joi, 2 octombrie 2014

Cântarea Americii



Începe campania electorală pentru alegerile prezidențiale. Mă tem că va fi cea mai slabă campanie din ultimii 25 de ani. Se va discuta orice, numai despre România, proiectul ei de viitor, nu; agenda publică va fi ignorată cu metodă. Toată lumea va înjura pe toată lumea, vor curge acuzele de corupție în stânga și în dreapta, ăia de la DNA vor zburda pe câmpii, serviciile își vor face datoria, aruncând pe piață cele mai cretine manipulări posibile, jurnaliștii mor mânca, în plus de porția obișnuită, sute de tone de căcat, ”societatea civilă” se va vopsi în culorile războiului, și va ataca în stânga, în timp ce va pupa în dreapta, împuțind atmosfera cu istericale, liste negre și tirade despre valori. 

Iar ca să fie totul cum trebuie, bomboană pe colivă, vom asista la o lungă ședință de sex oral în grup, principala grijă a candidaților fiind să demonstreze ce bine și ce aplecat, pardon, aplicat, îi sug ei pula Marelui Licurici. Cu alte cuvinte, vom avea o lună de ”Cântarea Americii”. Să cânte muzica! 

luni, 29 septembrie 2014

Democrația, noul internaționalism proletar




Circoteca din Hong-Kong este un avertisment dat de americani Beijingului. Mă tem că Washingtonul a pierdut definitiv legătura cu realitatea. China nu e Siria, sau Libia, sau Sudanul. E cea mai mare țară din lume, ca populație. Este o putere nucleară. Nu încerci să destabilizezi o astfel de țară, sub pretextul ”democratizării”. O astfel de criză nu poate fi gestionată. China de acum nu mai este China ”războiului Opiumului”. Poate face multe pagube intereselor americane, acasă la americani, și în zona Pacificului. Prin politica tălâmbă a ”schimbărilor de regim”, SUA forțează formarea unei alianța India-China-Rusia, care îi poate scoate pe americani din Pacific. 

Realmente nu îi înțeleg pe americani. Ei chiar cred că tinerii ruși, chinezi, și alții ca ei, chiar sunt morți după ”democrație” și după ”visul american”? Că pot fi manipulați prin intermediul internetului și al rețelelor de socializare? Păi, și rușii, și chinezii au învățat la fel de bine ca și americanii să le folosească, pentru a crea reacții la acțiunile manipulatoare ale Washingtonului. Uitați-vă la reacția naționalistă a tinerilor din cele două țări. Uitați-vă la cine conduce acum India: un politician naționalist. 

Cele câteva mii de protestatari de pe străzile Hong-Kongului nu înseamnă nimic. Din păcate pentru americani, creșterea economică a generat în China o clasă de mijloc deloc dispusă să se lase antrenată în aventuri politice, care ar putea să-i aducă pierderea statutului. Schimbarea politică în China se va produce atunci când clasa aia de mijloc va crede că e nevoie de așa ceva. ȘI se va produce în condițiile impuse de ea, nu de americani. La fel și în Rusia. La fel și în India. 

”Democrația”, ca ideologie globalizantă, este la fel de ineptă ca și ”internaționalismul proletar”. Ambele produc suferințe și lasă lucrurile mai proaste decât le găsesc. Așa cum n-a înțeles Moscova comunistă mecanismele și motivațiile schimbării în lume, așa nu le înțelege acum Washingtonul. Nicio societate nu se schimbă, dacă schimbarea nu este rezultatul unei nevoi reale, și dacă nu există o masă critică necesară schimbării. Dar e greu să spui asta unor lideri care se cred Dumnezeu, și cărora puterea le-a luat mințile. Iar puterea SUA este, de fapt, slăbiciune. De asta este agresivă puterea americană: agresivitatea este semn de slăbiciune și de nesiguranță. 

Am spus, mă repet: SUA nu au cum conduce lumea, cu forța sau cu vorba bună. Nu putem fi toți la fel. Nu avem aceleași valori, aceleași interese, aceeași istorie. Suntem diferiți. O lume diversă nu poate fi condusă ca și cum ar fu una uniformă, omogeni. Pur și simplu nu se poate.

SUA ar scuti miliarde de oameni de suferințe, de violență și de sărăcie, dacă ar renunța la ideea că Dumnezeu le-a hărăzit americanilor să conducă lumea. Nu, Dumnezeu i-a făcut pe americani niște unii printre cei mulți. Pentru orgoliul lor e dureros, dar trebuie să se obișnuiască, totuși, cu gândul... 

luni, 22 septembrie 2014

Nimic despre Turcescu



Nu scriam astea, dacă în urmă cu câteva minute nu dispărea și de pe HotNews,  care îl prelua, și de pe DW, un comentariu legat de recenta intervenție a lui MRU, legată de băsescu și de ”ofițerii acoperiți”. DW califica spusele lui MRU drept o ”amenințare” adresată lui băsescu. Ceea ce și era. 

Asta mă face să cred că lucrurile sunt mai grave decât credem. Prima întrebare, firească: ce i-a venit lui MRU, altminteri ”admirator”(de fapt, un lingău oportunist) al președintelui, și un pilon de bază al băsismului? Păi, i-a venit un aer rece de pușcărie. Pentru că, zic eu, de la SIE au plecat, cel mai probabil și cu știința/încuviințarea lui MRU, informațiile pe care a construit băsescu scandalul ”ofițerul acoperit”. Răspunderea e și a lui, nu doar a lui băsescu.

Mesajul este clar: ”dacă picăm, picăm amândoi, așa că lasă dracului prostiile!”  Numai că lucrurile nu s-ar opri aici, dacă cineva are chef să caute prin rahatul serviciilor. Să zicem, că tot veni vorba despre SIE, că ar trebui să aflăm cum e cu ascensiunea Monicăi Macovei la Bruxelles, cine a ajutat-o să pătrundă în acele structuri care l-au ajutat pe băsescu în 2012, la Referendum, cu prețul afectării grave a interesului național, prin intermediul MCV. Sau de ce nu ”reușim” să îndeplinim condițiile de aderare la Schengen, dar dăm purcoaie de bani firmelor occidentale, pentru a îndeplini condițiile de ”admisie”. 

Ar mai fi și relația pe care o are băsescu la PPE. Care costă, nu puțin. De unde au venit banii? De la ”mogulii de bine”? Sunt cumva bani negri, proveniți din evaziune fiscală și din alte afaceri necurate? Cine i-a dus? Cui au fost dați banii?  În această relație au fost folosiți bani publici, sau unor firme occidentale li s-au creat condiții care îi discriminează pe agenții economici români? Este folosit DNA împotriva capitalului românesc, în același scop?

Sunt și alte, multe, întrebări. Inclusiv aceea referitoare la dispariția pomenitului comentariu, publicat de DW și reluat de HotNews. Sau de spusele lui Meleșcanu. Dar cine să le pună? Dar dacă vă întrebați ce anume ascund scandalurile astea cu repetiție, o parte a răspunsului o găsiți aici.

PS: repet, nu am, în afara unui imens dispreț față de rolul mizerabil jucat de servicii în ascensiunea și funcționarea băsismului, nicio legătură cu serviciile de informații. Dar Dumnezeu, când ne-a dat minte, presupun că a făcut-o cu un scop: s-o folosim. Ceea ce fac. 

joi, 18 septembrie 2014

Separatismul, ultima supapă socială?



Prieteni! Pacea socială, în sens larg, costă. Mișcările separatiste din Europa au putut fi gestionate câtă vreme statul și-a luat în serios funcția de redistribuire a bogăției națiunii, și inegalitățile de venit și de statut social au fost suportabile. După 1989, când s-a destructurat sistemul socialist în Estul Europei, bogații au decis că e momentul revanșei, și recuperării ”pierderilor”. Așa că au capturat direct și fără menajamente statul, i-au redus funcțiile și mijloacele, au dus la extrem polarizarea economică și socială, individualismul și egoismele de tot felul. Rezultatul îl vedem. Paramponul social e abia la început. Secesionismul este una dintre manifestările nemulțumirii sociale. Iar dacă nici secesiunea nu rezolvă problemele, atunci va fi jale.

Sunt destui care ar fi fericiți ca scoțienii să spună ”Da!”. Ei speră că astfel va funcționa o supapă socială, care le va da timp. Dar nu știu pentru ce. Secesiunea, dincolo de cortegiul de probleme cu care vine, nu rezolvă problemele de fond decât în măsura în care repune statul în funcțiile sale sociale, reduce drastic inegalitățile și ”cumpără” astfel pacea socială. Dacă noua Scoție perpetuează situația lăsată moștenire de Thatcher, și consolidată de Blair, degeaba s-au rupt de Marea Britanie. același lucru și în Catalunia, Țara Bascilor, Bretania, Sicilia, și mai știu eu pe unde, inclusiv în Hovedia lui Tokes. Iar dacă Scoția și Catalunia ar avea datele necesare pentru a reuși ca state independente, alte entități secesioniste nu au aceste date.

De fapt, ceea ce se întâmplă este consecința ultimă a golirii de conținut a democrației, ruperii contractului social, a disprețului elitelor politice și intelectuale. Cetățenii au sentimentul că nu mai contează. Și spun asta într-un mod radical. Din păcate nici acum, pe marginea prăpastiei, nu-i ascultă nimeni...

Nu știu ce va fi diseară, după numărătoarea voturilor. Dar fie că va fi ”Da”, fie că va fi ”Nu”, problemele rămân. Și va fi greu de rezolvat, cum va fi greu de pus frână elanului secesionist din Europa. Care, pe fondul creșterii inegalităților, scoate capul și în SUA, și în China, Rusia sau India. De fapt, cred că de acum încolo lumea va sta sub semnul mișcărilor separatiste, al crizelor identitare, al respingerii consecințelor globalizării neo-liberale, care nu tolerează diferențele și vrea să facă, precum comunismul, tot o apă și-un pământ. 

Intrăm într-o perioadă de grave turbulențe, legate de trecerea la o lume multipolară, pe de o parte, și pe de altă parte, de acest elan separatist. Din păcate, răspunsul actorilor celor două procese, statele, este ca și inexistent. Dogmele care le conduc le paralizează gândirea și acțiunea. Mai rău nici că se poate.

luni, 8 septembrie 2014

Vânt de nebunie în Europa



În Europa bate vântul nebuniei revizioniste. Totul a început cu reunificarea Germaniei, care, departe de a fi fost un fapt izolat, a pus în discuție granițele europene, consfințite prin pacea de la Paris, de după cel de-al Doilea Război Mondial și întărite la Conferința de la Helsinki, din 1975. Bune, rele, acele prevederi au contribuit la menținerea păcii pe continent. După 1989 a început să bată vânt de nebunie revizionistă, cu Ungaria(ce surpriză!) pe post de primadonă. Să nu uităm rolul jucat de Budapesta în destrămarea tragică și sângeroasă a Iugoslaviei, braț la braț cu RFG. 

În nebunia revizionistă de pe continent și-a vârât obielele și Washingtonul, care avea vedenii ”umanitare”. Și așa s-a creat precedentul ”Kosovo”, pe care îl invocă acum și rușii, cu Crimeea, dar și Ungaria, cu Ținutul Secuiesc. Iar ăsta este doar începutul în Europa.

Mișcări separatiste au tot existat pe continent, indiferent de gradul de autonomie oferit diverselor regiuni separatiste de statele naționale, vezi Catalunia și Țara Bascilor. Mai mult, Uniunea Europeană, din dorința de a slăbi statele naționale, în favoarea birocrației de la Bruxelles, le-a încurajat, prin politicile de ”regionalizare”.  Dezvoltarea regională e una, și, dacă suntem sinceri, acest domeniu, și cel al politicilor agricole, sunt cele care înseamnă cu adevărat ceva în UE, au impact direct asupra vieții europenilor. Regionalizarea administrativă este o fragmentare periculoasă și irațională a puterii, și, până la urmă, un obstacol în calea integrării europene.

Un moment de cotitură va fi secesiunea Scoției. Mă tem că nimeni-oricum nimeni care contează în arhitectura de putere europeană-nu a luat în serios pericolul desprinderii Scoției de Marea Britanie. Din perspectivă europeană, acesta este evenimentul cu impact asupra viitorului, și nu conflictul din Ucraina. Este de urmărit cum vor gestiona evenimentul atât Londra, cât și Bruxellesul. Cert este un lucru: vom avea o avalanșă de astfel de cereri de secesiune, prima fiind cea a Cataluniei.  Faptul că separatiștii sunt cetățeni europeni, că nu-i discriminează nimeni în niciun fel, că-și pot afirma și dezvolta identitățile, că se auto-guvernează, nu pare să conteze. Li s-a pus pata, și gata. 

Revin cu o întrebare: ce vom face noi, dacă cei din Ținutul Secuiesc cer secesiunea? Cum răspundem? Cât de departe putem merge cu acceptarea cererilor celor din Ținutul Secuiesc? Mister. Pentru că, de fapt, ocupați cu supraviețuirea, cei mai mulți, și restul, marii noștri lideri, cu smântânirea banului public, această problemă nu există pentru români. De fapt, cam așa se petrec lucrurile peste tot în Europa. Individualismul, egoismul, lipsa de solidaritate sunt aliații revizionismului și separatismului. Încă o victorie a capitalismului, până la urmă.

luni, 25 august 2014

Război și pace în inima Europei



Iar au visat ucrainenii o moară de vânt rusească, taman bună să se lupte cu ea, și să eșueze întâlnirea de mâine, de la Minsk. După cum arată lucrurile, e clar că la Kiev sunt două mari tabere: una, conștientă că acest conflict intern NU poate fi rezolvat pe calea armelor, tabără care tocmai ce a primit un sprijin, și un impuls din partea UE, respectiv Germaniei, prin coana Merkel, și alta, s-o numim generic ”Fuck EU!”, sprijinită de americani, care vrea continuarea războiului, indiferent de costuri. Declarațiile lui Poroșenko și Turcinov de ieri și de alaltăieri spun, practic, totul. 

Conducerea Ucrainei este fragmentată și incoerentă, lipsită de viziune, și de instrumentele necesare luării unor decizii clare și ferme. Opțiunea militară nu poate fi dusă până la capăt din câteva motive obiective: armata este o ruină, Garda Națională o adunătură, motivată de orice, ură, dorință de răzbunare, sete de sânge, numai de sentimente ”patriotice”, nu, le lipsesc mijloacele și antrenamentul și, mai ales, sprijinul popular. Ucrainenii sunt conștienți că masacrarea rușilor și rusofonilor din Estul Ucrainei este o tragedie pentru întreaga țară, și că în Ucraina nu va mai fi liniște în veci. Nu e vorba de câțiva ruși: e vorba despre circa opt milioane de oameni. Care locuiesc în partea cea mai dezvoltată industrial, dar și cea mai dependentă de piața rusească. Cum vor trăi cu ei, dacă pun un zid de morți între cele două comunități? Ca să nu mai vorbim despre faptul că și Kievul este plin de ruși, asta însemnând, practic, toate instituțiile statului ucrainean. 

Până la urmă singura soluție, dar pe care Kievul o respinge, este federalizarea țării. Cred, din tot ceea ce am văzut și citit până acum, că Moscova, Berlinul și chiar Bruxellesul ar sprijini o astfel de soluție. Care, mai devreme sau mai târziu, poate duce la un soi de soluție și pentru Crimeea, o co-suveranitate ruso-ucraineană asupra teritoriului, care să garanteze Rusiei accesul la portul Sevastopol. Exact ce NU vor americanii. Care au avut un plan de slăbire a Rusiei, prin controlul Ucrainei. Ceea ce nimeni de la Moscova, nici măcar bețivul de Elțîn, dacă ar fi trăit, nu ar fi acceptat. Nu poți accepta dușmanul la ușa ta, un dușman care să-ți controleze resursele și puterea militară. 

Ar fi bine ca liderii ucraineni să nu uite ce răspundere au față de cetățenii lor, și să pună în prim plan interesele pomeniților cetățeni. Întâlnirea de la Minsk trebuie să aibă loc. Altminteri tancurile alea rusești inventate vor deveni cât se poate de reale. Și dacă la Kiev își închipuie cineva că europenii îi vor urma pe americani într-un atac asupra Rusiei de dragul lor, e cazul să se trateze mintenaș! Nimeni nu riscă un război la scară continentală, cu niște costuri umane, economice și sociale uriașe, de dragul unor marionete americane. Un astfel de război ar pune radical în discuție ordinea politică internă în țările combatante și relațiile internaționale. Ar fi sfârșitul Occidentului cu adevărat. 

Mă tem însă că că lucrurile vor degenera, pentru că nici națiunile europene, nici americanii nu mai au lideri, ci doar niște caricaturi, puse în slujba unor interese private. Interese care sunt limitate la câștigul imediat... 

miercuri, 20 august 2014

Vom mai construi ceva vreodată?



Reamintesc celor oripilați de faptul că Dan Voiculescu făcea afaceri ”capitaliste” pe vremea comunismului un lucru simplu: România făcea afaceri cu sistemul economic al capitalismului. Care afaceri nu erau deosebite de cele făcute că țările ”comunismului”, cu excepția monedei: la vest era dolarul, la est rubla transferabilă, care, ce să vezi, era și era legată, fie și formal, de dolar. 

Doar tâmpiții pot crede că poți face afaceri pe o piață fără să cunoști piața aia, mecanismele de funcționare, regulile, legislația. Cu locul de muncă la Securitate, sau nu, România avea nevoie de oameni specializați în domenii legate de comerțul cu occidentul, pe care și i-a pregătit, în țară și în străinătate. Uităm și faptul că România a avut o serie de firme capitaliste în comunism, firmele mixte, de genul Rank-Reșița, pentru construcții de mașini, Rombac, Candu, o serie din Combinatele de Mașini Grele, din industria textilă. E plină țara de oameni ca Dan Voiculescu, începând cu nenea ăla care e staroste la BNR. Doar idioții pot crede că capitalismul(sic! :D ) se învață la fără frecvență.

Ce iarăși nu se înțelege este că sursa principală a profitului, în capitalism, nu vine nici din munca grea, din stăruință, cumpătare, inovare. Nu, principala sursă o reprezintă ”asimetria de informație”, ca să folosesc un eufemism. Pur și simplu oameni ca Dan Voiculescu au avut, la momentul revenirii la capitalism, un avantaj enorm față de restul românilor: informații despre felul în care funcționează noul sistem. Și le-au folosit, în avantajul lor. Care, între timp, a devenit și avantajul nostru, pentru că mulți au creat locuri de muncă, au format manageri, au plătit taxe și impozite, spre deosebire de capitaliștii de mucava ieșiți din gunoiul tranziției, care au parazitat statul și au golit de substanță economia românească. 

Oricât i-am urî pe Voiculesc sau pe Ioan Niculae, oamenii ăștia chiar sunt capitaliști. Și, culmea, au etica aia capitalistă, atât de detestată, dar și necesară, pentru sănătatea sistemului. Spre deosebire de ei Dinu Patriciu a fost orice, numai capitalist, nu. Nu a avut nici viziune, nici etică, ci doar noroc. Dacă norocul lui n-o fi fost doar zeciuiala care i se cuvenea pentru statutul de om de paie al altora. 

Eu, ca om de stânga, detest capitalismul. Ca om de stânga nemarxist, cred în virtuțile economiei sociale de piață. Care nu există decât fragmentar, și ineficient, în România. Care a trecut de la capitalismul monopolist de stat din vremea comunismului la capitalismul monopolist de stat și privat al multinaționalelor, lipsindu-i și acum acea parte fără de care o economie nu poate funcționa eficient și nici produce bunăstare pentru cei mai mulți: economia întreprinderilor mici și mijlocii. De asta nu simțim efectele creșterii economice, de asta crește sărăcia, de asta fug oamenii din țară: pentru că ea este golită de conținut de monopolurile străine. Capitaliștii români, care, în paranteză fie spus, au tot mai puține mijloace pentru a rezista în fața concurenței neloiale a capitalului străin, sunt pe cale de dispariție. Efectul va fi distrugător, pe termen lung. Ura indusă politic, în special din afară, împotriva capitaliștilor români ne va face dependenți pe vecie de capitalul din afara țării. 

Bucuria cu care este întâmpinată orice arestare, orice condamnare a unui întreprinzător român, mai mare sau mai mic, este bucuria proștilor. Capitaliștii români ar fi fost singurul motor care să antreneze întreprinderile mici și mijlocii românești, să le facă viabile și să le impună pe piață. Capitalismul nu s-a construit în două decenii și jumătate. Avem așteptări prea mari, și prea multe frustrări, pentru a înțelege asta.

Intersecția capitalistului cu politica este inevitabilă, peste tot în lume. Doar că nicăieri, nici măcar în Rusia lui Putin, un șef de stat nu și-a propus să distrugă economia țării lui, doar pentru că, într-un moment sau altul, un capitalist autohton îi devine adversar politic. Ei bine, băsescu asta face: distruge economia, pentru a scăpa de niște oameni incomozi, care, pe deasupra, nu decartează la el în bătătură. 

Așadar, din prostie sau din dogmatism, ne-am apucat să distrugem bruma de capitalism românesc, așa cum am distrus și comunismul. Vom reuși vreodată să și construim ceva? 

sâmbătă, 9 august 2014

Dacă ceva rău se poate întâmpla, se va întâmpla.



Tot felul de duși cu pluta încearcă să ne arate semnificația zguduitoare și întemeietoare și izbăvitoare a condamnării lui Voiculescu. Relax, flăcăi și fete! Nu înseamnă nimic! Pur și simplu o răfuială între un individ care are de partea sa mijloacele represive zdrobitoare ale statului și unul care a avut de partea sa o instituție media. Un joc politic s-a transformat într-o ”afacere de stat”. 

Condamnarea nu înseamnă că justiția funcționează, și că e independentă. Nu funcționează, și nu e independentă. Orice om normal la cap a înțeles ce trebuia să înțeleagă de aici, știe că trebuie să se teamă pentru libertatea sa și pentru averea sa. Oricine, oricând, i-o pot anula și confisca. Cred că cercurile de afaceri au ciulit la rândul lor urechile. După schema inventată de judecătoarea lui pește și Dacia, și Mittal Steel, și Erste Bank, și BRD Societe Generale, și OMV, de fapt oricine deține un bun privatizat, se poate trezi deposedat de el, pentru că n-a fost vândut la valoarea de inventar. Și, de ce nu, confiscate și veniturile/profitul obținut după privatizare, pentru că au fost obținute ca urmare a unei infracțiuni. 

Dacă DNA nu ia acum la cercetat TOATE privatizările, și se oprește la asta, nu face decât să confirme comanda politică. Dacă o face, aruncă în aer economia României. Sigur, poate cerceta doar privatizările cu capital românesc, ceea ce, probabil, i s-a sugerat lui Kovesi. Este o metodă de eliminare a capitalului românesc de pe piață. Asta ar avea efecte economice și sociale devastatoare în timp. Și ar fi fermentul violenței sociale. 

Scoaterea din joc a Antenelor nu înseamnă că se rezolvă problema calității jurnalismului. Și nici problema slăbiciunii politicului. Antenele au fost o supapă de siguranță pentru cei anti-sistem. Care, dacă nu mai există, trebuie înlocuită cumva. Și cum nu are cine o înlocui, tot spre dezordini politice și sociale ne ducem. Iar cei care au crezut că așa rezolvă o problemă, se vor trezi cu una și mai mare: radicalizarea extremă a nemulțumiților de tot felul. Iar opoziția reală a nemulțumiților va fi infinit mai dură și mai periculoasă decât nemulțumirea virtuală a Antenei 3. 

Condamnarea lui Voiculescu este și o lovitură dată democrației. Sistemul nu mai tolerează diferențele de opinie, diversitatea punctelor de vedere, pluralismul politic. Sistemul vrea revenirea la partidul unic și la conducerea totalitară.

băsescu și-a trimis câțiva adversari la închisoare. Dar cu ce preț pentru societate și pentru sistemul politic, pentru democrație? Putem accepta, putem suporta prețul răzbunării lui? Putem fi siguri că nu urmează o escaladare a răzbunărilor? 

Tot felul de tembeli au râs de insistența cu care Ion Iliescu a susținut necesitatea reconcilierii naționale. Mai mult, l-au încurajat pe băsescu să toarne gaz peste focul războiului româno-român. Cu ce rezultate, se vede. Problema este aceea că Ion Iliescu are dreptate: fără reconciliere, fără pace internă, nu putem avea nimic: nici libertate, nici democrație, nici justiție, nici prosperitate. Nici măcar viitor. Nu vrem să învățăm nimic din ceea ce li s-a întâmplat celor din jurul nostru, care au ales confruntarea, pentru a-și rezolva problemele politice și sociale, sau pe cele etnice. 

Mai este posibilă reconcilierea, după zece ani cu băsescu, și după ce statul a ajuns pe mâna unor nebuni precum șefa de la DNA și ăia din servicii, care vor să controleze fiecare aspect al vieții cetățenilor, care vor să conducă prin teroare România? Sigur, nu e teroarea din anii stalinismului. Dar se poate ajunge acolo oricând. Condamnarea lui Voiculescu este un semnal dat tuturor: ”Dacă ăsta, care are bani, un trust media, este apărat de cei mai buni avocați, a fost trimis la mititica, pe voi vă călcăm în picioare ca pe niște râme! Aveți grijă!”

Pentru o societate în care sărăcia este omniprezentă, și supraviețuirea principala grijă a cetățenilor, teama funcționează. Dar doar până la un punct. Așa cum a fost și în anii 80. Mai devreme sau mai târziu vine și explozia socială. Prețul schimbării violente de sistem îl știm. Dacă nu se poate altfel, schimbarea actualului sistem va fi tot violentă. Merită sistemul ticăloșit asemenea preț? Dacă nu se poate altfel, da. Cei mai mulți nu au ce pierde. Așa că nu vor exista mari împotriviri la folosirea violenței, ca instrument al schimbării. 

În loc să alimenteze conflictele, politicienii ar trebui să faciliteze dialogul și să propună românilor un proiect de reconciliere națională, care să permită  o tranziție pașnică de la băsism la normalitate. Ar fi un semn de responsabilitate, dar și o dovadă de existența instinctului de conservare. 
Din păcate nu sunt în stare de așa ceva. Următoarele luni sunt decisive pentru viitorul nostru, ca națiune. Nu știu dacă suntem conștienți de asta. Mai degrabă nu. Și dacă ceva rău se poate întâmpla, se va întâmpla.

marți, 22 iulie 2014

Cum să termini un Război Rece



Există credința că ne îndreptăm spre un nou Război Rece, mai ales după ultimele evoluții din Ucraina. Mă tem că nu despre așa ceva este vorba. Devine tot mai evident un fapt: Războiul Rece nu s-a terminat odată cu căderea comunismului. A continuat, în forme atenuate, până când s-au schimbat raporturile de forțe între foștii adversari. Acum a re-izbucnit, cu o virulență ieșită din comun, pentru că una dintre părți, cea americană, se găsește, paradoxal, într-o stare de slăbiciune extremă, în ciuda gesticulațiilor și atitudinilor ei belicoase. 

Gândirea obișnuită cere ca un război să aibă un învingător clar, și un învins clar. Cu tot ce derivă de aici. Cum Războiul Rece este ceva fără precedent, nu puțini au spus că este lipsit de sens să spui cine a câștigat și cine a pierdut în Războiul Rece, pentru că nu există un set de criterii care să definească ”victoria”, respectiv ”înfrângerea”. Atitudinea a fost rațională, și a permis tranzițiile din Estul Europei, care au fost facilitatea de această abordare. Excepție făcând destrămarea Iugoslaviei(cea care a întărit credința că nu trebuie să existe învinși și învingători în Războiul Rece) și unele episoade violente de la periferia fostei URSS, tranziția a fost pașnică, și benefică pentru o largă majoritate a foștilor combatanți.

Când s-a schimbat trendul? Momentul inițial al schimbării coincide, paradoxal, cu momentul începerii tranziției. Este momentul în care s-a enunțat principiul ”momentului unipolar al Americii”, care a evoluat spre ceea ce s-a numit ”națiunea indispensabilă”. Dar lucrurile s-au degradat cu adevărat după atentatele ”teroriste” de la 11 septembrie 2001. În loc să se limiteze la simple acțiuni anti-teroriste, de slabă intensitate, executate în comun cu celelalte națiuni, SUA au ales ”războiul anti-terorist generalizat”, care urmărea consolidarea momentului unipolar al Americii. Ideea ”schimbărilor de regim” părea fezabilă, și întărea poziția americană în două regiuni pe care le considera cheie. Irakul era un soi de șah-mat dat adversarilor Israelului, în special Iranului, obsesia Washingtonului pentru securitatea statului evreu fiind notorie, iar în Afganistan țineau în șah China, Pakistan și Rusia. 

Ei bine, niciuna dintre socotelile SUA de acasă nu s-au potrivit cu socotelile de pe teren. Acum Israelul este mai vulnerabil ca niciodată, și înșiră criză după criză, care-l fac tot mai odios, după masacrele cu repetiție din Gaza. În Afganistan China, Pakistan și Rusia fac deja jocuri pe care americanii nu le mai pot controla. Și, bomboană pe colivă, americanii mai au în brațe crizele din Yemen, Sudan, Egipt, Tunisia, Libia, Siria, pe care, ce e drept, le-au provocat. 

Toate astea dovedesc o viziune rudimentară despre relațiile internaționale, abordate egoist, doar din punctul de vedere american. Războiul Rece a însemnat luarea în calcul a intereselor majore ale fiecărei părți, acum nu contează decât interesele Washingtonului. Ceea ce nu poate fi acceptat. 

Aflate la înghesuială, SUA au vrut să înceapă un nou Război Rece. Cum China, cel mai dorit adversar, a zis pas, criza din Ucraina a oferit americanilor șansa nesperată de a reveni la ce știu ei mai bine: jocul în doi. Atacând Rusia, Washingtonul atacă, de fapt, un bloc politico-economic aflat în structurare, care este un adevărat coșmar: BRICS. Anul ăsta China va deveni prima putere economică a lumii, în Paritatea Puterii de Cumpărare. Asta, printre altele. În acest context, Rusia li s-a părut veriga cea mai slabă. Și este atacată cu toate mijloacele din dotare. 

Atacând Rusia, SUA vor să împuște doi iepuri: să slăbească UE, de care nu sunt sigure, și care se pot transforma în adversar, inclusiv printr-o alianță cu Moscova, și să întârzie instituționalizarea BRICS.

Problema este că Rusia lui Putin nu este Rusia lui Elțin. Să nu discutăm numai în termeni militari problema. Globalizarea, instrumentul economic al dominației americane, joacă acum împotriva SUA. Rusia s-a globalizat, economic vorbind. Izolarea ei din proces are costuri uriașe, pe care nimeni nu se grăbește să le accepte. Iarăși, nu e vorba doar de gazul rusesc. Este o vulgarizare care nu servește niciunei analize. 

Vechea ideea a americanilor, aceea de a încercui Rusia, pentru a-i limita tendințele expansioniste, este contraproductivă și periculoasă. Apropierea NATO de granițele Rusiei nu servesc ”îndiguirii” ei, ci doar cresc șansele unei confruntări militare generalizate. Se pare că un Război Rece nu se poate finaliza pașnic, ci doar printr-un război cald. 

Este lipsit de sens să ceri acum Rusiei capitularea necondiționată. Nimeni nu a reușit asta, nu vor reuși nici europenii, nici americanii. Chiar dacă aparent rușii nu au aliați, lucrurile nu stau chiar așa. Și nimeni nu vrea să vadă cine se va alinia în spatele Moscovei, în caz de conflict. Și abia atunci vor vedea americanii câți dușmani au printre cei care acum par a le fi prieteni. 

Așadar, Washingtonul are de ales cum termină Războiul Rece: începe altul, sau îl schimbă pe unul cald?      

luni, 14 iulie 2014

Reducerea CAS, între cadou pentru patroni și obiect al manipulării electorale




Cum știți, sunt dintre aceia care a criticat și critică ferm cadourile făcute de Guvern patronilor, în detrimentul angajaților. Ca atare, știind și cum funcționează economia, nu-mi fac iluzia că reducerea CAS schimbă mare lucru în atitudinea ”investitorilor” față de muncă și de plata ei. Pot pune pariu că, așa cum ”flexibilizarea” Codului Muncii-care a avut un singur scop, neplata compensațiilor către cei disponibilizați colectiv din sistemul privat, pentru a accelera viteza de circulație a ”capitalului nomad”-n-a creat măcar un singur loc de muncă, nici asta nu va genera noi locuri de muncă. Cel mult va accelera o parte a consumului, dacă banii lăsați ”investitorilor”-nu puțini-vor ajunge și pe la angajați. E drept, ea duce și la scăderea costurilor statului cu angajații săi. 

Deficitul Bugetului Asigurărilor Sociale este o realitate, și el va crește. Întrebarea ”de unde se acoperă?” este cât se poate de firească și de legitimă. Dar nu băsescu este cel care trebuie s-o pună. Și nici nu este treaba lui să se opună acestei măsuri. Este o decizie politică, și ea va fi decontată politic de majoritatea guvernamentală la alegeri, pentru că așa funcționează lucrurile într-o democrație. băsescu nu are drept de veto în deciziile Parlamentului, pentru că altminteri anulăm democrația și principiul separației puterilor în stat. Acum oricum funcționăm într-o logică totalitară, în care un om omniscient și omnipotent decide ce e bine și ce e rău, și se așează deasupra națiunii, ca un soi de părinte al ei. Oricum băsescu manipulează subiectul din motive electorale, ca și Ponta, de altfel.  

Nu mă mai obosesc să spun că PSD are orice culoare politică, numai de stânga, nu. Despre dreapta nu mai are rost să vorbesc. Este o caricatură penibilă, și se comportă ca o muscă beată, fără cap!

Oricum ar fi, tot clasele populare o iau peste bot din cauza mizeriei numită ”politică” în România.

duminică, 13 iulie 2014

Asta e tot!



Mă văd obligat să vă cer din nou scuze, pentru că nu am mai scris pe blog. Pur și simplu mi-e silă de tot ce se întâmplă. Nu mai putem controla nimic. Și oricum nu-i pasă nimănui de ceea ce facem, sau spunem. Îmi pare rău, societatea română este grav atinsă de autism. Și nu cu postări pe blog sau pe FB se va vindeca. Asta e tot!   

joi, 26 iunie 2014

Estul Europei la o răscruce



Dincolo de crizele tot mai violente, politice și sociale, din țările care până în 1989 erau de partea greșită a Cortinei de Fier, o concluzie se impune: Occidentul european și SUA au pierdut Estul. Faptul că aceste țări sunt membre ale UE și ale NATO nu înseamnă nimic pentru omul de pe stradă.  Și, de ceva vreme, începe să nu mai însemne nimic nici pentru bogații locului. Criza din Ucraina are un puternic substrat economic, care înseamnă dizlocarea capitalului local de către capitalul transnațional. Din motive de înțeles, capitaliștii locali au trăit prin contracte cu statul. Acum capitaliștii locali sunt eliminați de la contractele cu statul. Lucru care generează puternice crize interne, iar în Ucraina un război civil. 

Mai este ceva, și mai grav: statutul de persoane de mâna a doua, acordat cetățenilor din Est, care sunt umiliți și la ei acasă, și în țările bogate din Vest: exploatarea la sânge a mâinii de lucru, salarii de mizerie, anularea drepturilor sindicale, sărăcie din muncă, lipsa reprezentării politice. 

Povestea nu este nouă. La fel de repede au pierdut sufletele și mințile celor din Est și sovieticii. Care, păstrând scara, s-au purtat la fel de mizerabil cu aceia din parohia lor, după împărțirea Europei. 

Mă tem că Estul Europei este mai mult decât o convenție. Este o realitate care abia acum începe să fie conștientă de identitatea ei. De aici promisiunea unor noi crize, politice, economice și sociale, recompunerea sferelor de influență și, de ce nu, emergența unui nou bloc regional, în sau în afara UE, care va duce o existență zbuciumată între Occident și Rusia, și va avea o relație extrem de complicată cu SUA. Poate ne mai gândim dacă nu cumva ideea lui Adrian Năstase, aceea de a construi, după modelul UE, o Uniune a Europei Centrale și de Est, nu era o soluție intermediară, care să permită abordarea de pe alte poziții a relațiilor zonei cu marii actori geopolitici...   

vineri, 20 iunie 2014

Scrisoare deschisă Întâiului Ticălos al Țării



Excelenței Sale Domnului Traian Băsescu, Președintele României

Excelență,

Voi fi scurt. Sper că mai aveți mintea întreagă și realizați în ce situație vă aflați, dar mai ales în ce situație ați adus România. Nu fac un rechizitoriu. Ați avut la dispoziție zece ani pentru a dovedi ce puteți. Și tot ceea ce am văzut a fost incompetență, ticăloșie,  apucături totalitare, dispreț față de Constituție și legi, trădarea interesului național, privatizarea statului, și mai ales corupție, foarte multă corupție. 

Există o singură ieșire onorabilă din această situație. Știu, nu aveți onoare. Onoarea nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră. Cu toate astea demisia imediată este soluția onorabilă. Dacă demisionați acum, poate veți fi, la un moment dat, re-evaluat de națiunea asta. Nu faceți și mai mult rău țării. Ați făcut deja prea mult rău în anii ăștia. 

Demisia deschide calea unei soluții politice rapide. Nu contează cine va fi viitorul președinte. Stânga și dreapta nu înseamnă nimic în România. Și ați avut grijă, în acești ani, să ștergeți și ultima urmă de suveranitate a României. Deciziile se vor lua tot la Washington și la Bruxelles, la Berlin, mai nou. Nu aveți scuza că nu plecați până nu se ”unifică” dreapta. În România există un singur partid, Partidul Oportunist Român. Și nu are nevoie de patronajul dumneavoastră pentru a se uni. Dacă ați fi atent, ați vedea că deja se unește în jurul ideii că trebuie să plecați. 

Așadar, demisionați. Nu așteptați să fiți cercetat pentru corupție. Nu așteptați arestarea fratelui și a altor membri ai familiei. Sunteți dator românilor cu această decizie, dacă alt bine nu ați fost în stare să faceți românilor. Demisionați!

Eu, cetățeanul român. 

joi, 19 iunie 2014

Ceea ce contează



Nu mă încălzește cu nimic vizita lui Mircea Băsescu la DNA. Răul este mult mai mare, și pagubele greu de reparat. Până la urmă, singurul lucru care contează este că România a pierdut, cu băsescu în frunte, zece ani. Și noi am pierdut zece ani din viață. Putem să-i judecăm cum vrem, oricât de aspru, pe Ion Iliescu și pe Emil Constantinescu. Dar în mandatele lor România a mers înainte: Constituție, instituții, aderare la UE și la NATO, libera circulație în Europa, schimbări în economie și în societate. 

Capitalismul nu este o societate de binefacere, și nici echitabil nu este. Ion Iliescu a încercat, și în mare parte a reușit, să-i tempereze excesele. Emil Constantinescu a făcut greșeala să creadă că României îi trebuie o ”terapie de șoc”. A încercat, spre sfârșitul mandatului, să dreagă busuiocul. Obsesia lui pentru statutul de ”lider regional” a avut părțile ei bune: România a continuat să-și îmbunătățească relațiile cu vecinii, s-a deschis și mai mult spre occidentul european. Amândoi au avut o neîncredere sănătoasă în ”servicii”, și, oricât ar fi de straniu pentru unii, amândoi au lăsat în urmă o democrație sănătoasă și funcțională. Și un proces de reconciliere națională care a făcut mult bine țării. 

Ce lasă băsescu în urma lui? Un stat polițienesc, instituții dezarticulate și disfuncționale, o societate fracturată, dominată de conflicte, o țară fără prieteni, vasală celor care l-au ținut la putere, în care capitalul românesc este tot mai nesemnificativ, și unde o gașcă de derbedei a privatizat statul și-l folosește în scop propriu. Eu nu am de ce mă bucura că frate-său și-o ia pe coajă. Nu compensează umilințele la care a supus el o națiune, timp de zece ani. 

Sistemul ticăloșit s-a mobilizat exemplar și, cum spunea Ciutacu, parcă, sau Rabbi, spală cu limba un cadavru politic. Îți vine să vomiți văzând asta. Îmi pun extrem de serios întrebarea cine și cum va reuși să reconstruiască încrederea în politică, în democrație, în justiție, în instituții, după acești zece ani devastatori. Societatea asta n-a fost mai dezbinată ca acum niciodată în trecut. Boala asta asta nu se vindecă peste noapte.  

sâmbătă, 7 iunie 2014

Divide et impera




Întrebarea este cât se poate de serioasă: ce se va întâmpla, cum vom reacționa dacă ălora din Harghita și Covasna le va veni pe chelie să declare ”Ținutul Secuiesc”, să ceară confederalizarea României sau chiar secesiunea. Evident, spre deosebire de rușii din Ucraina, nu au motive. Cu toate astea, ce vom face dacă așa vrea pula lor? Negociem? Trimitem armata peste ei? Acceptăm faptul împlinit? Avem vreun plan pentru asta? Avem o ofertă de făcut? Sau noi vom continua să-i înjurăm pe ruși?

Credem că nouă nu ni se poate întâmpla, doar pentru că suntem membri NATO și ai UE? Cred idioții ăia de la Kiev că dacă se bucură de ”simpatia” occidentului, pot să trimită aviația și tancurile peste etnicii ruși? Are UE vreo soluție pentru vântul de secesiune care suflă prin tot mai multe țări membre? Belgia se mai ține doar lipită cu gumă de mestecat, catalanii și bascii se pregătesc de fugă din Spania, scoțienii vor s-o șteargă și ei de sub jupa Coanei Mari, ăia din Veneția au spus deja ”sictir” Romei, bretonii și normanzii se agită și ei, fosta Iugoslavie este deja zob, cehii și slovacii și-au spus ”pa!” de vreo două decenii, la marginile fostei URSS totul este zob, ca în Moldova, cu a ei Transnistrie. 

Cine are de câștigat de pe urma acestei fragmentări în Europa? Mă tem că în afară de SUA, nimeni. O vreme i-am suspectat pe birocrații de la Bruxelles, care au frut să ”regionalizeze” UE, pentru a că regiunile ar fi adversari infinit mai slabi decât statele naționale. Dar Bruxellesul nu are nici forța, nici mijloacele, să impună ordinea într-o Europă readusă în Evul Mediu. Washingtonul, da, are și puterea, și mijloacele s-o facă. Și SUA au nevoie de o Europă slabă și divizată, ocupată să-și gestioneze conflictele și diviziunile interne. Iar modelul vor să-l exporte și în Federația Rusă, și în China. Atentatele din ultima vreme, din China, sunt doar începutul unui proces de fragmentare, pe liniile de diviziune etnico-religioasă. 

Ne așteaptă vremuri extrem de tulburi și de complicate. Cu atât mai mult cu cât SUA, la rândul lor, sunt în pragul unei divizări interne, pe criterii etnico-economice. E de urmărit. ”Divide et impera” este o armă cu două tăișuri. Niciodată nu știi dacă, rănindu-ți adversarul, nu-ți faci și ție un mare rău.