marți, 25 august 2015

O criză prea mult.



O criză prea mult. Pentru capitalismul financiar și sistemul politic asociat lui, criza care vine s-ar putea să fie una prea mult, care să ducă la prăbușirea lui. Jocul ăsta de-a bulele, care lasă în urma lui tot mai multe victime, a radicalizat deja o mare parte a populației, și în nordul bogat, și în sudul sărac. Centrul politic aproape că nu mai există, chiar și partidele care încă adoptă poziții centriste trag cu ochiul spre extreme, acolo unde se duce ele electoratul lor.

Să nu ne amăgim: oricum schimbarea începuse, acum doar se accelerează și capătă accente violente. Iar ca lucrurile să fie și mai complicate, golirea de conținut a democrației a scos din circuit singurul mecanism care ar fi putut gestiona o tranziție cât de cât normală spre altceva. Alegerile nu mai rezolvă nimic. România, prin Referendumul eșuat din 2012, dar mai ales Grecia, după alt Referendum eșuat, au deschis calea eșecurilor democratice. România a avut neașteptata șansă a USL și a victoriei sale în alegerile organizate foarte repede după Referendum. Grecia, unde vor fi alegeri la fel de rapid, nu va avea aceeași șansă. Iar pretenția unora de a-l îndepărta pe Ponta agravează situația politică din România. Ce nu s-a decontat în iulie 2012 se va deconta acum, dacă la refuzul promulgării Codului Fiscal se adaugă refuzul acceptării unor măriri de salarii-care nu s-au mai făcut de opt ani în sectorul public-și mai ales îndepărtarea lui Ponta cu mâna DNA-SRI.

Situația este complicată în toată Europa, în SUA și încep problemele și în China, și în Rusia. Nu le poți lua banii oamenilor, după care să le râzi în nas și să le spui că așa e piața, chiar dacă riști, de câștigat câștigă doar cei aleși de sistem.

Așa că explicații de genul tabloid: ”Cinci motive pentru care v-am fraierit!” nu țin loc de calmant social. Nu, doar toarnă gaz peste foc. Și ce va urma nu va fi deloc tandru. De obicei astfel de crize erau rezolvate, la limită, cu un război sănătos. Doar că acum nici războiul nu pare a fi chiar la îndemână. O să râdeți: din lipsă de combatanți! Armatele profesioniste sunt bune pe timp de pace, sau în acțiuni de mică intensitate. Uitându-ne la ce se întâmplă în Ucraina, unde fuge lumea ca dracu de tămâie de conscripție, nu cred că vor fi prea mulți amatori să moară pentru ca bogaților să le fie și mai bine.

Cum se va termina? Dracu știe! Cert este că bine nu se va termina. Dar certitudinea asta o tot avem...

vineri, 14 august 2015

Tirania banului.



Raționalitatea pieței, și jocul liber al cererii și al ofertei. În speță, prețul petrolului. Poate spune cineva de ce, în plină criză economică, pe fondul scăderii cererii, petrolul ajunsese la 160 de dolari barilul? De ce acum, după ce multe economii semnificative s-au relansat, prețul petrolului scade spre 40 de dolari barilul? 

Nu cumva prețul de 160 de dolari barilul a fost creat artificial, pentru a face ”rentabile” energiile alternative, o afacere care a făcut peste noapte miliardari, pe spinarea consumatorilor, obligați să suporte certificatele verzi din buzunarul lor? Deja în România se scot din uz 27 de MW, putere instalată, dintr-un parc eolian. În siajul ”energiilor verzi” au fost rentabilizate și gazele de șist. 

Acum, la un preț al petrolului de 40 de dolari barilul, se duc dracului toate tehnologiile alternative, și cu ele și o altă industrie, cea a vehiculelor electrice. Musk apreciază! Ăia cu gazele de șist sunt și ei foarte, foarte, fericiți la prețul ăsta. 

Ce urmează? Păi, nimic din ce nu știm. Prețul de 40 de dolari barilul, și chiar mai mic, nu convine nimănui. Petroliștilor, nu, pentru că micșorează prea mult profitul, și-i belesc acționarii. Deja, pentru a menține profitul sus, s-au anulat investiții în deschiderea de noi câmpuri de exploatare și pentru descoperirea de noi rezerve de circa 27 de miliarde de dolari, dacă am reținut corect cifra. Exportatorilor, nu. Saudiții și-au tras singuri un glonț în picior, când au lăsat prețul petrolului să scadă, pentru a le-o trage rușilor, la cererea americanilor. După vreo 25 de ani, saudiții se împrumută pe piețele externe, nu le mai ajung banii. Toți cei care mizau pe prețul mare al petrolului pentru a promova energii alternative, dar și cei din industria auto, care trebuiau să răspundă unor norme de mediu și de consum tot mai strânse, o lasă mai moale. Alți bani care nu mai vin în investiții. 

Din păcate consumatorii nu prea simt ieftinirea petrolului, chiar dacă prețurile la pompă au scăzut. De pildă prețurile biletelor de avion nu scad, iar în SUA e scandal mare pe această temă, plus o investigație a Justiției la cei ”cinci mari”, principalele companii de transport aerian. 

Cum toată lumea pierde, chiar și cei care câștigă, cum ar fi China, vor uita de regulile pieței(dacă au știut vreodată de ele!) și vor găsi un preț de echilibru, care să împace toate caprele cu toate verzele. Credeți că nu se poate? Eu cred că se poate! Și probabil că un 60 de dolari barilul ar fi exact ce-ar vrea toți. Și vor ajunge acolo cu prețul. Că va fi mai repede, sau mai încet, e deja altă poveste. Depinde de decizia politică. 

În primul rând e vorba de alegerile din SUA. Democrații, dacă vor să rămână la Casa Albă, trebuie să aibă realizări în economie: salarii, creștere economică, noi locuri de muncă, bani pentru programe sociale, dar și realizări în plan ecologic. Seceta din California nu va fi uitată ușor. În al doilea rând, legat tot de alegeri, este acordul cu Iranul în privința programului lor nuclear. Iranul a fost prezent pe piața petrolului. Nu are cum schimba prea mult datele problemei. Mai degrabă criza din Libia și ISIS ul în Irak și Siria ar putea influența semnificativ piața. 

Am lăsat la urmă Rusia. Care a fost punctul de plecare al problemelor de pe piața petrolului. Sigur, rușii nu sunt fericiți cu un preț mic al petrolului. Dar nici nu se dau cu fundul de pământ. Au contracte care le asigură un preț rezonabil, pe termen mediu și lung. Și, spre deosebire de ce cred ceilalți despre ei, economia s-a diversificat, și poate suplini o parte din veniturile lipsă, ca urmare a scăderii prețului petrolului. Devalorizarea rublei încurajează exporturile, iar un preț mic al petrolului le crește rentabilitatea. 

Să ne liniștim, deci. Economia de piață există doar în manuale. Prețurile nu se formează chiar după regulile cererii și ale ofertei, pe piață, câtă vreme prețul energiei este puternic deformat de intervenția statelor și unor grupuri de interese. Prețul de 160 de dolari este la fel de arbitrar fixat ca și cel actual, de 40 de dolari. Iar cel de 60, pe unde cred eu că se va ajunge, va fi la fel de arbitrar. De fapt, nu vom ști niciodată care este ”prețul just”. Pentru niciun produs. Și nici aia cu ”prețul e ăla pe care-l recunoaște piața”, de vreme ce piața recunoaște orice preț. Depinde de cumpărător dacă poate plăti prețul. În rest s-a cumpărat petrol la 160 de dolari, se cumpără la 40, se va cumpăra la 60, sau la 30, sau la 90.

Cum spuneam, de tirania oamenilor putem scăpa. De tirania banilor, niciodată. Ce vedem acum este consecința tiraniei banului. De asta ne temeam, la asta am ajuns...  

marți, 11 august 2015

Scene de familie. Cu legionari și alte alea.


V-am mai povestit despre bunicul dinspre partea mamei, artificier și aprig muntean, de undeva de pe lângă Câmpulung Muscel. N-a fost nici comunist, nici țărănist, nici liberal. Cred sincer că-i ura pe toți politicienii în egală măsură. S-ar fi potrivit de minune în peisajul social din ziua de azi. Avea familie mare de ținut: cinci fete și cinci băieți! Nu existau televiziuni de știri, se vede treaba!
Ca artificier își risca viața de câteva ori pe zi. Totul era de un primitivism incredibil. Singura măsură de protecție a muncii era Biblia. O rugăciune bine spusă la vremea ei făcea toți banii! Evident-da, evident!-crâșma ținea loc de divanul psihiatrului. Și de loc de spovedanie. Bine, ce s-o mai lungim: era consumator fruntaș. Dar cu măsură!
Și prin anii de apogeu ai mișcării legionare, cred că nu cu multe luni înainte de intrarea legionarilor la guvernare, un vecin al bunicilor, curelar pe la București, s-a întors în sat, unde a înființat un cuib. Mândru de uniforma lui cu diagonală, și de pistolul atârnat la cingătoare, individul se învârtea în jurul uneia dintre surorile mai mari ale maică-mii. Ăl bătrân să nici n-audă!
Într-o seară, după o primă tură pe la crâșma din sat, se cinstea cu un țoi de țuică la masă, în curte. O masă din aia mică, rotundă, la vreo două-trei palme de pământ. Apare individul la gard, și-o strigă pe Mărioara. Nu-l văzuse pe ăl bătrân, ascuns fiind de niște tufe de crizanteme, undeva mai jos de casă, curtea fiind în pantă bine.
Ăl bătrân răstoarnă masa, urlă la Mărioara, c-o omoară dacă iese din casă, și se repede la gâtul amorezului. Îl salută scurt cu un ”Fu tu ți Dum nă ză ii mă tii!” spus din toată inima, și mai să-l strângă de gât! Ăla scoate pistolul. Mă îndoiesc că l-a impresionat prea tare pe bunicu, care, altminteri, avea și el armă, o pușcă de vânătoare. Cu care își zburase vreo două degete de la picioare. Nu s-a aflat niciodată ce și cum...
Bunica, săraca, a sărit să-i despartă. Putea să și-o ia, agățată, cum era, de țeava pistolului ăluia. După plânsete, înjurături, istericale, chirăituri și încurajări ale vecinilor, atrași de panaramă, cei doi se despart, nu înainte ca legionarul să-i promită bunicului că-l aranjează el. N-a fost să fie. A avut grijă Antonescu să-l aranjeze, după rebeliune. Asta e, ghinion, cum ar zice un clasic în viață. De huzur. Se pune că bunică-meu a fost anti-fascist? Că a suferit de pe urma dictaturii legionare?
Bun. Începe războiul. Cel mai mare din cei cinci frați ai mamei este chemat în cizmele statului și trimis la dracu în praznic, prin stepele Rusiei. Se întoarce într-o permisie. Era înainte de Stalingrad, pe la sfârșitul verii lui 42. Discuție între tată și fiu, la pomenita masă rotundă și scundă, în spatele aceluiași tufiș de tufănici. Cu țuica în nas, că, de, nu discuți politică pe stomacul gol.
Fiul, impresionat de forța armatei germane, de tehnica militară, de disciplina nemților. Acum, era explicabil, pentru unul care făcea războiul echipat ca vai de el, într-o armată în care căruța cu cai era culmea rafinamentului tehnologic în materie de transport. Tatăl, mai sceptic, din motive numai de el cunoscute. Oricum, bunicul paria pe ruși, fiu-său, pe nemți. Discuția se anima, la asta contribuind, evident, și trăscăul. La un moment dat, în chip de concluzie, ăl bătrân ia sticla, i-o sparge de scăfârlie admiratorului lui Hitler, și-i zice: ”Bagă la cap! Rușii câștigă! Și-o să-i vedem și p-aici!”
Unchiu-meu a supraviețuit celor patru ani de război, la fix să vadă că profeția lui taică-său s-a împlinit. Se pune că bunică-meu a fost comunist? Că s-a dat cu rușii? N-aș zice! Mai degrabă avea sensul istoriei. Și o doză foarte mare de bun-simț în judecarea realității. În fond n-a fost decât un om obligat să ia greutățile vieții în piept, și să nu se bizuie decât pe sine și pe puterea sa de a îndura. Ceea ce nu e puțin lucru.
Și-a petrecut ultimii ani ai vieții îngrijind livada ceapeului, veșnic cu cuțitul de altoit în buzunar. Livada aia este semnul trecerii lui prin viață. Supraviețuiește și azi, deși nimănui nu-i mai pasă de ea, agățându-se cu încăpățânare de solul stâncos al locului. Îi seamănă bunicului. Mi-e dor de cireșul amar de lângă pârleazul ce dă în ulița pe care se află casa lor, pus de el. Cred că bate suta de ani...

joi, 6 august 2015

Cele patru dezertări ale lui Ponta



Domnule prim ministru, 

Voi fi scurt. Din motive pe care aș fi extrem de curios să le aflu, în ultimul an ați dezertat de la datorie în câteva momente extrem de importante pentru noi, idioții care am avut nefericita ideea de a crede în dumneavoastră și de a vă sprijini. 

Prima dezertare a fost imediat după acceptarea fără comentarii a unei înfrângeri pe care nimeni cu capul pe umeri nu o consideră nici acum reală. Că nu ne-ați explicat despre ce este vorba e o realitate. Dar mai dureroasă pentru noi a fost nepăsarea cu care ați plecat să vă distrați în Dubai, cu dubiosul vostru prieten, Ghiță. Pare să găsiți firesc obiceiul unora de a schimba verdictul urnelor după bunul lor plac și după interese care oricum ar fi, nu sunt ale noastre, ale cetățenilor obișnuiți. Credeți sau nu, fuga aia lașă a fost o lovitură pentru foarte mulți români. 

A doua dezertare a fost imediat după chemarea voastră la DNA, într-un dosar bizar. În loc să explicați ce și cum, ați ales să plecați să vă operați, operație a cărei nevoie nu o contest. Dar momentul ales pentru a o face da, poate fi pus în discuție. Pentru că ați făcut din generalul Oprea, prin această absență, un personaj politic supradimensionat, și deschis unor aranjamente cel puțin dubioase. Jocul său dublu este cu atât mai reprobabil, cu cât și-l justifică prin ”servirea interesului național”. 

A treia dezertare este cea din fruntea PSD, fără să preveniți pe nimeni, fără să vă consultați cu nimeni. Ați deschis calea preluării partidului de către un personaj dubios, care are multe să-și reproșeze. Ați slăbit partidul într-un moment extrem de periculos pentru viitorul guvernării, și, iarăși, ați întărit poziția generalului Oprea, ceea ce este, până la urmă, o insultă pentru cei care au crezut-și mai fac prostia-să creadă în PSD și în stânga reprezentată-tot mai palid-de el. 

A patra dezertare o reprezintă plecarea în concediu, în SUA, în momentul în care se trag tot felul de sfori pentru a nu se aplica prevederile noului Cod Fiscal. Practic, anulați astfel tot ce ați făcut-mai bine sau mai rău, dar ați făcut-pentru relansarea economiei, dând o umbră de speranță românilor. 

Sper ca la întoarcerea din concediu să nu ne serviți și a cincea dezertare, demisia din fruntea guvernului. În fond, puteați face asta imediat după pierderea alegerilor din noiembrie 2014. Ați intrat în cursa aia electorală din pură vanitate, prost sfătuit de indivizi precum Dragnea. Aveați alternative: să-l sprijiniți pe Tăriceanu. Nu murea PSD dacă nu avea candidat la președinție. Oricum, din 2004 nu a mai trimis pe nimeni la Cotroceni. Important pentru partid era să demonstreze că nu și-a pierdut abilitatea de a guverna. Pe asta trebuia să se concentreze. Nesăbuința celor care l-au condus și în conduc nu îi lovește doar pe ei. Ne lovește pe noi toți, cei care am susținut atât PSD, cât și USL, de fapt, pe toți românii, care, dincolo de convingerile lor politice, au nevoie de o țară bine guvernată. 

Mă tem că v-ați epuizat cariera politică înainte de a însemna, totuși, ceva. Păcat. Nu cred că vă va mai acorda cineva o a doua șansă. Ca în sport, și în politică ocaziile ratate se răzbună. 

Altminteri vă urez vacanță plăcută și numai bine!

CGh 

duminică, 2 august 2015

Puțin optimism




Puțin optimism nu are cum să ne strice. În timpul ocupației sovietice, în anii 50, nimic nu mișca în ministerele și în instituțiile românești fără aprobarea consilierilor sovietici. Acum grecii încearcă deliciile acestui stalinism 2.0. Toate ministerele și instituțiile sunt supervizate de ”comisarii” creditorilor, și dacă ăia spun ”nu”, apoi ”nu” rămâne!
Cum se vede, proastele obiceiuri nu pier. Doar se adaptează contextului. Esența lor totalitară nu se schimbă, fie că vin de la răsărit, fie că vin de la apus. Grecia este terminată, ca națiune suverană. E sub ocupație, indiferent ce-ar încerca unii sau alții să facă. N-au scăpare. De fapt, nicio națiune care nu face parte din nucleul dur al UE nu are scăpare. Fie că se luptă, precum grecii, fie că se predau înainte de a începe lupta, ca noi, deznodământul este același: anihilarea, supunerea totală. Rușii n-au avut curajul, sau nu au au putut, să meargă până la capăt cu supunerea națiunilor din lagărul socialist. Noii staliniști nu au scrupule, și nici limite. URSS trebuia să păstreze aparențele, era lupta între cele două sisteme. Actualii ocupanți nu sunt legați de nicio limită, de nicio obligație. Lor nu mai are cine să li se opună.
Nu pot spune că știu ce va urma. Dar simt că lucrurile nu au cum să se termine bine. De obicei urmează crize de identitate, instabilitate politică și socială, schimbări violente, naționalism și extremism cât cuprinde, confruntări între centrul sistemului și periferii. Avem modelul destrămării URSS. UE nu este un nou URSS, veți zice. Poate nu, sau poate da. Dar între UE și URSS există multe similarități. Ne putem gândi că lucrurile se pot dezvolta azi similar cu cele întâmplate în URSS, în anii 80.
O certitudine: UE, așa cum este ea acum, nu va prinde anul 2020. Procesele centrifuge, instabilitatea instituțională, conflictele interne se amplifică. Există doar două evoluții posibile: destrămarea, sau refondarea. Niciuna dintre ele simplă, și oricum s-ar dezvolta lucrurile, fie către refondare, fie către destrămare, nimeni nu câștigă. Nici măcar cămătarii care au preluat conducerea Uniunii. De fapt, ei vor fi marii perdanți. Ceea ce n-ar fi tocmai rău, dacă destrămarea UE nu ar aduce cu ea și mai multă suferință socială, și mai multă violență.
Ce n-a reușit Războiul Rece reușește acum reunificarea Germaniei. Opoziția francezilor și englezilor față de reunificare se dovedește corectă, și profetică. Dar e prea târziu să se mai facă ceva. Lucrurile vor merge din rău în mai rău. Pentru toți.

duminică, 19 iulie 2015

De ce a respins Ciolannis Codul Fiscal?



Răspunsul scurt ar fi: degeaba! Pentru că, mai devreme sau mai târziu, Codul Fiscal va fi promulgat, indiferent de circul ăsta penibil, care ne face să părem și mai idioți decât suntem, ca națiune. Și, slavă Domnului, suntem idioți! 

Ar fi însă greșit să ne oprim aici cu constatările. Ciolannis știe că nu are ce face, și va trebui să-l promulge, după ce Parlamentul îl va retrimite spre promulgare. De ce a ales să-l respingă? Care sunt forțele care l-au împins să ia o decizie care-l costă deja foarte mult, în termeni de imagine publică și de încredere în capacitatea sa de a servi interesul național? 

Un prim grup de forțe sunt de natură externă. Eu nu m-aș grăbi să arăt cu degetul spre FMI, deși a mârâit și el-mai mult din solidaritate cu alții-la ideea reducerii TVA, în principal. Tartorul principal trebuie căutat la Bruxelles, via Berlin. Motivația Comisiei Europene este aceea că procesul de reducere de taxe și de impozite în anumite țări este ”dumping fiscal”. Și așa ceva nu este permis! Mai ales pentru că se pregătește, mai mult ca sigur, o fiscalitate unitară la nivel comunitar. Și interesul este pentru taxe și impozite mari, fără de care statele bogate ar avea mari probleme de ordin social. 

Țări precum Grecia, Bulgaria, România, Italia, Spania, Portugalia, nu mai au ce instrumente să folosească pentru a stimula economiile lor, câtă vreme nu mai pot folosi politicile monetare-dictate acum de Banca Centrală Europeană-iar transferuri, prin intermediul bugetului comunitar, nu se fac, deficitele, prin intermediul MTO-impus de Germania-sunt drastic limitate, deci adio dezvoltare prin împrumuturi, și tot așa. Ce mai rămâne?  Reducerea taxelor și impozitelor, pentru atragerea investițiilor străine. Sigur, metoda e cam dubioasă, dar alta nu e. 

Nu știu cât de cunoscută, în România, este intenția lui Mario Renzi, premierul Italiei, de a promova un ambițios proces de reducere a taxelor și impozitelor, ca o continuare a celui promovat de Berlusconi, în 2008, și anulat de omul Bruxellesului, Mario Monti, fost comisar european, ajuns premier în 2011, după ce Merkel a forțat demisia șturlubaticului premier italian, care i-a zis ceva de fizic, în stilul Bunga-Bunga! Și grecii, în felul lor, tot pentru impozite mici pledau, din motive aproximativ identice: relansarea economiei. 

Sigur că o astfel de evoluție nu convine apărătorilor Dreptei Credințe a Austerității. Rațional, n-au niciun motiv. Irațional, da, este vorba despre delir de putere. Cum își permit niște unii precum românii-și alte națiuni de mâna a doua- să pună la îndoială autoritatea Germaniei și a preoților Templului de la Bruxelles? O vorbuliță la urechea urechistului  de la Cotroceni, și s-a rezolvat!

Mai ales că cererea externă se mulează pe intențiile lui Ciolannis de a dărâma guvernul Ponta, și de a instala la Palatul Victoria mult visatul lui guvern. Metoda este simplă, și ține de primitivismul politicii românești: cu cât mai rău pentru cetățeni, cu atât mai bine pentru partidul ”meu”! A folosit metoda băsescu, de ce n-ar folosi-o și Ciolannis? 

Ce urmărește? Împiedicarea construirii Bugetului pentru 2016, care să cuprindă și prevederile din Codul Fiscal. Crede că întârzierea aprobării Bugetului de Stat poate fi un subiect gras de campanie electorală, pe de o parte, iar pe de altă parte, în cazul în care reușește să schimbe guvernul, PNL să construiască el Bugetul, și să ia măsurile anunțate de PSD și compania, acelea care privesc salarizarea bugetarilor. Calcule meschine și egoiste, care îl dezonorează pe primul om în stat, care-și dovedește micimea sufletească, printre altele. 

Codul Fiscal în sine, nu produce nici bogăție, nici deficite, nici altceva. Este un document mai degrabă tehnic, de care avem nevoie pentru a face cât de cât predictibil mediul de afaceri. Bogăție se produce cu muncă inteligentă, cu bună guvernare, și cu respect față de lege și de cetățeni. 

Atrag însă atenția că ne amăgim crezând că reducerea taxelor și impozitelor este suficientă pentru a menține și accelera creșterea economică. Decizia de a investi într-o țară ține de mulți parametri, iar taxele și impozitele reduse nu sunt în capul listei, ci la coada ei, pe principiul că ”nouă nu e frică de taxe și impozite, fiindcă știm să ne ferim de plata lor!”  Dacă vrem să ne dezvoltăm sustenabil, să reducem decalajele de dezvoltare, trebuie să facem mai mult decât să reducem niște taxe și impozite. Pentru asta ne trebuie un proiect de țară, și un efort național pentru punerea lui în practică. Dar cine să le facă, dacă Președintele României se ține de astfel de jocuri idioate de putere?

vineri, 17 iulie 2015

Cu neamțul nostru în frunte vom avea victorii multe!



Să înțeleg că acum, pentru Ciolannis și șleahta de ”liberali” din jurul lui deficitul bugetar a devenit Sfântul Graal, tatăl tuturor proiectelor de țară? În numele lui trebuie să facem sacrificii? Să ratăm dezvoltarea-câtă o mai fi, în condițiile unei Europe condusă de lăcomia și de cruzimea unei Germanii care și-a recăpătat vechile reflexe totalitare-să producem și mai multă suferință socială? 

Ce relevanță are pentru omul de rând un deficit structural de 1% din PIB? Trăiește mai bine? Are mai multe locuri de muncă? Copiii lui au parte de o educație mai bună? Circulă pe șosele mai bune? E mai fericit? 

Deficitele sunt dinamice, și depind de conjunctura economică. Deficitele NU sunt făcute de stat, oricât ar părea de ciudat. Sunt făcute de performanța, sau mai precis de lipsa de performanță a economiei. Adică de privați, pentru că statul mai înseamnă doar 7% din PIB ul României. Iar pentru a stimula economia nu există prea multe mecanisme. Unul este creșterea puterii de cumpărare, adică stimularea consumului. Dar asta ne este interzisă. Alta este reducerea taxelor și impozitelor. O metodă oricum controversată, și cu rezultate dubioase. De obicei-lucru recunoscut de toată lumea-a lăsa mai mulți bani bogaților nu înseamnă că aceștia vor stimula economia, investind. Dar puținii bani ajunși și la săraci ar putea fi un stimulent suplimentar pentru consum, dacă altfel, adică prin mărirea salariilor-nu se poate. 

Este reducerea TVA pericolul care pândește România, și o s-o înmormânteze, dacă se aplică? Nici vorbă! Pierderile la Buget sunt doar o sperietoare. Nu că pe termen scurt încasările nu ar scădea. Scad. Dar există un instrument de corecție: cheltuielile. Care pot să scadă, la rândul lor, mai ales în zona în care se fac atâtea șmenuri, și nu se vede nimic. Nu-mi fac iluzii că ăia din economia neagră, care nu plătesc mai nimic la stat, vor începe s-o facă pentru că se reduc niște taxe. Dar banii ăia negri se duc în consum, și dacă măcar TVA va fi corect încasat, n-am avea de ce ne teme. 

Mai mult, Bugetul României trebuie aprobat întâi de Comisia Europeană,  și abia apoi de Parlament. Este o cvasi anulare a suveranității naționale, la care a consimțit gunoiul ăla de băsescu. Dar înainte de a fi aprobat, Bugetul trebuie întocmit. Și, conform legii, trebuie întocmit pe baza tuturor prevederilor legale în funcțiune la data de 1 ianuarie 2016. Și aici intervine ticăloșia lui Ciolannis, și imbecilitatea lui, în același timp. 

Ticăloșia, pentru că așa vrea să facă rău Guvernului, obligându-l să întocmească un Buget fără reducerea de TVA la 19%. Astfel crede că dă muniție labelor ălea liberale, în campania electorală. Iar o s-o vedem țopăind isteric, și urlând ca apucata, pe Paul-Vass, acuzând PSD că nu reduce taxele! Așa speră și că economia își va încetini creșterea, ca să ofere, la fel, muniție electorală PNL. Ce contează că asta înseamnă afectarea intereselor românilor? Interesul politic al găștii portocalii înaintea interesului public. 

Imbecilitatea cui Ciolannis vine din faptul că, împiedicând micșorarea TVA, lovește în primul rând în publicul liberal, ăla de face afaceri. Sau poate crede că votantul liberal este majoritar sinecurist la stat, gen MRU, zis și Vaca Kobe? Că dacă e așa, are dreptate!Și imbecilitatea nu-i decât o altă ticăloșie. 

Acesta este un mod iresponsabil de a face politică: să provoci deliberat rău cetățenilor, pentru a lovi în adversarii politici. Iar când asta vine din partea Președintelui României, este, fără nicio exagerare, un act de trădare națională. Dar cui îi pasă? Câtă vreme mașinăria de propagandă condusă de SRI, și cea de pedepsire a adversarilor politici, condusă de DNA, funcționează ca unse, Ciolannis n-are nicio greață! E neamțul nostru, și cu el în frunte vom avea victorii multe!

joi, 16 iulie 2015

Democrație și suveranitate



În Grecia lucrurile se îndreaptă spre alegeri anticipate, undeva la începutul lunii octombrie. Întrebarea este pe cine, și de ce, mai pot alege grecii? Practic, toate formațiunile politice au eșuat. Că vin ăia de drepta din nou, cu ce se schimbă situația? Nu ei au ratat timp de cinci ani precedentele ”programe de austeritate”? Syriza? Ce mai poate face? 

Practic grecii vor avea de ales doar ce firmă de pompe funebre îi duce la groapă, și melodia interpretată de fanfară pe drumul spre cimitir. Altceva le este interzis. Nu cred că există în Europa postbelică o situație similară. Nici măcar țările foste socialiste, sub ocupație sovietică, nu erau atât de dominate de hegemon, cum este dominată Grecia de Troică. Ce i se mai permite să facă? Ce rost mai are un guvern grecesc, la Atena?

Eu, în locul grecilor, aș cere Germaniei să transforme Grecia în protectoratul lor. Să se ocupe alde Merkel și compania de tot și de toate, să administreze ei țara. Să vedem cât de competenți sunt și cât de bine știu ei să guverneze. Deși, dacă privim la eșecul din Kosovo, protectorat euro-atlantic, gestionat de europeni, și guvernarea germano-europeană în protectoratul Grecia ar fi un dezastru usturător.

Deja nu mai este vorba despre datorii, împrumuturi și altele de acest gen. Nu, este vorba despre eșecul austerității, care nu este economic, ci politic, și social. Austeritatea a devenit ideologie, dogmă, și din astea două, proiect de viitor pentru țările membre ale Uniunii Europene. Un uriaș, și dureros prin consecințe, non-sens. 

Sincer, cred că de-abia acum începem să înțelegem adevărata dimensiune a eșecului provocat de cruzimea și obtuzitatea cu care Germania și-a urmărit interesele, fără să-i pese de nimeni și de nimic. 

Lecție și pentru noi: toată zbaterea din politică este inutilă. Oricine ar veni la guvernare nu va face nimic din ceea ce nu i se va permite de stăpânii României. Așa că ”politicul” se va rezuma la lupte inepte pentru putere în interiorul unor partide golite de conținut, la demagogia grețoasă a ”luptei anti-corupție”, la linșarea adversarilor sistemului ticăloșit, condus de binomul SRI-DNA, alte slugi, de data asta înarmate, ale stăpânilor țării, și la circul televizat care ține loc de comunicare publică.

Ce relevanță are că în fruntea PSD vine Zgonea în locul lui Ponta, sau vine Plumb, sau Dragnea? Ce relevanță are că PNL îi are în frunte pe Gorghiu și pe Blaga? Ce relevanță are că Generalul Izmenelor servește patria? Ce libertate de decizie și de acțiune au păpușile astea? Ce rost mai are existența lor, câtă vreme nu pot hotărî nimic, nu pot schimba nimic, nu pot face nimic pentru cetățeni?

Suveranitatea poporului grec a fost anulată de Troică. Suveranitatea României a fost anulată tot de Troică, e drept, nu într-o manieră atât de spectaculoasă, ca în cazul Greciei. Și alții sunt în aceeași situație. În aceste situații, în care o națiune își pierde suveranitatea, ce șanse de existență mai are un sistem de guvernare democratică? Cum se vede, șansele sunt zero! Și ca urmare ritualuri democratice, de genul alegerilor, devin lipsite de sens, și de finalitate. Nici măcar senzația de libertate nu ți-o mai dau.

Ar fi bine să ne putem întoarce măcar la situația cu partid unic. Dar nici măcar asta nu mai putem face. De fapt, chiar dacă pe hârtie sunt atâtea partide, suntem în situația unui sistem politic fără partide. Adică a unui non-sistem, până la urmă. O non-națiune, cu o non-democrație, cu cetățeni care se ”bucură” de o non-existență, cu non-drepturi și non-libertăți. Ce coșmar mai îngrozitor vreți? Bine ați venit în lumea de mâine!    

  

UE între reformare și refondare.



Poate că unii dintre voi sunt mirați de violența tonului meu, când este vorba despre criza greacă. Vreau să fiu bine înțeles. Am fost, sunt, și voi fi susținător al unui proiect european, bazat pe SOLIDARITATE între națiuni, pe deplina EGALITATE în drepturi și obligații a membrilor ansamblului, și pe RESPECTUL identităților naționale, sociale, religioase, culturale ale tuturor.

Aderarea la UE s-a impus României ca singură soluție, după destrămarea CAER. Vorbesc acum din punct de vedere strict economic. Pentru noi dispariția CAER a fost un cataclism economic. Am pierdut, într-o noapte, cvasi-totalitatea piețelor externe semnificative. De la pierderea piețelor ni se trage dispariția majorității capacităților de producție industrială. Nu aveam cum folosi consumul intern pentru a compensa pierderile de la export. 

Piața CCE(cum se numea atunci UE)era o piață puternic protejată, pe care nu aveai cum intra. Noi am ridicat TOATE barierele protecționiste, altă măsură cu efect devastator, ei le-au păstrat. Uitați-vă la Ucraina și Republica Moldova, care au pierdut piața Federației Ruse, și nu pot compensa pierderea pe piața UE. 

Inteligent ar fi fost să păstrăm piața comună a CAER, iar asocierea țărilor foste socialiste la UE să se fi petrecut în grup. Așa am fi avut o capacitate mai mare de negociere și am fi obținut condiții mai bune. A existat o bazaconie, numită Inițiativa Central Europeană, care era alt nume pentru un avortat proiect de refacere a Imperiului Austro-Ungar.

Originea Inițiativei Central Europene constă în crearea Quadragonale la Budapesta, pe 11 noiembrie 1989, ai căror membri fondatori au fost Italia, Austria, Ungaria și Republica Socialistă Federativă Iugoslavia (RSF Iugoslavia). La primul summit în Veneția în 1990, a fost admisă și Cehoslovacia,  iar inițiativa a fost redenumit Pentagonala. În 1991, cu admiterea Poloniei a devenit Hexagonala. Și tot așa, până la 18, inclusiv România. Rezultatul? Zero! Asta dacă nu ținem cont de pierderile suplimentare provocate de deschiderea piețelor românești, într-un moment de slăbiciune economică, fără ca noi să putem compensa pe respectivele piețe. 

Ce doream de la aderarea la UE? Simplu spus, să avem resursele necesare-după atâtea pierderi- să depășim decalajele de dezvoltare care ne separă de nucleul occidental al Uniunii. Și, ca un făcut, exemplul care ne-a convins că ”se poate” a fost cel al țărilor care acum se află în criză, după ce au crezut același lucru înaintea noastră: Grecia, Italia, Spania, Portugalia. Toate aflate în criză, pentru că nu mai sunt capabile să suporte costurile încercării de a prinde din urmă Germania și celelalte țări dezvoltate. 

De ce? Simplu: între țările membre NU există solidaritate. În ciuda teatrului jucat de nemți, ei nu suportă costurile aventurilor economice ale Greciei, ci sunt principalii beneficiari. Ca să le suporte, ar trebui să existe, la nivelul UE, un mecanism redistributiv, cum există în cazul SUA, sau în cazul oricărui stat european membru al UE. 

Bugetul UE NU este un instrument redistributiv. Fiecare stat membru contribuie(teoretic) cu 1,2% la formarea respectivului buget, din care se finanțează diverse programe. Cum finanțarea presupune fonduri naționale de co-finanțare, ghici cine va lua mai mulți bani! Așa se face că România, practic cea mai săracă țară europeană din UE primește cele mai mici finanțări din fondul de solidaritate, circa 1200 de E pe cap de locuitor. Cei mai mulți primesc dublu! Caz închis! Adăugați la asta dezindustrializarea Estului și Sudului european, care face ca majoritatea banilor primiți pentru investiții să se întoarcă spre cele câteva țări industrializate, cu precădere spre Germania. Așa că Grecia, ca și ceilalți ”porcușori”, iar acum noi, țările din Estul fost comunist, s-au dezvoltat, cât s-au dezvoltat, făcând împrumuturi. Al căror cost le-a redus, de fapt, capacitatea de a prinde din urmă țările dezvoltate, și, mai grav, le-au dus azi în criză. Pur și simplu nu se mai pot dezvolta, pentru că nu au cum suporta costurile dezvoltării.  

Grecia a pus pe tapet problema redistribuirii, când a cerut restructurarea datoriilor sale. De asta este atât de furios Berlinul. Dacă acceptă, trebuie să împartă cu ceilalți mana prosperității sale, care este fondată pe sărăcirea celorlalți. Că un excedent comercial anual de circa 230 de miliarde de euro nu apare din senin. Ce au ei lipsește de la alții, fie că se numesc greci, bulgari, români, unguri, cehi, spanioli, portughezi sau italieni.

Apartenența la UE se dovedește o povară pentru majoritatea membrilor ansamblului, și un instrument de adâncire, nu de reducere a decalajelor de dezvoltare. Economic și social UE a devenit un coșmar, o sursă de inegalități și de conflicte între statele membre. 

UE trebuie reformată, în sensul revenirii la rolul său de instrument al dezvoltării tuturor țărilor membre. Germania și vasalii ei nu vor fi de acord cu așa ceva. Și vor impune, cel mai probabil, o refondare a ei, fără sărăntoci. Treaba lor cum se vor dezvolta! Câtă vreme nu atentează la berea și cârnatul neamțului, totul e OK! 

Nu-mi fac iluzii că la București se gândește cineva serios la soarta noastră și a Uniunii. Noi avem un neamț în fruntea țării. Ce altceva mai vrem? Neamțul ține lor de orice, inclusiv de proiect de viitor. Ne liniștește gândul că berzei chioare îi face Dumnezeu cuib. Da, dar Dumnezeu se ocupă de barza chioară, nu de națiunea inconștiență. Națiunea inconștientă piere...

marți, 7 iulie 2015

Un continent eșuat



Uniunea Europeană are toate datele să fie principala putere politică și economică a lumii. Economic vorbind, chiar este și peste SUA, și peste China, nu mai vorbesc de Rusia. Dacă face un efort, fără a băga mâna prea adânc în buzunar, poate fi și prima putere militară. Nu are nimic de invidiat altora nici în materie de cercetare dezvoltare, de inovare. Cultural este prima putere a lumii. Și cu toate astea pare o curcă buimăcită, care o ia peste bot de la orice criză. 

De ce? În primul rând pentru că nu se ia în serios. Nu își mai propune nimic ambițios. Se lasă condusă de niște nulități cu ifose, care n-au viziune, n-au etos. Au doar interese meschine, care nici măcar nu pot invoca scuza egoismului național. În al doilea rând nu reușește să scape de dependența de Washington. Nimic nu mai justifică această dependență, care seamănă cu dependența de un drog. Drogul american distruge proiectul european. Uniunea Europeană nu poate, și nici nu trebuie să fie, un soi de Statele Unite ale Europei. 

În al treilea rând este renunțarea la democrație în funcționarea Uniunii, ajungând astfel să repete experiența periculoasă a ”lagărului socialist”. De ce trebuie să ne conducă Berlinul? Doar pentru că Germania are niște performanțe economice (relativ) mai bune ca alții? Totul se rezumă la succesul economic? Uităm că ”puterea blândă” a Uniunii Europene, cea care ne putea face liderul lumii și elementul structurant al procesului de globalizare, este modelul său social? Ei bine, în marea imbecilitate a liderilor Europei, prima victimă a dependenței de SUA a fost modelul său social. 

Criza greacă a developat aceste slăbiciuni mai mult ca orice eveniment din ultimele două decenii. Practic, proiectul european, așa cum era el definit în anii 80-90 ai secolului XX, este mort. I-a luat locul un surogat de neo-liberalism, care a slăbit coerența ansamblului, a paralizat evoluția lui, și a transformat Uniunea Europeană într-o caricatură. După statele eșuate, avem și un continent eșuat. Să ne fie de bine! 

duminică, 5 iulie 2015

Azi e OXI


Azi e OXI. Scriam ieri că, indiferent de rezultatul Referendumului din Grecia, de mâine Europa nu va mai fi aceeași. Mai scriam că soluția crizei nu este una financiară, monetară, economică, ziceți-i cum vreți, ci una politică. UE, ca sistem instituțional, și liderii celor 28 de membri, trebuie să ia aminte la semnalul transmis de greci prin votul lor. Cu atât mai mult cu cât, se pare, grecii au respins diktatul ”piețelor” și al creditorilor. 


Prestația principalilor lideri europeni a fost jenantă. Asta când nu a fost grețos arogantă și disprețuitoare. S-au comportat ca și când Grecia și grecii ar fi fost o țară și niște cetățeni de mâna a doua.

Acum urmează întoarcerea la rațiune, după ce conducătorii greci s-au întors la popor. Rațiunea cere un compromis, care, culmea! nici nu e greu de găsit. Doar dorința unora de a le da o lecție grecilor a făcut să eșueze negocierile. Dar dacă se insistă pe pedepsirea Greciei pentru alegerea făcută, UE nu mai are viitor. Acum decizia este la Merkel și compania. Din punctul ăsta de vedere grecii le-au dat o perversă ca pe Mediterana, ca să zic așa! Și nu-i văd gata pe nemți să accepte c-au pierdut pe mâna lor. Ce-o mai fi, om vedea mâine. azi cuvântul de ordine e OXI. Mâine, poate acord, poate compromis. sau poate bine, pa, Europa!

sâmbătă, 4 iulie 2015

Așteptând Referendumul din Grecia



Mâine grecii se pronunță, prin Referendum, în legătură cu cerințele creditorilor, pentru a continua finanțarea Greciei. Așteptând Referendumul, am ajuns  să mă plictisesc de propaganda jegoasă împotriva Greciei și a lui Tzipras. Mai ales că niciunul dintre cei care-l arată cu degetul pe premierul grec nu are conștiința curată în privința stării actuale a Greciei. Și, în general, dacă se uită la performanțele țărilor lor, sau la felul în care au gestionat criza actuală, n-au niciun motiv de mândrie.

Să lămurim scurt cum e cu datoria publică, în general, și cu aceea a Greciei, în particular.Faptul că ea, datoria, reprezintă nu știu cât la sută din PIB NU are nicio relevanță. Au tot fost proști care au fixat praguri pentru datorie, care, odată depășite, vine Apocalipsa plus Holocaustul egal Love. N-a venit! Și nu cred că are vreo țară datorie mai mare, raportată la PIB, decât Japonia, cu peste 250%. Care Japonie e veselă, ferice, cu bujori în obrăjori, și funcționează bine, mersi!

Doi: datoria publică NU trebuie plătită TOATĂ nici mâine, nici poimâine. Sunt bonduri cu maturitate la zece ani, altele cu maturitate mai mare. Oricum nu mă pasionează prea mult subiectul. Dacă aveți chef, nenea Goagăl oferă orice informație vreți. Problema Greciei-dacă e totuși o problemă-privește o datorie pe termen foarte scurt.

În aceste condiții, ce vrea Syriza, până la urmă? Ca Greciei să i se lase mijloacele să-și poată plăti datoria. Măsurile luate de cinci ani, la cererea ”creditorilor”, i-au redus PIB cu vreo 25%. Din ce mama dracului să plătești? Că banii nu cresc în copaci! Evident că au scăzut corespunzător și încasările bugetare. Cine e boul care crede că, tăind în continuare pensii și salarii, și mărind taxele și impozitele, va vedea banii de la greci? S-a întâmplat vreo minune în România, unde s-a aplicat întâi rețeta asta ”genială”? Abia tăierile au băgat în căcat băncile românești, care nu și-au revenit nici acum. BCR vinde credite ”putrede” în valoare de vreo 2,5 miliarde de euro, în speranța că va reuși cineva să scoată banii de la debitori. Și atunci?

Soluția crizei nu este una economică, ci politică. Pentru că, în esență, nu mai este o criză economică. Toți se prefac că negociază condiții economice. Dar se urmărește, pur și simplu, o schimbare de regim la Atena. Se poate. Dar schimbarea nu rezolvă nimic. Cei care ar lua locul Syrizei se vor lovi de același context, și de aceleași probleme. Martin Shultz, președintele Parlamentului European, visa la un vot ”Da” în favoarea condițiilor impuse Greciei, și la formarea unui guvern de ”tehnocrați”, care să le aprobe. Asta spune multe despre mizeria de la Bruxelles și despre adevărata natură a relațiilor între birocrația UE și marea majoritate a statelor membre.

Revenirea la democrație în relațiile dintre membrii UE, și între aceștia și organismele financiare internaționale este condiția de bază. Bruxellesul trebuie să renunțe la agenda schimbării de regim. Dacă se îndeplinește această condiție, restul vine de la sine. Și cea mai puțin costisitoare soluție este aducerea dobânzilor datoriei pe termen scurt a Greciei la nivelul Germaniei, spre pildă. Nimeni nu pierde nimic. Iar banii rezultați din scăderea dobânzilor să fie folosiți pentru relansarea economiei și pentru protecție socială. La nevoie sub controlul Bruxellesului. În nici cinci ani, fără nicio ”tunsoare” aplicată datoriei, fără alte împrumuturi, Grecia își revine. Și odată cu Grecia revine încrederea în Uniunea Europeană.
Eu sper ca grecii să voteze ”Nu” la Referendumul de mâine. Acceptarea condițiilor, sau respingerea lor, nu le schimbă cu nimic viața. Doar că un vot ”Nu” ar obliga comunitatea europeană, și nu doar pe ea, să conștientizeze grava criză prin care trece proiectul european. Această criză a proiectului european este infinit mai periculoasă decât rămânerea sau ieșirea Greciei în zona euro. Pentru că dacă un ”Nu” la Referendum înseamnă și excluderea Greciei din UE-o imposibilitate, din perspectiva Tratatelor fondatoare ale UE, deci un abuz, dacă s-ar întâmpla-atunci peste 60 de ani de construcție europeană se vor anula, victime ambițiilor și aroganței unor birocrați iresponsabili, și bancheri lacomi, care nu dau doi bani pe democrație și pe viața oamenilor.

Dacă se insistă pe pedepsirea Greciei, pagubele vor fi uriașe. Nu economic, ci politic. Pur și simplu UE pleacă pe drumul fără întoarcere al destrămării. Mă tem că panaramele care conduc acum UE vor face alegerea greșită. E vremea să ne facem planuri de viitor, din care UE să lipsească.

miercuri, 1 iulie 2015

O tragedie geopolitică



Eu nu cred nici să mă bateți că Grecia nu poate onora tranșa aia de împrumut, de 1,3 miliarde de dolari, către FMI. Oricât nu și-ar plăti grecii taxele și impozitele, la dracu, e sezon! Turiști, grămadă. Eu cred că se joacă altceva. Altceva care să discrediteze și mai mult FMI și Comisia Europeană. Într-un moment în care chinezii  lansează concurenta Băncii Mondiale, AIIB, când se pune pe roate banca BRICS, și când lumea începe să fugă de dolar. 

La fel de bizară este oferta de cooperare adresată de Turcia, Greciei. Așa, din senin, puf! Pardon?! Mă rog, fără pardon. E vorba despre conducta de gaz pe care turcii o construiesc cu rușii. Care conductă ar fi și mai lăptoasă, dacă s-ar propti în Grecia, și de acolo s-ar duce către fosta Iugoslavie și spre Italia. 

Grecia va servi drept lecție unor măgari, care cred că națiunile din UE sunt sclavele lor. Nu există alternativă? Coana TINA dă din poponeț? Ei bine, gata cu fiesta Bruxellesului! Întotdeauna se găsesc alternative. Și oricât s-ar strădui propaganda anti-greacă, anti-rusă, anti-chineză, anti orice nu e american și occidental, să discrediteze alternativele, ele există, și funcționează. 

Ceea ce se dorea o acțiune de disciplinare a Greciei, prin umilire, s-a transformat într-un dezastru de imagine și printr-o gravă criză de credibilitate a Uniunii Europene, dar și a unor instituții financiare internaționale. Grecia este buturuga mică. Aia care răstoarnă carul mare. E drept, mare, dar plin cu proști. Care oricum s-ar fi răsturnat și fără buturugă. Dar așa e mai bine: întărește moralul celor care sunt umiliți de aroganța ”stăpânilor”. 

Indiferent de ce vor zice unii, de ce oferte vor face ăia de la Bruxelles, Referendumul din Grecia trebuie să aibă loc. Oricare ar fi rezultatul lui, nimic nu va mai fi la fel în UE, dar și în ordinea internațională impusă de americani și de occidentul european. Niște politicieni meschini, lași și fără viziune, au distrus un proiect construit cu greutăți și sacrificii timp de șase decenii. Și-au bătut joc de națiunile lor, de visele și speranțele cetățenilor din țările lor. Doar pentru că au putut. Așa, de amorul artei. Din păcate nu ei vor plăti prețul acestei tragedii geopolitice. Acum începem să înțelegem spusele lui Putin despre dezmembrarea URSS. Și vom suporta consecințele lipsei noastre de reacție față de abuzul de putere al unor birocrați și al unor politicieni cărora puterea le-a luat mintea.

luni, 29 iunie 2015

Unde dai și unde crapă!



Prevăd cât de curând distracție mare prin minunata noastră patrie, Republica Absurdă România. Nimeni nu s-a întrebat de ce, în țara în care salariile au cea mai mică pondere în PIB, nu există nici cea mai mică presiune pentru creșterea veniturilor? Cred că suntem țara europeană cu cel mai mic număr de ore pierdute în conflicte de muncă? Voi când ați auzit ultima oară de o grevă? Cum am devenit cea mai pașnică țară, în care capitalul și munca se pupă tandru bot în bot, servind interesul național? 

Explicația o știm cu toții. Pacea socială are un cost: evaziune fiscală, muncă la negru, corupție generalizată. Dacă statul nu mai face redistribuția veniturilor, se găsește cine s-o facă. 

În momentul în care strici, cu DNA, ANAF și alte inițiale, acest contract social sui-generis, trebuie să  pui altul în loc. Doar că aceia care dețin capitalul nu vor să plătească mai mult munca, pentru că ar însemna costuri mai mari decât în prezent, cu muncă la negru, evaziune și celelalte. 

Asta va duce la puternice tensiuni sociale în perioada următoare. Deocamdată au început cu presiunile asupra Guvernul. Care a schimbat regulile jocului, și a început să demonteze mecanismul de până acum. Din păcate, nici el nu are o viziune coerentă, și folosește doar represiunea, pentru stârpirea corupției și evaziunii fiscale, fără a folosi și alte mecanisme, în special mărirea veniturilor în sectorul public, pentru a pune presiune și asupra sectorului privat, să facă la fel. 

Scăderea CAS, scăderea TVA, alte scăderi de taxe și impozite nu țin loc de creșteri salariale. Suplimentul de putere de cumpărare generat de aceste scăderi este nesemnificativ, și va fi anihilat rapid. Mult mai importantă este pierderea de putere de cumpărare care era generată de corupție, de munca la negru, de evaziune fiscală. Creșterea salariilor ar trebui să acopere măcar aceste pierderi. Dacă nu se va întâmpla asta-și nu are cum se întâmpla!-explozia socială este garantată.  

Dar cine să pună presiune pe patronat, pentru creșterea veniturilor, câtă vreme sindicatele, practic, nu mai există? Statul? Păi, ce poate face, în afară de creșterea-timidă-a salariului minim? Creștere care, în fond, nu schimbă nimic în ponderea salariilor în PIB, ci doar crește numărul celor plătiți cu salariul minim? Acum vreo 30% din angajați sunt plătiți la nivelul salariului minim. Un salariu care crește din 2012, dar ponderea salariilor în PIB tot scade? 

Suntem într-un moment extrem de delicat, care poate anula evoluție relativ bună a economiei. Deja sunt probleme cu recrutarea forței de muncă. Migrația din motive economice se va amplifica, pe măsură ce acele avantaje rezultate din muncă la negru, evaziune și corupție, încep să dispară. Din această conjunctură pierde și capitalul. Capital care, deocamdată, se ține tare pe poziție, și refuză creșterea salariilor. Când va renunța la pozițiile astea de forță, ar putea să constate că e prea târziu, că nu mai are cui mări salariile. 

Concluzia? Ceva de genul: ”Nu oricine te bagă în căcat îți vrea răul, nu oricine te scoate din căcat îți vrea binele”. Sau, și mai simplu: ”Totul e relativ”...

duminică, 28 iunie 2015

Începutul sfârșitului



Data de 27 iunie 2015 va intra în istorie. Este ziua începutului sfârșitului Uniunii Europene. Ceea ce a făcut Bruxellesul Atenei este echivalentul evenimentelor din august 1968, când Moscova a pus capăt, brutal, ”Primăverii de la Praga”. 21 august 1968 a fost începutul sfârșitului URSS și al CAER. Prăbușirea UE nu va rămâne fără repercusiuni asupra NATO.

Să nu-și facă nimeni iluzii. SUA, deși par puternice, și stăpâne peste lume, sunt mult mai slabe decât ne închipuim. Costurile poziției de hegemon sunt uriașe. Nici măcar americanii nu și le mai pot permite. Cum au să-și permită costurile gestionării destrămării UE, când au de înfruntat puterea țărilor emergente, China, India, Rusia?

Bruxellesul n-a vrut să audă avertismentele Washingtonului în privința Greciei. E drept, au fost discrete, cu jumătate de gură, dar au fost. S-au pierdut în veselia generală a mariajelor gay fără frontiere. Sigur, slăbirea UE convine SUA. Doar că unele minți lucide de la Washington își pun întrebarea: care este limita până la care UE poate fi slăbită, fără să pună în pericol interesele americane? Ei bine, la această întrebare nu există răspuns!

În Tratatele fondatoare ale Uniunii nu există proceduri pentru excluderea unui membru din Uniune și din zona euro. Nici în CAER și în Tratatul de la Varșovia nu existau. Probabil că unii s-au și apucat de scris, pentru a da legitimitate porcăriei pe care au făcut-o grecilor. Dar puse pe tapet, aceste proceduri echivalează cu a deschide cutia Pandorei.

Î
n toată această nebunie, la București există o singură grijă: cum să-l fută Iohannis pe Ponta, pentru a calma hormonii lui madam Gorgiu, și pentru a o face fericită pe madam Kovesi. Nici cel mai mic semn că oficialii statului, fie că e vorba de Guvern, Parlament, Președinție, ar înțelege gravitatea evenimentelor. Este și viitorul României în joc.

Nu știu ce le oferă SIE, ca informații, pomeniților tăntălăi. Înclin să cred că sunt mai ocupați cu achizițiile de alifii, alcooluri și vacă de Kobe pentru viitorul lor fost șef, decât cu trezirea la realitate a idioților. Despre ”societatea civilă” nu mai pomenesc. Este o ficțiune. În realitate avem doar sucursale ale unor servicii secrete, române și străine, care servesc orice interes, numai interesul național, nu.

Așa că să vă fie berea rece!

PS: postare apărută întâi pe contul meu de FB.