâmplă așa. Nu cred în explicația ”românu e frate cu tiranu!” Nu ține, nu are cum fi validă! Cu atât mai mult acum, când România este deschisă, ca societate, când românii pot trăi experiențe alternative, pot compara și pot face alegeri n cunoștință de cauză.
Înclin să cred că este vorba despre educație. Nu ne-am rupt total de un anumit model despre autoritate, și despre relația noastră cu ea. Avem un mult prea mare dispreț față de tot ce înseamnă decizie colectivă, dialog, consens. Admirăm prea mult ”puterea”, cea care decide discreționar. O admirăm pentru că ni se pare că este mai eficientă. Că deciziile nu trenează, că ”se fac lucruri”. Chiar dacă cele mai multe se fac greșit, chiar dacă sunt pogoane de victime ale acestor decizii greșite, ni se pare că un lucru prost, dar care se face, prin voința ”tiranului”, este mai valoros decât promisiunea unul lucru bun, pierdut prin meandrele unei decizii ezitante, dezlânate, și fără viitor, de cele mai multe ori.
Asta este marca, este pecetea subdezvoltării. Câtă vreme nu va exista o relativă bunăstare, tentația totalitară va fi mai puternică decât nevoia de democrație. Să nu ne amăgim: admirația față de China și Rusia va crește. Pentru că, tirani sau nu, cei doi, Putin și Xi, fac să se întâmple lucruri. Pe când democrația noastră de mucava nu produce decât băltire puturoasă, risipă de resurse, umane și materiale, corupție și dor de dictatură. De acest dor de dictatură au profitat ticăloșii care, din 2005 și până acum, au construit statul paralel, și au condus România cu cătușele. Și i-am acceptat, pentru că s-au întâmplat niște lucruri. Dar care, contrar celor din Rusia și China, n-au adus mai multă prosperitate. Dimpotrivă, au adus mai multă sărăcie. Pentru că ”hegemonul”, acest dictator colectiv, este inept, n-are niciun plan, ci doar justificări pentru eșecuri.
O să mă înjurați, dar societatea românească, pentru a se vindeca, are nevoie de democrație, de dialog, de mecanisme de construire permanentă a consensului, când este vorba de marile proiecte ale națiunii. Ei bine, trebuie să fii total nebun să crezi că personaje sinistre, precum Coldea și Kovesi, pot încarna aceste valori, pe care să ne construim un viitor în afara tentației totalitare.
Dacă ne facem ideologie din ”Jos totalitarismul!” lucrurile ar putea avea un sens. Așa, doar cu ”Jos comunismul!” nu avem decât o minciună, care nu mai folosește nimănui. Deci, cum ieșim din acești șaptezeci de ani de totalitarism? Sau suntem condamnați să fim prizonierii lui pe vecie?

miercuri, 28 martie 2018

Noul, și totuși vechiul, Război Rece.

Un scurt scenariu: agentul GRU, care a fost recrutat de britanici, prins de ruși, schimbat acum câțiva ani cu niște spioni britanici ”pescuiți” de FSB, era, în continuare, agent activ rus. Se practică acest mod de a face jocuri operative. Culmea, britanicii le-au inventat, și perfecționat, în WW II. Cu prețul sacrificării a zeci, poate sute de agenți proprii(e drept, nu britanici, ci străini, cetățeni ai țărilor ocupate de Germania nazistă), vezi cazul agenților care, prinși de Gestapo, emiteau codurile care se foloseau în momentul în care emiteau sub constrângere, și, cu toate astea, Londra fie trimeterea noi agenți(cu informații false pentru germani), fie dădea instrucțiuni care deconspirau și alți agenți ai SOE.
Omul de legătură cu Moscova este fata spionului. Agentă rusă, sau sub constrângere, iar nu contează. Britanicii se prind(poate înghițiseră o dumă, care nu le-a căzut deloc bine) și montează operațiunea ”atacul chimic ordonat de Moscova”. Cu un obiectiv secundar lichidarea trădătorului(tipul își trădase noii stăpâni), și cu acela principal de a destructura cât mai multe rețele de spionaj rusești, conduse de ofițeri de dirijare cu acoperire diplomatică. Acum se vede că a fost o acțiune coordonată cu câteva mari țări europene și, evident, cu Washingtonul.
La o analiză atentă operațiunea montată de britanici pare făcută în grabă, sunt multe scăpări, multe improvizații, multe lucruri care nu se leagă în povestea asta. Narațiunea Londrei nu a convins, și nici n-a generat valul de indignare scontat. Multe țări s-au alăturat ”valului de solidaritate” în silă, fără niciun chef. Pur și simplu n-au putut rezista presiunilor Londrei și Washingtonului. Știu că s-au făcut de râs, și asta nu dă bine la imagine. Ca să nu mai vorbim despre faptul că-și văd și ele distruse rețele de culegere de informații din Rusia, organizate la fel cum sunt organizate cele rusești din exterior, cu acoperire diplomatică pentru ofițerii de dirijare. În plus se tem pentru viața cetățenilor ruși recrutați de serviciile respective. Nu e simplu să recrutezi în Rusia, chiar dacă FSB nu e ce-a fost KGB. Nici ăștia de acum nu sunt niște tandri!
În plus, să nu uităm că rușii au o diaspora importantă, și, vorba cuiva, ”spionajul” poate fi privatizat. Adică nu mai este nevoie de ofițeri de informații de profesie, sub acoperire diplomatică. Acum pot fi onești cetățeni, care au emigrat, sau studiază, sau fac afaceri, sau se află în vizită la rude, sau, sau, sau. Dacă americanii pot urmări o sută de indivizi, potențial ofițeri de informații ruși, diaspora rusă din SUA are peste două milioane de membri. Atât!
Acum toți sunt la faza ”Ce făcurăm, mă, nene, mă?!” Adică ceea ce părea o soluție începe să producă tot mai multe probleme. Pentru toți. Cum scriam în urmă cu ceva vreme, creșterea neîncrederii este o imensă eroare a Occidentului. Putem începe un nou Război Rece, deși eu sunt ferm convins că acela vechi încă nu s-a terminat, că acum asistăm la o reanimare a lui. Ca și vechiul Război Rece, opțiunile sunt limitate: îl transformăm în război cald, sau începem destinderea, prin pomenitele măsuri de sporire a încrederii, care înseamnă dialog și respect reciproc în cazul intereselor fiecăruia dintre actorii implicați.

Deocamdată faza destinderii este departe. Confruntarea crește, în condițiile în care dialogul între cei implicați este din ce în ce mai greu de realizat. Suntem, cred eu, pe drumul care duce la o criză similară celei a ”rachetelor sovietice în amplasate în Cuba”. Ea poate fi legată fie de Ucraina, fie de Siria-Iran. Nu știu în ce măsură mai avem lideri politici capabili să gestioneze astfel de crize, și diplomații capabile să le ofere instrumente de negociere. Uitați-vă la serviciul diplomatic al SUA: condus fie de militari, fie de foști șefi ai CIA, populat cu militari și foști agenți ai CIA. Ce fel de diplomație se poate face cu tunul?

Inutil să vă puneți ceva întrebări despre România în acest context. Ea există doar ca sursă de carne de tun, în caz că noul-vechi Război Rece se transformă în război pe bune. Dumnezeu să ne aibă în paza lui! Tenerifeeeee!

sâmbătă, 24 martie 2018

O femeie pentru neliniștea noastră.

Dacă vrem să înțelegem ce i se întâmplă României din 2005 încoace, personajul-cheie este Monica Macovei. Ea este sursa schimbărilor care au făcut posibile abuzurile incredibile din acești ani, jaful din bani publici prin intermediul ANRP, MCV, refuzul de a fi primiți în spațiul Schengen, distrugerea clasei politice, de la stânga la dreapta, golirea de conținut a democrației.
Cum a ajuns această femeie, de o răutate înspăimântătoare, să domine atâția ani destinul unei națiuni, cum nici staliniștii veniți pe tancurile sovietice(unii la propriu!) n-au făcut-o? Al cui instrument a fost, până la urmă? Instrumentul răzbunării unei părți a vechii Securități, alungată de la butoane după 1989? Instrumentul unor forțe externe, nu neapărat statale, la început, care urmăreau foloase materiale substanțiale? A fost recrutată de unul sau mai multe servicii de informații din exterior, interesate să controleze România atât în jocurile de putere regionale, cât și la nivelul UE, ținând cont de mărimea dreptului de vot, rezultat al mărimii ei, ca națiune?
Cum a ajuns să reprezinte un procuror comunist o organizație gen APADOR-CH? Totul pare să fi început în 1992, odată cu masteratul de doi ani, făcut la Budapesta, la Universitatea Central Europeană, organizată și finanțată de Soros. Din acel moment începe un formidabil efort de a o impune în viața politică internă, prin intermediul ONG urilor. Găsiți amănunte în biografia ei romanțată-și perfect falsificată!-de pe Wikipedia. Cele mai multe din ONG urile alea care au propulsat-o sunt sucursale ale unor servicii secrete din străinătate, și sunt finanțate pe față din bani publici.
Au existat încercări de a prezenta celor de afară adevărata față a Monicăi Macovei, minciunile și golurile din biografie. Pe Rodica Stănoiu acest gest era să o coste libertatea. Pe alții, se pare, i-a costat cariera, poate și libertatea. Oricum, are o listă de astfel de ”crime” la activ, inclusiv folosind arhiva SIPA.
În biografie momentul în care devine ministru al justiției în guvernul Tăriceanu sună așa: În ziua de 25 decembrie 2004, Macovei era la Breaza, cu părinții și cu fiul ei. Se întorsese pentru vacanță din Bosnia. Conform propriei mărturii, a fost sunată insistent toată dimineața de un număr necunoscut și când a răspuns într-un final, a fost uimită că vorbea cu președintele proaspăt ales, Traian Băsescu. Acesta i-a cerut să accepte portofoliul justiției în guvernul Tăriceanu, care avea să fie anunțat a doua zi.[7]
Macovei s-a consultat cu două persoane, cu Manuela Ștefănescu, de la Apador-CH, care a sfătuit-o să nu părăsească societatea civilă, și cu Alina Mungiu-Pippidi, care a îndemnat-o pe un ton imperativ să accepte. În aceeași zi, Macovei a condus până la București, unde s-a întâlnit cu Băsescu.[7][8] Pe 26 decembrie 2004, Călin Popescu Tăriceanu a anunțat componența guvernului.[10]
Pe 29 decembrie noul cabinet a depus jurământul. Traian Băsescu i-a mulțumit personal în alocuțiunea sa: „O mențiune specială fac pentru ministrul Justiției. Îi mulțumesc doamnei Monica Macovei că a acceptat să fie membră a Guvernului României, dânsa fiind un om neangajat politic. Am dorit ca prin desemnarea ei în funcția de Ministru al Justiției să dăm Justiției un semnal de neangajare politică. Eu cred că Justiția trebuie să înțeleagă că, începând de astăzi, nu mai este o anexă a politicienilor, ci este în slujba legii.”[11]
După ceremonie, în aceeași zi „ni s-a spus plecați fiecare la minister și preluați ministerul. Nu-i cunoșteam pe colegii de cabinet. Concret cum faci să preiei un minister, am întrebat eu. Și mi s-a spus: «Du-te și preia». Aveam și serviciul secret SIPA. Și întreb: păi și un serviciu secret cum se preia? Concret. Așa că m-am suit tot în mașina asta, împreună cu Renate Weber care fusese numită consilieră la Cotroceni, și l-am sunat pe Cristian Diaconescu, care era ministrul Justiției. [...] am intrat în birou, unde mă aștepta Diaconescu, cu care am stat de vorbă jumătate de oră. Mi-a dat un sfat: «să nu semnezi fără să te uiți înainte».”[7]
Ce nu se spune în această însăilare este numele personajului care a pus-o pe Macovei pe lista Guvernului. Să fim serioși! băsescu avea, atunci, o singură țintă: pizda lui Udrea! Cine este, deci, personajul? Sigur nu este din servicii: ele au avertizat asupra individei, și a consecințelor ascensiunii sale la putere. S-ar părea că și-au și luat-o pentru asta, vezi ascensiunea lui Coldea, care și ea trebuie autopsiată!
Ce rol a jucat în acest context Franco Frattini? Viteza cu care au fost adoptate, după numirea ei, schimbările la legile Justiției, dar și la legile proprietății, dovedește premeditare. Nu dezbatere publică, nu ”câinele ongist de pază a democrației”, nimic! O unanimitate de care nici Ceaușescu n-a avut parte! Ce rol a jucat legătura ei cu Biserica Greco-Catolică, pe care a reprezentat-o în procesele de recuperare a proprietăților trecute la BOR după 1948?
Cum se face că această individă se bucură de un statut de imunitate, și de impunitate, de care nu se bucură nici măcar băsescu, sau Coldea, care au mai fost deranjați, fie și demonstrativ, de dragul ”egalității în fața legii”? Ce rol au jucat serviciile secrete românești ”reformate” de băsescu, cui ajutor american, în protejarea și promovarea ei la Bruxelles? Cum a ajuns Kovesi în atenția lui Macovei? Cine i-a pus-o în brațe pe Zeița Anticorupției?
Sunt lucruri care trebuie lămurite. Urgent. Și demontat acest mecanism al răului, intern și de la Bruxelles, care face atâtea pagube României. Iar băsescu, Tăriceanu, Maior, Mihai Răzvan Ungureanu și alții, implicați în susținerea acestei ticăloase, au de dat explicații. Inclusiv în fața legii! Pentru înaltă trădare! Dar nu se mai fac minuni în ziua de azi...

luni, 26 februarie 2018

Kovesi și armata celor 140.000 de restarteri.



Ideea americanilor, aceea de a finanța 140.000 de tineri români, care să lupte cu ”corupția”, o fi fost luminoasă, dar suferă de un mare cusur: nu are legătură cu realitatea. Nu doar cu realitatea României, ci cu realitatea, în general. Este din seria acelor idei luminoase care au însângerat nordul Africii și Orientul Mijlociu, în ucigașa ”primăvară arabă”, și care însângerează și azi Siria. 

În fond, nu este una nici strălucită, nici nouă. Nouă nu este pentru că au inventat-o alții, prin secolul XIX, sub numele de ”luptă de clasă”. Și nici strălucită nu este, pentru că, practic, asmute tinerii împotriva bătrânilor, pe cei din clasele avute împotriva săracilor. Este o formă de nazism adusă la ora FB, Twitter și Google. 

Acum revenind la ceea ce spune BTI despre armata dispărută a celor 140.000 de ”restarteri”, armată finanțată de guvernele unor țări occidentale, în frunte cu cel american, este o utopie să crezi că poți întreține avântul revoluționar al atâtor oameni. E mai simplu să plătești câteva zeci de lifte, gen Kovesi, Coldea, Anaconda, Maior, Predoiu și compania, și băieții distrug pe oricine. 140.000 de oameni, cei mai mulți cu studii superioare, și cu ceva stagii prin străinătate, asta înseamnă niște oameni care, la un moment dat, pot gândi cu capul lor, pot analiza critic contextul, și se pot deroba de ”sarcini”, mai rău, se pot întoarce împotriva ”angajatorilor”. Ceea ce s-a și întâmplat. Mai ales că marea lor majoritatea avea autonomie financiară, indivizii nu depindeau de pomana americanilor și vest-europenilor. Au rămas să activeze, în sensul propriu al cuvântului, Mălin Bot și încă niște scursuri, care nu-și găsesc locul nicăieri, și pentru care banii ăia sunt vitali. Cei care mai #rezist o fac mai mult din inerție, în amintirea frumoaselor vremuri, când se dădeau cu curul de pământ și sunau pietricele în peturi. 

”Restart România” a fost un experiment de inginerie socială, un instrument de control politic, de lobby pentru guvernele finanțatoare. Un experiment eșuat, plecat de la o premiză falsă, aceea a ”revoluției permanente”. Așa ceva nu există! Știau asta și bolșevicii. Acum o știu și ”progresiștii”. Dacă vrei să schimbi lucrurile, trebuie să-ți murdărești mâinile. Chiar cu sânge, la nevoie. Intermediari de genul tefeliștilor mai mult încurcă, decât ajută. Oricum Kovesi a dovedit că, singură, face cât 140.000 de ”rezistenți”. Și analiza cost/beneficii a dus la ”înțărcarea” ”restarterilor”, și la supralicitarea Kodruței. De asta a devenit indispensabilă ocupanților, de asta o acoperă unii cu tinichele: pentru că poate face tot ceea ce nui poate face strada, care, totuși, se exprimă democratic. Kovesi este esență de totalitarism, de asta are ”performanțe”. Și ocupanții nu-și pot permite să piardă simultan și armata de ”restarteri”, și pe călăul democrației. 

Ciudat este că analiștii serviciilor americane n-au văzut impasul. Bine, specia asta de bizari de la Washington n-a văzut ea multe, și a dus de vreo câteva ori lumea în pragul catastrofei. Faptul că fac să sufere 20 de milioane de români este, practic, un amănunt care nu contează. Pentru că nu le pasă. Suntem niște pixeli pe o fotografie deformată a unei lumi care nu este, totuși, locul de joacă al americanilor. Nu toată. Să vedem ce va urma. Sigur nu imaginația le lipsește ălora de la Washington. Și nici România nu duce lipsă de cozi de topor.

sâmbătă, 24 februarie 2018

Peisaj după Raportul Ministrului Justiției.



Văd că Marele Ficus este sfătuit să nu semneze destituirea șefei DNA, în ciuda acuzelor care, în oricare altă țară membră a UE, ar duce direct în fața unui judecător . Contrar celor care prezic că asta îi va aduce cel de-al doilea mandat, eu cred că, refuzând destituirea, își refuză cel de-al doilea mandat ca președinte. Dacă se uită pe raportul lui Tudorel Toader, și îl citește cu Constituția alături, poate va înțelege-dacă e capabil de așa ceva!-ce morman de muniție pune la îndemâna adversarilor politici cu refuzul lui. Un an și mai bine de tocat pe tema ”Președintele care nu respectă Constituția, și iubește dictatura și pe dușmanii ei!” lasă urme chiar și pe statuile din titan! Pe cuvânt de pionier! 

Dacă vrea să fie reales, o demite, cheamă toate partidele la consultări, cere Ministerului Justiției și CSM un proiect de reformă instituțională a Parchetului General, prin care să se asigure neutralitatea politică a DNA, transparența decizională, profesionalizarea(criterii de selecție, pregătire permanentă, mecanisme de verificare a pregătirii profesionale), și mai ales eficientizarea activității DNA. Ideea este ca Justiția, prin Procuraturi(că avem trei, nu le-am mai avea!)( să NU mai fie un actor politic, să nu se implice în jocuri de putere, să pedepsească încălcările legii, indiferent de autori. 

În 2014, cu ocazia alegerilor prezidențiale, publicam un soi de manifest despre prioritățile României. Și, printre altele, scriam:

”7. Una dintre marile probleme ale României o reprezintă, în plan legislativ, supralegiferarea. Este momentul să începem să raționalizăm, să simplificăm și să facem mai simplu de înțeles pentru cetățeni, cadrul legislativ. Avem prea multe legi, aquisul comunitar se suprapune cu legislația internă, și creează un cadru propice actelor de corupție. Același lucru se impune și la nivelul UE.

8 Fără a supraestima amploarea corupției, în general, și a corupției politice, în special, problema există, și trebuie rezolvată. Mă tem că abordarea este cumva eronată. 

Nu putem face din Justiție singurul instrument de combatere a corupției. Nu este treaba Justiției să se bată cu politicul, și să învingă politicul, pentru că ajungem din nou la un regim totalitar. Partidele trebuie să înceapă curățenia în propriile rânduri. Abordări de genul ”Corupții noștri sunt buni, corupții altora sunt răi!” au făcut mult rău. Pe de altă parte o definiție prea vagă a corupției, ca acum, deschide poarta abuzurilor și folosirii anti-corupției, respectiv a justiției, drept instrument al luptei politice. Și asta duce, ca și altele, la lipsa de sprijin popular pentru acțiunile anti-corupție. Cetățenii nu vor să participe la o luptă pe care o consideră ca nefiind a lor, ci a unor politicieni avizi de putere. ”

Ei bine, poate că, totuși, măcar acum avem o oportunitate să combatem cu adevărat corupția, nu să ridicăm statui unor zeițe de rahat, și să inducem mai multă corupție în economie, societate, și în viața politică. Poate că nu ar strica o amnistie generală a faptelor de corupție, cu obligația, evident, de recuperare a prejudiciilor. Prejudicii stabilite corect, nu scoase din burtă. Nebunia cu ”penalii” trebuie să dispară! Cei care sunt condamnați pentru acte de corupție, și amnistiați, să nu poată exercita funcții de demnitate publică-cele care le-au permis comiterea acelor acte-un număr de ani, spre pildă, cinci. 

Pacificarea vieții politice ar crea un context mult mai bun pentru combaterea corupției. Pentru asta Iohannis trebuie să se întrebuințeze, să creeze un consens în rândul politicienilor și în sânul opiniei publice. Și va avea și cel de-al doilea mandat. Dacă nu, la revedere, pa!

duminică, 18 februarie 2018

Noaptea cuțitelor lungi în statul paralel.


Privind la ceea ce s-a întâmplat după 2009, și analizând cu ceea ce știu acum, lucrurile par a avea, în fine, o rațiune. Aceea a unui complot al unei părți a justiției și serviziilor secrete de a controla total politicul. Că a fost ideea lor, că a fost ideea americanilor(Nuland, Kaplan, Clioton Scorpia), obsedați de faptul că rușii folosesc liderii politici corupți din Est, și pe mogulii atașați lor, pentru a recâștiga controlul asupra fostei sfere de influență din Est,  are mai puțină importanță. Ideea poate a fost a americanilor, sigur execuția a fost tipic românească, adică ”să luptăm până la doișpe, și de la doișpe la unu să facem și noi un mic gheșeft!”

Faptul că lui băsescu i se pusese pata pe niște politicieni și pe niște ”moguli” a facilitat lucrurile. În conspirația asta au intrat mulți: Morar, Kovesi, Oprea, Coldea, Maior, MRU,  tembela aia de la ÎCCJ, tipi din CSM, Ponta, poate chiar și Dragnea, afaceriști, pe post de pușculițe, gen Avramescu, Ghiță,  și alții, mai puțin expuși public, dar sigur bine strânși de coaie, să deschidă portofelul. Ideea era să pună mâna pe TOATE partidele, și să le folosească după cum le tuna lor, probabil după un soi de rotativă, acum câștigăm noi, mâine câștigați voi, de câștigat câștigăm și noi, și voi. 

A intervenit însă criza economică, au fost introduse măsurile de austeritate, și au scos capul niște afaceri de corupție cu adevărat grave. Sistemul trebuia să reacționeze: lumea era în stradă, și nemulțumirea publică putea da totul peste cap. Ideea salvatoare a fost formarea USL și preluarea guvernării. Un USL condus de oamenii sistemului. Poate Antonescu să fie curat, deși nu cred: are și el multe de explicat! Dar, să zicem! Numai că Ponta este de acolo, din poza de familie a cupolei sistemului ticăloșit. Și ajunsese premier, USL urma să câștige alegerile. Doar că, din senin, apare Referendumul pentru suspendarea lui băsescu. Alarmă la Washington și la Bruxelles. Sistemul reacționează, Ponta execută! Guvernul lui, prin Rus și compania, face tot ce poate pentru a anula rezultatele Referendumului. Și lumea începe să-și pună întrebări, să se gândească la faptul că e ceva în neregulă cu mustăria USL. 

Nu știu ce socoteli și-au făcut sforarii care au facilitat formarea USL, cum nu știu de au decis s-o ”ucidă”. Probabil că și-au vârât coada popularii europeni, via Crin Antonescu, frustrat că unii, în frunte cu Ponta, au încercat să-i tragă clapa. O fi fost și coada americanilor, bășicați de unele declarații ale lui. Habar n-am. Cert este dosar că PNL părăsește USL, intră în PPE, și pune de-o fuziune cu PDL, partidul lui băsescu, dacă n-ați uitat. 

Cu asta planul de a controla partidele părea să fi fost dus la bun sfârșit. Pentru că și PSD, prin Ponta, și noul PNL, prin cei care au preluat ștafeta de la Antonescu, erau oamenii sistemului. Vine însă momentul alegerilor prezidențiale din 2014. Și începe marea păruială. Cel mai probabil scandalul a fost pe rotativă. ”Dacă tu ai guvernul, eu vreau Președinția!”  Este momentul în care se produce ruptura dintre Coldea și Maior. Gruparea Coldea este învingătoare, și toți cei care au fost în tabăra lui Ponta sunt curățați sistematic, în frunte cu Ponta. Maior se salvează la Washington. Restul sunt ”decapați” de Lulutza. Este o lungă noapte a cuțitelor lungi în ”statul paralel”. Stat paralel care are Președintele, controlează justiția, a neutralizat lideri politici periculoși, a pus, în urma nenorocirii de la ”Colectiv”, ”guvernul lui”, că nu al Iohannis a fost guvernul Cioloș. El doar s-a împăunat, ca fraierul!

Doar că, ghinion! PSD NU pierde alegerile, în 2016, și formează, cu o majoritate confortabilă, guvernul, împreună cu ALDE. Dragnea, care-i urmează lui Ponta, e cu curul în două luntre. Are niște constrângeri, generate de statul paralel, via DNA, dar și ceva sprijin de la Washington, via lobbyul evreiesc, se pare. PSD nu este un partid ușor de controlat, deși au încercat cu Ponta, cum spuneam, cu Dragnea, cu Tudose și cu Grindeanu. Este, totuși, un partid viu, cu resurse de regenerare, și cu un public al lui. Un public care se radicalizează, ca răspuns la mizeriile #rezist, mișcare inspirată, și controlată, de servicii. 

Rămâne de văzut cine a dat ordinul ”Lulutza, pa, fată!” Să cred eu că totul este întâmplător în privința scandalurilor cu repetiție de la DNA? Să fim serioși! Mai degrabă este vorba despre reacția ”părții vătămate”. Care tot securistă este, cum bine v-ați dat seama. Eliminarea Lulutzei ar fi ”sacrificiul” necesar pentru o pace în sânul statului paralel. Care nu vrea să fie prea mult în lumina reflectoarelor. Și nici americanii nu mai par atât de dispuși să creadă în tezele Neuland-Kaplan despre Est. Ucraina le-a dovedit că modelul este fals, iar remediul folosit, periculos.  Iar comenzile alea grase de armament merită un mic sacrificiu: curul Kodruței! Oricum i-au găsit ei un înlocuitor la fel de loial, și de ticălos! Cât despre Bruxelles, ținând cont că peste un an se schimbă totul, odată cu alegerile euro-parlamentare, nici nu mai contrează glumițele cuplului Juncker-Timmerman. 

Risc un pronostic: Lulutza va pleca. Și toată lumea va fi fericită. După care păruiala va continua. Pentru că suntem o țară veselă, care are mereu grijă de capra vecinului. 

miercuri, 17 ianuarie 2018

Guvernul ultimei șanse pentru PSD.


Nu mai are nicio importanță motivul pentru care premierul Tudose a trebuit să plece. Adevărul este că nu ar fi trebuit numit. Cum nu ar fi trebuit numit nici precedentul premier, Grindeanu. Motivul este evident: nici unul, nici celălalt nu au fost decât soluții de avarie. Monede de schimb pentru Dragnea, în jocul lui bizar de putere-și de supraviețuire-pe care îl face cu ”sistemul” de ceva vreme. 

Dragnea a crezut că este suficient să câștige alegerile cu PSD, pentru a se pune la adăpost, sau cel puțin pentru a putea negocia o pace rece, dar acceptabilă pentru toți. N-a fost să fie. Cineva a vrut mai mult, în acest joc complicat, în care se găseau și Ponta, și Maior, și Kovesi, și băsescu, și Coldea, și Dragnea, evident, dar mai mult ca sigur și Antonescu. Lor li s-a adăugat Iohannis, pentru a face lucrurile și mai complicate. Dosarul ”Referendumul” trebuia să-l elimine pe Dragnea din joc, pentru a-l despărți de Ponta. Pentru eliminarea lui Antonescu n-a fost nevoie de cine știe ce efort. Acesta înțeles repede ce i se cere, a scos PNL din USL, l-a afiliat la PPE, și s-a cărat spre zări mai senine. Cum băsescu nu putea accepta afrontul câștigării alegerilor prezidențiale de Ponta, băieții i-au zis lui Dragnea că e mai bun ca șef al PSD, în locul lui Ponta, dacă-l ”ajută” pe Ponta să piardă alegerile prezidențiale. Și l-a ajutat! Se vede treaba că n-a fost suficient!

Târgul făcut cu sistemul n-a fost onorat de sistem. Nu cred că aceia din sistem care contează au onorat vreun târg de acest gen, făcut cu oameni din politică sau din justiție. Întâmplător, sau poate nu, Dragnea a fost decis să le țină piept, probabil pentru că, la rândul lui, știe niște lucruri despre partenerii de ”negociere” și, în plus, are și sprijinul unei părți a sistemului. Care nu este omogen, și nici unit în cuget și-n simțiri. 

Dragnea a știut foarte bine cine sunt cei doi: doi moderatori de putere, de fapt, cei care ar fi trebuit să-i limiteze, la cererea sistemului, puterea în partid, în Executiv și în Parlament. Și trebuie să recunoaștem că, fie și prin consecințele celor două crize guvernamentale, lui Dragnea i-au mai fost scurtate gheruțele. Nu suficient, după gustul sistemului, dar destul pentru a se gândi de două ori înainte de a face vreun lucru care nu este pe placul lui. 

Numai că acum se întâmplă că această păruială a devenit periculoasă pentru toți: pentru președinte, care brusc nu mai vrea ”guvernul meu”, și aprobă candidatura Vioricăi Dăncilă pe repede înainte, spre deplina năuceală a Opoziției, căreia nu-i venea să creadă ce vede/aude la Cotroceni, pentru PSD, care începe să conștientizeze că este ultima sa șansă de a rămâne la putere, și de a rămâne întreg, ca partid, și pentru sistem, care ar avea de suferit dacă împinge criza dincolo de un punct în care efectele devin ireversibile. 

Dăncilă nu mai este un premier-ofrandă. Este un premier pe bune. Cu o misiune aproape imposibilă, din punctul meu de vedere. De ce așa? Pentru că va constata că trebuie să facă din rahat bici, care să mai și pocnească! Mă tem că nu va avea cum să facă asta. 

Și Ponta, și Dragnea, amatori de conducere cu mână forte, practic dictatori, au făcut irelevante organele de conducere colectivă. Cei care mai gândeau și altfel decât prin ochelarii intereselor individuale și de gașcă, adică politic, au fost eliminați fără milă. Amândoi s-au înconjurat de nulități și de oameni obedienți, fără coloană vertebrală și fără demnitate, evident, cu excepțiile de rigoare. 

Partidul nu mai are lideri de forță, cu gândire prospectivă, cu viziune și cu știință de carte. Nu mai are de unde scoate astfel de lideri. Departamentele partidului, necesarul ”guvern din umbră”, produce nimic! Pentru a-i mulțumi pe baronii locali, fiecare specimen de acest gen a primit o felie din tortul puterii: dreptul de a numi miniștri, secretari de stat, prefecți, șefi de instituții centrale și locale. Cum credeți că fac băieții ăștia ”selecția de cadre”? Păi, e suficient să citiți tabloidele, să vedeți cum o fac! Statul-nu doar din cauza PSD, să fim bine înțeleși!-este cioburi! Cine le va lipi la loc? Cum? Va fi lăsat cineva s-o facă? 

Viorica Dăncilă trebuie să pună câteva condiții, fără de care va eșua și ea lamentabil. Prima: să-și facă singură Guvernul. Evident, propunerile de miniștri să fie discutate în CEx. Dar ea să aleagă, nu să vină iar baronii cu liste și listuțe! Apoi miniștrii să fie liberi să-și aleagă secretarii de stat cu care vor lucra. Vi se pare că a avut cineva intenția să analizeze cu adevărat prestația secretarilor de stat? A treia condiție: să i se dea mână liberă pentru a schimba pe oricine nu-și face treaba, fără nicio milă! 

Să își aleagă, la rândul ei, un cabinet de lucru profesionist, cu experți neutri. Să-și numească un purtător de cuvânt demn de numele ăsta! Să nu se supra-expună mediatic, să comunice clar și cât mai transparent. Să-și stabilească prioritățile, și să urmărească realizarea acțiunilor considerate prioritare. Să se bazeze pe partid. Pentru că partidul nu se reduce nici la Dragnea, nici la câțiva baroni vocali. Trebuie să-și revendice un spațiu cât mai mare de autonomie. Să reactiveze departamentele, care să o sprijine în luarea deciziilor cu date și analize, cu idei și propuneri. Dacă acceptă să fie doar sluga lui Dragnea, nu face nimic!

Este în interesul tuturor ca Viorica Dăncescu să reușească. Nu este doar în interesul PSD și al ALDE. Este și în interesul lui Iohannis, și al Opoziției, și al sistemului. Nu mai vorbesc despre cetățeni. Avem o fereastră de oportunitate. Poate ultima, pentru a consolida evoluțiile pozitive din economie, pentru a ne dezvolta folosind și fonduri europene, pentru a reduce sărăcia, pentru că ea este problema de fond a societății românești. 

Mă tem însă că Dragnea nu va înțelege ce șansă nesperată are, și o va folosi și pe Dăncilă în jocurile lui pentru putere și pentru supraviețuire. Criza va continua ca și până acum, cu toate consecințele, și costurile ce decurg de aici. 

duminică, 31 decembrie 2017

La mulți ani!


Un an confuz, un viitor furtunos


2017 a fost un an confuz. Dominat, în plan intern, de luptele la vedere pentru putere la nivelul statului formal, cât și, sau mai ales, de luptele subterane de la nivelul statului paralel. În plan extern anul 2017 a fost dominat de noile priorități ale Administrației Trump, aflată la început de drum, care a deschis pre multe fronturi, în politica internă americană, cât și la nivel global. Toate astea pe fondul unei profunde crize de identitate, la nivel individual, național, european și global. Vechea ordine, cea a Războiului Rece, remanentă, își trăiește ultimele clipe. Și nimeni nu știe ce monstru se naște și-i va lua locul. 

Bilanțul ăsta de sfârșit de an este mai mult o numărătoare de cadavre, după o bătălie. Nu doar în România. Să nu uităm ce rezultate au avut alegerile, mai ales în țările membre NATO. Să nu uităm fronda esticilor(minus căcăcioasa națiune română, care a uitat, dacă a știut vreodată, ce este demnitatea națională și la ce folosește ea), tensiunile crescute între conducerea Uniunii, de la Bruxelles, și membrii ei, mai mari sau mai mici. Definitoriu pentru starea de spirit din Uniune este Brexitul, produs al ipocriziei tuturor, inclusiv al ipocriziei bravului popor insular, care vrea și untul pe pâine, și banii de unt în buzunar. Asta, dacă se găsește unt, că mâna invizibilă a pieței a mai pus de-o criză. 

Răspunsul la criză în UE este agitatul parului către cei care ies din front, gen Polonia sau Ungaria. Care, cu guverne inteligente și determinate, și-au construit un spațiu de manevră, la nivelul UE, au aliați, mai ales după alegerile din Austria, dar și prin alte capitale care contează, gen Washington, și fac ce făcea România lui Ceaușescu în CAER și în Tratatul de la Varșovia. Noi băltim, și scoatem capul din balta puturoasă doar pentru a forma ”alianțe” ridicole cu Grecia, Bulgaria și Serbia. Alianțe în care nici nu credem, și pe care nici nu ne putem baza, la nevoie. Ciumații între ei!

Motorul franco-german dă rateuri. Pentru că acum Franța, cu Macron în ascensiune, și Merkel șubrezită după alegeri, lucru vizibil și în incapacitatea ei de a forma un nou guvern, la aproape patru luni de la alegeri, vrea să dea direcția Uniunii. Doar că nici Parisul nu știe încotro s-o apuce! Mai bine nici că se poate!  Și, colac pe colivă, crizele identitare nasc pe bandă rulantă partide radicale și extremiste, care complică jocul politic intern, dar și politicile ansamblului Uniunii.  Practic, vechea ordine politică din fiecare dintre țările membre a fost aneantizată, făcută pulbere, și locul partidelor tradiționale este luat de tot felul de încropeli, mai mult gloate coagulate de stări de spirit, nu cetățeni mânați de convingeri ideologice și de valori politice ferme. Democrația este tot mai mult o formă fără conținut. Și locul ei este luat de hibrizi, în care gena totalitară devine dominantă. 

Locul liderilor politici cu viziune este luat de tot felul de indivizi ”digitali”, propulsați în prim-planul politicii cu ajutorul unor organizații incredibil de puternice, de opace și de periculoase, prin capacitatea lor de a manipula opinia publică, și de a vinde  pomeniții lideri digitali, împreună cu proiectele lor ”impresioniste” , ieșite din mintea ”progresistă” a unor indivizi avizi de putere, care și-au făcut din ”fascismul civic” batalioane de asalt împotriva ordinii democratice. Alegerile devin formale, ce contează este voința străzii, dominată de #rezist sau #ocupy, mișcări deloc spontane, sponsorizate de pomeniții pescuitori în ape tulburi, în cârdășie cu giganți ai economiei digitale, gen Google, FB și Twitter. Acum Silicon Valley  este epicentrul ”fascismului civic”, locul de unde radiază utopiile tehnologice totalitare.

Statele Unite ale Americii sunt mai slăbite decât ne putem închipui. Măcinate de lupte politice interne, angrenate în toate conflictele militare posibile, cu finanțele publice în rapidă, și periculoasă, degradare,  cu deficite bugetare tot mai mari, și cu cheltuieli militare în creștere, cu o polarizare economică și socială fără precedent în istoria lor, cu o clasă de mijloc tot mai redusă, ceea ce duce la creșterea instabilității interne și naște conflicte, nu-și mai pot îndeplini rolul pe care și l-au asumat, de lider al lumii ”libere”. China este adversarul său strategic, aflat în plină ascensiune, cu mijloace fără limită, practic, în acțiunea ei de a-și construi, cu alte mijloace, economice, nu militare, un Imperiu. Inclusiv pe ruinele Imperiului Occidental, generic spus. Iar cu Rusia sursă de energie și arsenal, China nu poate fi oprită. 

Globalizarea este acum la ora Beijingului, nu a Washingtonului, sau a Bruxellesului. Probabil noua lume unipolară, cea chineză, care va lua locul celei americane, poate trece-sau nu-printr-o fază multipolară. Vedem asta din felul în care se va rezolva criza nord-coreeană. Dacă SUA vor folosi forța armată, va fi semn că etapa multipolară nu va mai exista, și că schimbarea de leadership se va face conflictual, violent. Probabil că această criză va domina politica externă în 2018. 

Revenind la România, lucrurile sunt mai simple decât par. A rezumat situația Dragnea: ”Am câștigat alegerile, nu puterea”. Da, ceea ce s-a întâmplat-și dezvăluit!- în 2017, cu scandalurile politice și cu violența ”civică” în prim plan, arată clar că puterea este în altă parte, nu acolo unde trebuie să fie, constituțional vorbind. Statul paralel există, și, chiar dacă și-a pierdut niște pioni, este mai decis ca oricând să uzeze de puterea de care dispune. Deja numele celor care fac puterea lui nu mai contează. C-o fi Kovesi, c-o fi altcineva în fruntea DNA, abuzurile vor continua. Judecătorii șantajați de SRI vor da tot ce sentințe v”trebuie”. Iar ocupanții României, cei care ”gestionează” acum suveranitatea poporului român, vor continua să-și impună agenda, și protejații, pe post de executanți, în România. 

Ce avem în plus? Un partid extremist, USR, care va continua să genereze violență și în 2018. Restul partidelor vor continua procesul de descompunere, de trecere în irelevanță, pe drumul spre un nou totalitarism. Anul Centenarului Marii Uniri va fi și anul eșecului democratic al României. Sună alarmist, dar nu e decât realist. 

Cultura conflictului ne-a pus cu spatele la zid. Nu văd cine ar putea pacifica societatea, câtă vreme toată lumea toarnă gaz peste foc. Nu cred că am avut, în istoria noastră recentă, un moment mai nenorocit. Poate anii 1939-1940, când am pierdut teritorii, să fi fost la fel de grei.

Nu există motive de optimism. Din păcate 2018 va fi un an oribil. Un an de cumpănă pentru națiuni, cetățeni, valori și democrație. Cine scapă neșifonat va face, peste un an, același lucru: va număra victimele și le va aprinde o lumânare, ca și acum. Urarea de La Mulți Ani sună mai sinistru, și mai cinic, ca oricând...