marți, 24 februarie 2015

Să ne luăm țara înapoi!



Personal, nu mă mai simt nici apărat, nici reprezentat de actualul Parlament. Cu rare excepții, sălile alea sunt pline de gunoaie umane, oportuniști, profitori, cleptomani, nesimțiți, dar mai ales inculți și lași. O turmă, mânată din spate cu biciul de DNA și de SRI, care dă raportul la Ambasada Americană, unde fiecare vacă furajată de la Buget își toarnă șefii și colegii, și-și oferă serviciile. Alături de ”instituțiile de forță”, acești idioți au reușit să ducă în faliment bruma de democrație care a mai rămas după zece ani de băsism sinistru.

Soluția este simplă: să-i obligăm să adopte, în următoarea lună, o nouă lege electorală, simplă și clară: Camera Deputaților, cu 300 de aleși, plus cei 18 reprezentanți ai minorităților, altele decât cea maghiară, Senatul, 120 de aleși, și cu vot pe listă. Nici președintele României, nici CCR să nu intervină în acest proces. În momentul în care Președintele promulgă legea, TOȚI parlamentarii își dau demisia, deschizând astfel calea alegerilor anticipate. Nimeni nu poate obiecta constituțional. Că e vacantată o circumscripție, sau sunt vacantate toate, Guvernul trebuie să organizeze alegeri pentru completarea numărului de parlamentari. 

Dacă vreodată în acești 25 de ani o mișcare de tipul ”Uniți, salvăm!” își are sensul, acum este momentul să se afirme. Așa nu mai putem continua! Parlamentul a ajuns o ficțiune. Este în principal vina noastră. Pentru că ne-a durut în cur pe cine am votat. Oamenii serioși și modești, știitori de carte, nu ne-au plăcut. Nu erau amuzanți. Nu țineau prima pagină a ziarelor. Nu aveam de ce face mișto de ei. Aveau caracter. Aveau coloană vertebrală. 

Să ne spălăm păcatele, obligând turma asta de idioți să plece. Să obligăm partidele să pună pe liste oameni de calitate. Nu contează nici vârsta și nici ”fața comercială”. Contează un singur lucru: atașamentul față de democrație! Să ne luăm în serios drepturile, libertățile și obligațiile! Dacă nouă, românilor, nu ne pasă, de ce le-ar păsa străinilor? 

Vrem alegeri anticipate! Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Asta înseamnă să ne luăm țara înapoi! Noi, cetățenii, nu mâna aia de derbedei care a făcut dintr-un neica nimeni un neica nimeni Președinte al României!

duminică, 22 februarie 2015

Privind spre Germania cu mânie



Acțiunea de ”disciplinare” a noului guvern de la Atena se desfășoară în forță, și cu o violență neașteptată. Doar că asta nu duce la nimic bun, ci naște noi întrebări nu doar despre austeritate, ca presupus instrument de relansare a economiei europene, ci și despre sănătatea mintală a promotorilor ei. Acum, sincer: cât de neamț tâmpit să fii, să nu înțelegi un lucru elementar: dacă o țară, de par exemplu tot Grecia, ca să-și plătească datoria, trebuie să aibă cu ce. Adică economia ei să producă bani, lovele, mălai, cașcaval! Când nu doar că-i impui ”reforme” care duc la restrângerea drastică a veniturilor bugetare, dar îi mai și mărești artificial serviciul datoriei, la ce să te aștepți? La minuni? O scurtă socoteală: datoria Greciei de acum este de circa 300 de miliarde de euro. La o dobândă de 10% pe an, serviciul datoriei este de vreo 30 de miliarde de euro. În acest timp Franța sau Germania se împrumută la vreo 0,3% pe an. Iar datorii au și ele căcălău. De ce această diferență uriașă?

Faptul că Germania are excedent al balanței de plăți externe ține de o conjunctură, care n-o să fie veșnică. Dacă încetinește creșterea Chinei-lucru vizibil-se duce dracului conjunctura. Nu mai vorbesc despre situația rezultată în urma evenimentelor din Ucraina. Germania este implicată în ambițiosul proces de reindustrializare a Rusiei. Embargoul îi pică extrem de greu la stomac. În plus o economie orientată excesiv spre export, precum cea germană, are și alte slăbiciuni. Trecem.

De fapt, clubul creditorilor Greciei poate face un lucru simplu. Nici nu este nevoie de o ”tunsoare” a datoriilor. Este suficientă o reevaluare a dobânzilor la credite, și o re-eșalonare a lor. Dacă Grecia ar obține de pe urma acestei acțiuni un plus de 15 miliarde de euro pe an, bani care să poată fi folosiți atât pentru reducerea poverii sociale, cât și pentru relansarea economiei, ar crește capacitatea de rambursare a datoriei. Practic creditorii nu ar pierde nimic, lăsând Atenei un spațiu mai mare de manevră. Dar când paranoia puterii intră în acțiune, rațiunea dispare. De fapt, ce se dorește este altceva, și nu recuperarea banilor împrumutați Greciei. Se urmărește pedepsirea ei, implicit a poporului grec, alt popor de mâna a doua, din aceeași categorie cu rușii, pentru a arăta Europei cine e stăpânul. Și pentru a tăia și altora cheful de schimbare politică și economică.

Doar că madam Merkel-a cărei inteligență este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire!-nu dă o lovitură doar Greciei. De fapt lovitura mortală o primește Uniunea Europeană. Și asta doar pentru că orgoliul ei a fost rănit de niște unii, care n-au binevoit s-o pupe în fund. Europa a ajuns să fie condusă de niște neica-nimeni, fără viziune, fără proiecte, care sunt doar forme fără fond. 

Resentimentele împotriva Germaniei cresc. De fapt nu Grecia, nu ”porcușorii” sunt veriga slabă a Uniunii Europene, ci Germania. Care dovedește, o dată în plus, că e un gigant economic și un pitic politic.  

vineri, 20 februarie 2015

O explicație pentru o soluție la criza din Ucraina



Ce urmează pleacă de la o postare pe care am publicat-o pe FB înainte de acordul Minsk 2.0. Un Acord de încetare a focului care nu înseamnă pace în zonă. Ci doar un respiro pentru părți, care, din păcate,  se repoziționează, își împrospătează trupele, armamentul, muniția, își odihnesc oamenii și își ling rănile. Ucrainenii au pierdut o bătălie importantă, și sunt extrem de fragilizați, militar, dar și politic și economic. Deja SUA și alte țări europene din NATO și UE trimit armament și instructori Kievului. Nici rușii nu stau cu mâinile încrucișate. Nu știu dacă se va ajunge prea repede la o pace durabilă. Mai degrabă Ucraina se va prăbuși înainte de asta.

Am încercat să explic motivele pentru care am ajuns aici, și cum se poate construi o soluție, alta decât conflictele înghețate, pornind de la cunoașterea rădăcinilor conflictului. CSCE(mai știți ce înseamnă, nu?) din 1975, de la Helsinki, a consfințit-și garantat-granițele externe ale statelor europene, așa cum au rezultat ele după Conferința de Pace de la Paris, din 1947. Granițele interne nu au fost puse în discuție la Conferință. Și mă refer la federații, cum a fost URSS, și la confederații, cum a fost Iugoslavia.

Ceea ce se întâmplă acum în Ucraina este rezultatul acestei stări de fapt. Când s-a dizolvat URSS, NU s-a pus problema redesenării granițelor interne. De aici nenumăratele conflicte așa zise ”înghețate”, vezi Transnistria. Imediat după ”dizolvare” URSS a fost înlocuită de CSI. Un URSS ceva mai mic, adică, practic, fără cele trei state baltice. De asta nici după apariția CSI nu s-au discutat granițele, mai ales cele dintre Rusia și Ucraina, care erau, de fapt, fundamentul CSI. Abia când occidentalii au ieșit la atac, și i-au asmuțit pe ucraineni împotriva Moscovei, s-au împuțit lucrurile.

Răspunsul rușilor din Ucraina îl vedem. El nu este unul ”confecționat” de Moscova, ci este fructul unor realități. Cum și criza transnistreană este fructul acestor realități. Dar și altele, gen Georgia. Normal ar fi să se caute o soluție globală, care înseamnă, de fapt, modificări de granițe în zona fostei URSS. Indiferent ce credem, invocarea Conferinței de la Helsinki este abuzivă și n-are legătură cu realitatea. Degeaba se supără unii pe Lavrov: prima negare a Conferinței a fost reunificarea Germaniei. Care măcar de ochii lumii avea nevoie de un Referendum. În loc de asta am avut parte de o ipocrizie: reunificarea Germaniei este excepția care întărește regula neacceptării modificării granițelor.

Când s-a pus problema reunificării României cu Moldova(și s-a pus! deși mulți vorbesc prostii și-l înjură pe Iliescu, pe motiv că n-a vrut el unirea), ne-am luat niște castane în cap de-am văzut stele verzi. Nu atât de la Moscova, cât din Occident. Acum ipocrizia face victime în Ucraina, cum a făcut și în fosta Iugoslavie, și în Georgia, Armenia, și prin tot Caucazul.

Ucraina, care este un stat făcut din petice, nu are cum supraviețui așa cum este acum. Nu pentru că nu vrea Moscova, ci pentru că nu vor cetățenii ei. S-a văzut în Crimeea, se vede în Noua Rusie. Nu-i poți ține cu forța acolo pe ruși. Și nu doar ei sunt tot mai supărați pe Kiev. Nici etnicii polonezi, unguri, români, slovaci, spre pildă, nu sunt fericiți, și s-ar întoarce la țările lor mamă.

Ce a ales Kievul? În locul unei soluții negociate cu TOATE etniile, pentru o formă de administrare a puterii benefică pentru toți, impunerea unor reguli care, practic, anulează drepturile minorităților de a-și păstra și afirma identitatea. Rușii sunt mai mulți, de asta răspunsul lor a fost mai violent. Dacă și ceilalți erau numeric comparabili cu rușii, nici răspunsul lor n-ar fi fost altul.

Ucraina poate avea un viitor în forma sa actuală cu o singură condiție: să accepte starea de fapt, să împartă puterea cu grupurile etnice minoritare, să le garanteze drepturile și libertățile, și să-și păstreze neutralitatea, atât față de Moscova, cât și față de Washington sau Bruxelles. Asta nu înseamnă că trebuie să renunțe la aspirațiile sale europene. Dimpotrivă. Procedând așa față de minorități își arată disponibilitatea de a asimila valorile europene. Asta, dacă Poroșenko și compania mai înțeleg pe ce lume se află...

miercuri, 18 februarie 2015

Și fu Putin la Budapesta




Oricât ar părea de ciudat, Putin a fost la Budapesta și nu s-a prăbușit nici ordinea internațională, nici NATO, nici UE, cum urla propaganda anti-rusă. Și nu s-a prăbușit nici democrația ungară, la fel de căcăcioasă și de lipsită de substanță precum cea din toate țările membre ale UE, sau precum cea din Rusia. În materie de pișat cu boltă în capul cetățenilor Orban nu are nimic de învățat de la Putin și nici invers. Poate ei doi ar avea ce învăța, în materie de dispreț față de voința cetățenilor-și de votul lor-de la liderii UE și de la birocrații de la Bruxelles. Dar asta e o altă discuție. 

S-a cântat a jale, tot în propaganda anti-Putin, și în legătură cu ”arma energetică”. Doar că din banii ăia dați de ruși ungurilor-credit furnizor-pentru a cumpăra o centrală nucleară din Rusia se vor înfrupta din greu și firmele occidentale, de construcții, metalurgice, automatizări, IT și altele. În timp ce politicienii dau un grețos spectacol de ipocrizie în public, în privat se calcă pe picioare la Budapesta și la Moscova, pentru a promova interesele firmelor naționale interesate de o felie cât mai mare din tortul contractului rușilor cu ungurii. Cum la fel de pofticioși dau târcoale noii conducte de gaze Rusia-Turcia, prin care gazul rus destinat Europei va ocoli Ucraina.  Că și aici e o pâine albă, cu untul de câteva dește grosime pe ea, de mâncat.

Ca de obicei pe noi nu ne interesează decât un lucru: să-i sugem pula Unchiului Sam. Care Unchi Sam se află și el angajat în lupta pentru miliardele investițiilor rusești în Ungaria și în Turcia, păruindu-se cu europenii. De unde dracu credeți că vin miliardele alea de dolari cheltuite de candidați în campaniile electorale americane? De la Sfântul Duh? Evident, nu! De la mediul de afaceri american. Care n-are decât o ideologie: banul. 

Dar cu o țară care a ajuns condusă de un primitiv care din tot ce înseamnă serviciile secrete știe doar datul cu pumnul și trasul cu urechea, și de o pizdă proastă, care crede că Justiția este totuna cu voința procurorului, la ce să ne așteptăm? La viziune în materie de politică externă? La promovarea interesului național? La apărarea capitalului național? Bine, pa!

luni, 16 februarie 2015

Sfârșitul Ordinii Mondiale postbelice



N-am dat mari șanse acordului de încetare a focului în Estul Ucrainei. Pentru că nimeni nu poate opri mașinăria americană de făcut morți, odată pornită. Pentru Ucraina mașinăria era pornită încă din momentul destrămării URSS. Mașinăria asta ne-a lovit și pe noi în trecere, în 90-91, pe iugoslavi i-a nenorocit, a făcut victime și în Moldova, și în Caucaz. Poate nu ar strica să revedem felul în care au apărut și au evoluat așa-numitele ”conflicte înghețate” și de ce nu pot fi ele rezolvate.

Cât privește Ucraina, era evident că Poroșenko era strâns cu ușa atât de nemți, cât și de americani. Cum grosul banilor pentru a ține Ucraina pe linia de plutire ar trebui să vină dinspre UE, adică dinspre Germania, de ochii lumii a acceptat propunerile de la Minsk. Iar încălcarea Acordului a fost lăsată în grija acelor armate private, finanțate de oligarhi locali-pline de mercenari și de instructori străini, antrenate și echipate în principal de americani-care au declarat că ele nu recunosc Acordul, dar nici autoritatea Kievului. 

Nu știu dacă așa vor reuși sau nu să-i scoată pe amărâții ăia din încercuirea pro-rușilor. Mai degrabă nu. Și când le-a păsat americanilor de viața proștilor care luptă în locul lor? Este greu să accepte că este un război pe care nu au cum să-l câștige? De la WW II nu au mai câștigat niciun război semnificativ: nici în Coreea, nici în Vietnam(aici măcar ar exista scuza faptului că exista URSS, care îi sprijinea pe nord-coreeni și pe nord-vietnamezi), dar nici în Irak și în Afganistan, de unde au plecat cu coada între picioare. Or fi câștigat niște lupte, dar nu războaie. În fosta Iugoslavie au făcut prăpăd, în Somalia, la fel. Libia s-a dus dracului, Siria, la fel. Yemenul e zob. În Egipt a existat o armată articulată, disciplinată, laică și încă nealterată de islamism, altminteri o lua grav la vale. Dar Egiptul încă n-a scăpat.

Acum ce vor să facă în inima Europei, cu Ucraina? Propaganda este un anestezic de moment. Durerea începe să-i trezească pe mulți, care încep să-și pună întrebări despre natura conflictului. Dar mai ales despre natura intereselor reale ale Washingtonului. 

Să ne înțelegem bine: europenii nu s-au ramolit din cauza bunăstării și nu mai pot purta un război. Au fost al dracului de vioi în precedentele două războaie. Doar că nu văd rostul unui nou război. Atât. Lucrurile se pot rezolva și prin negocieri. 

Nici rușii nu dau în clocot de dragul unui nou război în Europa. Nici ei nu-i văd rostul. Vor doar să-și asigure un spațiu suficient de apărare. Pentru că au fost tratați mizerabil după încheierea Războiului Rece, și se tem. Americanii, în marea lor imbecilitate arogantă, au făcut tot ce se putea pentru a le confirma temerile.

Încă se mai pot liniști lucrurile în Ucraina. Nu e simplu, dar se poate. Cu o condiție: să vrea și SUA, care, parte a problemei, trebuie să vrea să fie și parte a soluție. Și nu vrea. Nu înțelege consecințele refuzului său. De fapt, pare că Washingtonul nu prea mai înțelege nimic din ceea ce se întâmplă în jurul lui. 

E greu de admis faptul că Ucraina, așa cum a fost până la lovitura de stat din februarie 2014, mai poate să existe. Dar ea poate să rămână în continuare întreagă, cu o concesie simplă: reamenajarea puterii. Mai pe românește, prin federalizare. Ceea ce propune și Conferința de la Minsk. Acest refuz spune multe despre un lucru fundamental: cum se construiește identitatea ucraineană: prin raportare conflictuală la minorități. Și cum este un stat făcut din petice de teritoriu care au aparținut altor state: Polonia, Rusia, România, Ungaria, Cehoslovacia, pretenția de a se considera omogen etnic este o nebunie în stare pură. 

Mă tem că lucrurile nu doar vor rămâne așa cum erau înainte de Minsk, ci vor degenera grav. Și americanii-urmați de niște lachei precum România și Polonia-vor continua să introducă armament și oameni în Ucraina, dar și rușii. Văs că începe să se repete schema războiului civil din Spania, din anii 30, în care neo-fasciștii și alți extremiști de dreapta sprijină Kievul, iar alții, cu vederi dintre cele mai diverse, greu de numit de stânga, deși sunt și de stânga printre ei, sprijină Noua Rusie. Asta mai lipsea: internaționalizarea conflictului. Al Qaeda și ISIS lipsesc din ciorba asta. Dar apar ei cât de curând. 

Sistemul mondial rezultat după WW II s-a prăbușit definitiv pe caldarâmul EuroMaidanului de la Kiev. ONU nu mai există decât ca un soi de club de mondenități, în rest e paralizat de neputință. OSCE e și ea moartă, nu mai ține cont de ea nimeni. Uniunea Europeană este și ea practic invizibilă în cazul acestei crize, deși cică are și un ministru de externe. În schimb apar noi structuri: BRICS, Organizația de la Shanghai, Comunitatea Economică Eurasiatică. Vrem sau nu să ținem cont de apariția și evoluția lor, e treaba noastră. Ele există și încep să structureze noua ordine mondială. Care se va naște, fie că vor, fie că nu vor americanii. 

Să vă mai spun că noi nu suntem decât la și alții în tot acest balet din jurul crizei ucrainene? Lipsa de viziune a politicului și slugărnicia lui ne lasă, ca de obicei, fără nicio alternativă. Dar cui îi pasă? Noi suntem fericiți să vedem blonde inepte la mititica... 

luni, 17 noiembrie 2014

Un soi de concluzii după un fel de revoluție



Cică ieri s-ar fi petrecut o revoluție, e drept, neterminată, pentru că da, e bine c-ai ieșit Iohannis, dar ăia care apar în poză cu el e nașpa. Și ca atare revoluția trebuie continuată. Poate în PhotoShop, că altminteri ăia sunt în poză pentru a rămâne. De ce așa?

Simplu: o revoluție înseamnă schimbarea RADICALĂ a sistemului politic, a raporturilor de putere în societate, și chiar o redistribuție a bogăției națiunii, cum arată anterioarele episoade revoluționare. Degeaba cer acum unii dintre cei care l-au votat pe Iohannis, și s-au trezit cu mutrele lui băsescu, boc, blaga, să se iasă în stradă, pentru a termina ”revoluția”. Care revoluție, idioților? Schimbați sistemul democratic, și dacă da, cu ce? Revenim la totalitarism? Schimbați sistemul economic? Renunțăm la capitalism, și dacă da, pentru ce? Luăm de la bogați și dăm la săraci? Luăm de la săraci și dăm la bogați? Pardon, asta e acum, deci uitați punctul ăsta.

Ce înseamnă revoluție, până la urmă, în afară de o vorbă aruncată în vânt? Revoluție a fost în decembrie 1989. Acum e doar paramponul unora mai supărați, care-și descarcă frustrările la vot, un vot care nu are niciun orizont, pentru că, de fapt, nu schimbă nimic în ordinea-proastă-din România. A funcționat doar o supapă de siguranță. Dar presiunea e tot acolo, în cazan. Și nimeni nu poate garanta că data viitoare supapa votului va mai funcționa, iar cazanul nu va exploda.

Paramponul despre care pomeneam nu este urmat de un proiect. ”Să ne luăm țara înapoi!” nu este un proiect de țară. Este doar expresia lăcomiei celor care s-au văzut înlăturați de la ciolan. Țara nu este posesia nimănui. Este locul în care o națiune, în ansamblul ei, cu bogați și săraci, cu stânga, dreapta și neangajați, cu religioși și atei, cu tineri și bătrâni, conlucrează pentru un bine comun, urmărindu-și, în același timp, interesele personale.

Deci nici apelul la continuarea ”revoluției” nu este decât expresia harababurii existente în capul ”revoluționarilor”. De așteptat, de altminteri. Dar asta nu ne poate liniști. Pentru că potențialul de violență crește, nu scade. Și în loc de revoluție vom avea violență oarbă, care nu va face decât să înrăutățească lucrurile. Adică ne întoarcem la Murphy și la înțelepciunea lui: ”Orice soluție naște noi probleme!” Ei bine, alegerea lui Iohannis a născut noi probleme chiar înainte de a fi confirmată cu acte în regulă.

sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Teme pentru o campanie absentă



Campania pentru turul II este la fel de ineptă precum aceea pentru turul I. Iar politica externă este marea absentă. Nu ne interesează nimic? Faptul că suntem în UE și în NATO înseamnă că trebuie să aderăm necondiționat la pozițiile Bruxellesului și la cele ale Washingtonului? Dar cele două capitale nu au nimic de schimbat în raporturile lor cu lumea? Eu zic că da. Și iată de ce:
Prima observație: lumea multipolară se naște, cu sau fără voia americanilor și a europenilor. Problema este că americanii cred că mai pot evita acest proces, că pot conduce încă lumea la modul discreționar în care o fac. Iar europenii se mulțumesc să-i urmeze, făcând mici șmenuri, când nu se uită chiorâș la ei Unchiul Sam.
A doua observație: din aroganță și din prostie, occidentalii, și în special americanii, au ratat ocazia să gestioneze ei această tranziție, și să impună un model de multipolaritate care să le ofere în continuare o serie de avantaje. I-au umilit și pe ruși, și pe chinezi, și pe alții care contează, la nivel regional și global. În consecință ceilalți au început să-și pună în aplicare modelul lor de multipolaritate, construind structuri politice, economice și financiare, organisme de reglementare și norme de drept, care le dublează, sau le ocolesc pe acelea dominate de americani. Suntem, dacă vreți, în domeniul atât de drag neo-liberalilor, cel al piețelor și concurenței. Acum națiunilor li se oferă alternative. Și posibilitatea să aleagă sistemul care pare să li se potrivească mai bine, care răspunde mai bine nevoilor și intereselor lor.
În marea noastră imbecilitate, nu vrem să înțelegem ce dracu se întâmplă în jurul nostru. Măcar atât. Noi oricum am făcut o opțiune. Nu se pune problema s-o schimbăm. Dar măcar să știm despre ce e vorba, pentru că, mai devreme sau mai târziu, lumea din care facem parte va trebui să se confrunte, sau să coopereze, cu cealaltă, sau cu celelalte lumi. Și nu cred că suntem în măsură să plătim prețul confruntării. Ar fi mult mai inteligent să construim împreună lumea multipolară. Și mult mai puțin costisitor.
Așa că nu vin nici rușii, nici chinezii. Nu-i interesează asta. Ei fac ceva mult mai grav, prin consecințe, dacă refuzăm să ținem cont de asta: scriu regulile noii lumi. Care nu va mai fi una dominată de Occident.

PS: este o postare de pe FB, pentru cei care nu mă urmăresc acolo.

miercuri, 5 noiembrie 2014

Un candidat cu explozie întârziată



Klaus Iohannis aduce tot mai mult cu personajul din ”Un polițist cu explozie întârziată”, interpretat de  Leslie Nielsen. Defazat, pricepe greu ce i se întâmplă. Crede sincer că face bine ceea ce face, dar calcă permanent în străchini, într-un mediu politic care pare să-i fie mereu ostil. 

Pe undeva Klaus Iohannis este un personaj tragic. Scos din mediul său securizant, micul oraș transilvan, cu oameni așezați și cu puține probleme, nu întotdeauna gestionate de el, s-a trezit propulsat peste noapte în fruntea unui partid mâncat de orgolii și de crize interne, care are obiceiul foarte pământean de a-și canibaliza șefii, cu o viteză demnă de lucruri mai bune. Sigur, la început a fost flatat de saltul făcut, i s-a părut că poate să facă ceea ce implica noua sa postură, de lider al național liberalilor. Colac peste pupăză, a fost chemat nu doar să candideze pentru cea mai importantă demnitate a statului român, ci și să ducă la capăt unificarea cu cu PDL. 

A fost liber să facă aceste două lucruri? Nici vorbă! De fapt-și a constatat deja asta-a fost luat prizonier de un grup de interese din PNL, care trage sforile în spatele lui, și este dominat, pe de altă parte, de gașca de hiene pedeliste, gen Blaga, Olteanu, Videanu, și compania. Cu alte cuvinte, nu are nici sprijinul total al bazei partidului, nici pe cel al liderilor de la vârf. Asta cu atât mai mult cu cât mulți, din ambele segmente, trag serios cu ochiul spre construcția lui Tăriceanu, care pare mai promițătoare, din perspectiva numirii lui ca premier, după victoria lui Ponta în turul II.

Campania electorală a fost un adevărat șoc pentru Iohannis. A fost aruncat în luptă fără nicio pregătire. Are dificultăți în a controla partidul, nu se poate baza pe el și pe fidelitatea multor oameni. Dar ce l-a derutat cel mai mult a fost perceperea propriilor limite. Abia acum a conștientizat că nu este pregătit pentru ceea ce i se cere unui președinte, că nu are cunoștințele și abilitățile necesare. 

Nu vreau să fiu greșit înțeles: Iohannis este un tip inteligent, doar că este defazat, și, mai ales, nepotrivit pentru misiunea de acum. A intrat într-un joc căruia nu-i cunoaște decât rudimentar, și superficial, regulile, alături de oameni cu care nu se potrivește, sau cu care are prea puține în comun. Politica nu se poate învăța pe repede înainte. Cunoștințele se acumulează în timp. Nu e obligatoriu să fii și om politic pentru a fi primar. Este însă obligatoriu să fii, dacă vrei să fii președinte. 

De asta singura strategie posibilă, în acest moment, este aceea de a tăcea. Oricum ar fi, nu poate face nimic. Nu este în firea lui demersul agresiv. De asta a și fost votat majoritar de români primar al Sibiului, votul etnicilor germani fiind insuficient, dacă nu chiar nesemnificativ. Cei care vorbesc pentru el nu mai au credibilitate.

Va fi votat din inerție, fiind candidatul ”dreptei”, orice o mai fi însemnând asta în România. Oamenii vor ieși la vot pentru el fie din inerție, fie din ură pentru Ponta. Iar exact asta n-ar trebui să facă echipa lui de campanie: să transforme ura în motiv de vot. Pentru că asta se întoarce împotriva lui Iohannis, pentru că astfel în leagă de băsescu și de moștenirea lui, îl fac, simbolic, continuatorul lui. Exact de ce nu are nevoie.

Este momentul ca Iohannis să se întrebe ce va face după consumarea acestor alegeri, și în cazul în care câștigă-mai puțin probabil-și în cazul în care pierde. Depinde de el dacă vrea sau nu să rămână în politica mare, sau se întoarce la Sibiu. Dacă vrea să rămână, este momentul să profite de campanie pentru a-și croi un profil politic clar. Nu cred că liberalii își pot permite să schimbe trei lideri într-un singur an. 

Prima decizie pe care ar trebui s-o ia, și să o și anunțe, este aceea a renunțării la unificarea cu PDL. PNL trebuie să continue pe cont propriu, oricât de greu ar fi asta. În noul PNL Iohannis, dar și liberalismul, ca atare, nu au nicio șansă. Vor fi anihilați de gașca pedelistă, care nu are ideologie, ci doar interese, și instincte de supraviețuire. După care trebuie să prezinte un proiect de refacere a unității liberalilor, și să renunțe la afilierea la PPE. 

Este punctul meu de vedere. Sigur nu votez cu liberalii și nici cu Iohannis. Dar recunosc nevoia ca PNL să rămână ca atare pe scena politică, nu topit într-o construcție care va fi orice, numai liberală, nu. Iar dacă liberalii vor avea răbdare încă cinci ani, vor putea face din Iohannis un candidat valabil, pregătit să lupte cu Victor Ponta. Mă tem că nu va fi așa. În noul PNL a început deja vânătoarea de vrăjitoare. Tipic românesc: noi căutăm vinovați înainte de a ști dacă există vreo vină, sau care este ea, vina. 

Oricum ar fi, deocamdată la dreapta este un candidat cu explozie întârziată. Și nu cu el va învinge.     

miercuri, 29 octombrie 2014

Austeritate și corupție



Austeritatea a dus la paroxism corupția, peste tot în lume. Pe de o parte fără coruperea politicienilor salvarea marilor instituții financiare nu ar fi fost posibilă. Pe de altă parte, diminuarea drastică a investițiilor publice, în contextul spargerii bulei imobiliare, a generat o concurență crâncenă între marile concerne care trăiesc acum mai ales din contracte publice. Mita a devenit instrumentul principal pentru obținerea contractelor, tot mai puține și mai puțin bănoase.

Degeaba agită cătușele tot felul de DNA uri. Degeaba vor umple pușcăriile cu politicieni și oameni de afaceri. Problema rămâne: lipsa de investiții, publice și private, va obliga firmele să apeleze la coruperea responsabililor politici, pentru a supraviețui. Pentru că, oricât de nesimțitori social ar fi, responsabilii din aceste firme știu că au în spate niște mii sau zeci de mii de angajați, de care sunt responsabili. Și au nu doar angajați, ci și acționari, care fac presiuni asupra lor, pentru a obține cât mai mulți bani de pe urma investițiilor lor.

Lucrurile sunt mult mai complicate decât par. Cei care țin discursuri moralizatoare văd doar o parte, până la urmă nesemnificativă, a problemei. Lumea ideală din cărțile de filosofie și din cele de economics nu există în realitate. Realitatea este asta pe care o vedem. Și dacă ne uităm la societățile în care corupția este la cele mai reduse cote, vedem că sunt și cele mai prospere, mai egalitare, și cu politicienii și funcționarii publici cei mai bine plătiți. Nu corupția produce sărăcie, ci sărăcia produce corupție. Și când o dogmă cretină, austeritatea, accentuează sărăcia, tu vrei să crească integritatea indivizilor? Înseamnă că nu ești zdravăn la cap, dacă te aștepți la așa ceva.

E bine că acum, la noi, dar și la alții, niște unii, care au băgat prea mult mâna, intră la bulău. Dar asta nu înseamnă nimic. În spatele lor sunt alții, gata să facă exact același lucru. De ce? Se presupune că frica păzește bostănăria. Da, dar până la un punct: acela în care foamea este mai tare decât frica. Și acum foamea depășește frica. Deci corupția va continua să crească, indiferent câte, și ale cui capete, au să cadă. Cel mult DNA va reuși să blocheze pentru ceva vreme atât economia, cât și administrația. După care va fi și mai rău ca până acum, în materie de corupție...

sâmbătă, 25 octombrie 2014

Armata, marea absentă



Azi e ziua Armatei. Sigur, e ziua ei pentru că, atunci, în 1944, era și ziua Regelui. Și asta ne duce la o discuție pe care trebuie s-o facem. Armata și-a făcut datoria, și în 1877, și în 1916-1918, și în cel de-al Doilea Război Mondial. Doar că nu ea, ci alții i-au fixat misiunile, și i-au dat(de fapt nu i-au dat!) mijloacele cu care să le îndeplinească. 

Despre asta este vorba. Să debităm clișee despre curaj, spirit de sacrificiu, datorie,patriotism, e lucrul cel mai ușor. Infinit mai greu este să definim misiunile corpului militar, și să îi acordăm resursele necesare atingerii lor. Am serioase îndoieli că acum Armata este mai pregătită să facă față unui conflict decât a fost în 1939, sau în 1916, sau în 1877. A spera că vom avea noroc, cum am avut și în precedentele războaie, este pură inconștiență. 

Din păcate reforma armatei, pentru admiterea în NATO, n-a ținut cont de interesele noastre, de nevoile noastre, ci doar de interesele și de nevoile SUA.  Armata română este pregătită să promoveze interesele Washingtonului, dar nu poate apăra România. Că nu are cu ce. Știu, articolul 5, bla, bla, bla. Dar până se pune în funcțiune mașinăria NATO, într-un război de mare intensitate, pe scară largă, noi suntem pa, până vin ajutoarele! 

Sacrificiile nu sunt suficiente, cu atât mai mult cu cât nici spiritul de sacrificiu nu mai e ce-a fost! De ce s-ar sacrifica cineva pentru România? Ce avem de apărat? Sărăcia? Corupția generalizată? Excluderea socială? Discriminările de tot felul? Inechitățile? Bogăția celor câțiva? Profiturile multinaționalelor? Poate că înainte sacrificiile au avut sens: Marea Unire, apoi păstrarea României Mari. Acum ce să păstrăm? Mizeria în care ne bălăcim? Să fim onești: cei care au luptat(și unii au murit) în Irak și Afganistan, n-au făcut-o pentru valorile democrației, ci pentru diurna care, dacă scăpau neșifonați, îi scotea cât de cât de sărăcie.

Care mai este legătura Armatei cu societatea, după desființarea conscripției? Care este sprijinul real de care se bucură, nu acela din sondaje? Toate armatele din NATO, cu excepția Turciei, poate, au probleme cu recrutarea, inclusiv cea americană. Nici măcar șomajul nu mai face cariera militară o alternativă. Care este rezerva umană? De unde  luăm luptători? Când și cum îi pregătim? Sigur, avem și varianta să se rugăm numeroaselor moaște care populează peisajul religios al patriei să nu avem nevoie de Armată. Dar putem să ne bazăm pe asta? 

Este și asta o dezbatere, care a lipsit din această campanie electorală. Nu-i nimic! Dacă e să se întâmple ceva, avem DNA. Iese Kovesi, le arată pizda dușmanilor, și am învins! 

miercuri, 22 octombrie 2014

Ce punem în loc?



Mi se pare stupid și periculos să dăm vina doar pe clasa politică pentru eșecurile, nu puține, din ultimii 25 de ani. Mi se pare și mai stupid, și infinit mai periculos, să credem că doar ”reforma” clasei politice este suficientă pentru a schimba lucrurile în bine. Cu atât mai mult cu cât această reformă este una din exterior, făcută de un organism, DNA, care este profund anti-democratic, și crede că respectarea Constituției și legilor țării a devenit facultativă. O reformă care se reduce, în esență, la trimiterea în pușcărie a unor lideri politici, și, mai nou, încercările de a distruge partide întregi, este un non-sens. Nu rezolvă nicio problemă de fond a societății, nici măcar problema corupției, și generează probleme suplimentare, pe care o Justiție profund opacă la problemele de natură economică și socială nu are nici instrumentele, nici capacitatea, de a le gestiona.

Transformarea DNA în principalul actor de pe scena politică, în această campanie electorală, este cadoul pervers și otrăvit făcut de băsism societății, în semn de rămas bun. Băsismul este un sistem care trebuie studiat cu mare atenție, pentru că el a cuprins toate sferele vieții sociale, și are deja caracteristicile unui totalitarism. 

Nu doar în România s-a ajuns la un soi de dualism, care, în paranteză fie spus, continuă cu succes sistemul din comunism: există o structură instituțională formală, și una informală, care în comunism se numea Pile, Cunoștințe, Relații, pe scurt PCR. Lucrurile au funcționat bine câtă vreme sistemul formal a prevalat în fața sistemului informal. Când sistemul informal a devenit adevăratul gestionar al societății și economiei, s-a produs divorțul între societate și politic. Acum suntem în exact aceeași situație. 

Esența băsismului asta este. El a scos societatea de sub gestiunea sistemului formal, care înseamnă instituții, Constituție, legi, reguli, și a pus-o sub controlul sistemului paralel de structuri de gestiune, format din părți ale Justiției, ale serviciilor secrete, grupuri de interese economice, române și străine, fragmente ale societății civile, constituite în forme cvasi-politice, care au promovat și promovează o agendă privată, departe de agenda publică și de interesul național.

Din această perspectivă DNA și campaniile ei împotriva ”corupției politice” nu au cum servi interesul public. Nimeni nu poate explica, de o manieră rațională și credibilă, de ce, în ultimii zece ani, corupția a crescut, în loc să scadă, de ce, în ciuda condamnării unor importanți lideri politici, condamnări programatic ”exemplare”, menite să le bage frica în oase politicienilor, nu se întâmplă nimic pozitiv în domeniu. 

Se uită prea repede faptul că o încercare asemănătoare de a reforma clasa politică prin intermediul Justiției, operațiunea ”Mâini curate”, din Italia, a făcut infinit mai mult rău decât bine, și a pervertit și mai mult sistemul politic italian. Dacă despre magistrații italieni care au condus această operațiune s-a spus, nu fără temei, că ar fi reprezentat un soi de nucleu de radicali de stânga, DNA poate fi acuzată, fără a greși prea mult, că acționează din perspectiva extremei dreapta, la limită a neo-fascismului. Fie numai și prin disprețul ei față de drepturile și libertățile cetățenești. Dar DNA a mers și mai departe, în comparație cu Justiția italiană: a devenit și un arbitru al vieții economice, fără să aibă nici cea mai mică expertiză în domeniu. Practic se substituie mecanismelor instituționale de arbitraj, pune la îndoială oportunitatea unor politici publice, vrea să controleze și să cenzureze deciziile unor organisme alese, cum sunt Parlamentul, consiliile locale și județene, primari și consilieri.

Din păcate, acest sistem informal, care guvernează acum România, este unul îndreptat împotriva românilor. Pentru că a fost acaparat de interese străine, și este folosit împotriva interesului național. Nu veți găsi pe lista DNA niciun ”corupt” care să reprezinte entități economice străine, multinaționale care corup la greu politicieni și responsabili guvernamentali români. Câtă vreme un ambasador american spune, cu subiect și predicat, că țara sa are dreptul să numească șefii parchetelor, pentru că a investit în ei, și de vreme ce MCV este un instrument de control politico-economic în mâna unora de la Bruxelles, ce șanse mai avem să schimbăm lucrurile în favoarea noastră? Niciuna. 

Și atunci, ce sens și ce conținut mai are mult trâmbițata ”reformă” a clasei politice? Să fim serioși! De zece ani se fac și se desfac partide, România este bântuită de Feți Frumoși, de Ilene Cosânzene și de Albe ca Zăpada ale politicii, care, ori de unde le-ai și i-ai privi, se dovedesc niște forme fără fond, niște gloabe răpciugoase. Toate aceste partide și partidulețe sunt adesea mașini de spălat bani, obiecte de unică folosință. Am avut cele mai bizare miciurinisme politice, gen ADA, USL, ACL, a apărut PMP, madam Macovei vrea și ea partid, am avut partide ale tinerilor, ale clasei de mijloc, ale întreprinzătorilor. Sună crud, dar toate au fost niște onanisme politice, expresia incapacității politicului de a răspunde nevoilor și așteptărilor cetățenilor. 

Nu știu dacă asta face parte din teoria politică, și nici nu-mi pasă. Dar sigur oamenii ăștia nu au înțeles că degeaba generează tot felul de structuri goale de conținut, câtă vreme nu înțeleg dinamica socială și faptul că oamenii nu pot, nu au de ce se identifica, totuși, cu ei. Căror nevoi politice răspunde PMP, în afară de a pune balsam pe mândria rănită a Nuțicăi, și a fi un soi de refugiu pentru băsescu, la plecarea de la Cotroceni? Partidul lui Macovei va fi un soi de sectă ”Martorii DNA”? Ce reprezintă, de fapt, creștin liberalismul, altoirea unui neamț pe un buldog portocaliu? De ce mai este de stânga PSD?

Reforma clasei politice este simplă, și nu trebuie s-o facă DNA, SRI și altele ca ele. Este suficient ca partidele să fie partide, nu niște alcătuiri timorate, care luptă pentru supraviețuire, în ciocnirea lor cu grupurile de interese promovate de DNA, ca parte a băsismului. Adică să se întoarcă la ideologii și la cetățeni. Complicat? Nu, deloc. Trebuie doar să înțelegi despre ce este vorba. 

Din păcate, campania asta electorală ne arată că suntem departe de asta. De unde și lipsa cetățenilor din spațiul public. De ce să alegi pe cineva, când acel cineva este fie exponentul sistemului informal de guvernare, fie nu are nimic în comun cu realitatea. Românii nu mai sunt reprezentați și apărați de liderii lor. Iar cetățenii își urăsc profund liderii, care i-au mințit și ignorat, i-au umilit și le-au produs multe suferințe. 

Așadar, ce punem în locul actualei clase politice? Greu de spus. Un lucru este clar: câtă vreme România vrea să fie o democrație, nu se poate lipsi de politicieni și de instituții politice. O țară democratică nu poate fi condusă de procurori și de spioni, de judecători sau de militari. De aici încolo totul este de reconstruit. Împreună, cetățeni și partide. Nu există soluții individuale, în astfel de cazuri. Iar pentru ca să vedem revenirea cetățenilor în spațiul public, trebuie să le dăm o miză. Iar acea miză este recucerirea suveranității furate de sistemul ticăloșit al băsismului. Dar fără recucerirea suveranității cetățeanului nu vor exista nici bună-guvernare, nici prosperitate, nici nici libertate.
  

luni, 20 octombrie 2014

De ce e bine să-ți lași loc de bună ziua, sau ”băsescu la brutărie!”



Ritmul infernal în care DNA face dosare după dosare adversarilor(reali sau închipuiți) ai lui băsescu spune doar un singur lucru: acesta nu a reușit să-și asigure în niciun fel viitorul. Doritul regim de imunitate și de impunitate după terminarea mandatului nu i-a fost oferit de nimeni. Pentru că, practic, nimeni nu-i poate oferi așa ceva, chiar să și vrea. În disperarea lui băsescu nu mai înțelege acest lucru.

Timp de zece ani președintele României(Dumnezeule mare!) a tăiat și a spânzurat, la adăpostul unui regim juridic și constituțional care nu există, de fapt. A umilit pe toată lumea, și-a bătut joc de toți și de toate. Are acum de înfruntat un munte de frustrări, de resentimente, de ură și de dorință de răzbunare. Nu există instituții ale statului, partide, medii ale societății civile, în care să nu fie cineva care să aibă ceva de împărțit cu el. Faptul că acum niște unii de prin servicii, din DNA și din justiție mai răspund la comenzile lui nu înseamnă nimic. Și ăia sunt, până la urmă, la fel de disperați ca și el. 

Ultima lui șansă de a rămâne relativ nederanjat după terminarea mandatului a reprezentat-o pactul de coabitare, aranjament impus din afară, recte de americani, care aveau nevoie de liniște aici, ei știind ce urmează să se întâmple în Ucraina. Și în loc să profite de ocazie, ce face băsescu? Îl șantajează pe Antonescu, rupe USL, îl calcă în picioare pe Ponta, încearcă să distrugă și PSD, și PNL. Se credea din nou pe cai mari. Ei bine, se va vedea că, de fapt, călărea doar o mârțoagă. 

E drept, a distrus PNL, dac cu ce preț? Păi, ce a mai rămas din el, bucata aia care s-a unit cu PDL(dacă s-a unit, că nu e clar ce și cum), nu înseamnă nimic. ACL este o bazaconie în care nu crede nimeni, și pe care n-o ia nimeni în serios. Chiar și cu vreo câțiva lideri, precum Hrebenciuc și Ilie Sârbu, Mazăre sau Oprișan, plimbați de DNA prin fața camerelor de luat vederi, PSD nu de asta va fi slăbit, ci de faptul că nu mai acționează ca un partid de stânga. 

Singura speranță a lui băsescu, politic vorbind, PMP, condus de Udrea, este o alcătuire ridicolă și lipsită de sens. Dacă băsescu ar fi avut minte, ar fi folosit PMP ca pe un instrument de dialog cu adversarii. Dar Udrea este urâtă grav și la stânga, și la dreapta. Blaga să n-o vadă în fața ochilor(nu, în privința ei Buldogul portocaliu nu joacă teatru!), iar Ponta, la fel. Știu, se tot spune că Ponta ar fi avut oarece afaceri cu Cocoș și tuta respectivă. Poate că da, poate că nu. Dar asta nu înseamnă că acum se piupă în bot cu Fecioara din Pleșcoi. Așa că PMP e mai mult o belea, decât o salvare, pentru băsescu. 

Să fim onești, este vizibil un lucru, și de aici și disperarea lui băsescu: partidele s-au obișnuit cu ideea unor pierderi, de genul Hrebenciuc sau Fenechiu. Nu le mai afectează. Cum nici românii nu mai sunt impresionați de acest iureș ”anti-corupție”. Lucrurile în acest domeniu trebuie să fie bine dozate. Când ele vin în avalanșă, cetățeanul are un reflex, respingerea acestei oferte de ”anti-corupție”. Are experiența atâtor campanii de acest gen, din ultimii zece ani, campanii care au avut o singură finalitate: creșterea corupției. 

Toți se poartă ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, dacă Voiculescu a fost condamnat, dacă alții ca el sunt anchetați și li se cere arestarea. În partide se schimbă generațiile, funcționează și fără unii sau alții dintre cei pe care băsescu îi dă pe mâna DNA, pentru a forța un aranjament. Nu va reuși. Nu pentru că n-ar exista unii care ar negocia cu el. Dar nimeni nu vrea să-și mai lege viitorul de băsescu. 

băsescu a pierdut partida, oricâți dintre dușmanii lui(că îi sunt dușmani!)ar băga la pușcărie DNA. De ce? Pentru că a uitat un lucru, esențial pentru el: nu și-a lăsat loc de bună ziua, cum spun românii. Nu e nimic peiorativ în asta. Când faci rău, nu te aștepta să ți se răspundă cu binele. E omenește. Atât. Deci băsescu la brutărie!   

joi, 16 octombrie 2014

băsescu, între istorie și pușcărie



În fond, nu ar trebui să ne surprindă nimic din ceea ce se întâmplă în aceste zile. băsescu face singurul lucru pe care îl știe, ca metodă de ieșire din corzi: schimbă agenda publică. Și cum campania asta electorală este-deși nu pare-despre el și despre moștenirea lui, care se răsfrânge și asupra candidaților ”dreptei”, incluzându-i aici și pe Iohannis, și pe Nuțica, și pe madam Macovei, este direct interesat de conținutul dezbaterii publice. Oricare dintre cei trei i-ar servi de minune interesele. Nuțica ar fi idealul, pe ceilalți doi îi poate duce pe calea cea bună, cu ceea ce știe despre ei. 

Important este să se discute despre orice: agenți acoperiți, șmenurile lui frate-său, trecutul securist, starea sa de sănătate, relația cu Nuțica, despre pe cine mai ia DNA de guler, numai despre bilanțul celor zece ani de mandate, nu. Ceea ce se întâmplă. Niciunul dintre ceilalți candidați nu apucă să discute despre moștenirea sa, politică, economică, socială, pentru că mereu intervine altceva. Iar moștenirea sa este un lung șir de eșecuri, iar cel mai periculos dintre ele, pentru viitor, este răspândirea și agravarea corupției. România este acum infinit mai coruptă decât în urmă cu zece ani. El, luptătorul anti-corupție, este, de fapt, generator și patron al corupției politice și economice. Cu asta intră în istorie. Dar nu de asta se teme el. Ci de faptul că va intra la mititica. 

Cum spuneam cam pe la începutul anului, va face tot ce-i stă în putință pentru a-și negocia imunitate și impunitate după sfârșitul mandatului. Poate reușea, dacă nu intervenea episodul ”mircea băsescu”. Dorința de  răzbunare l-a pierdut. Și pentru moment a crezut că violența răzbunării îi va aduce pe ceilalți la masa tratativelor. Nu i-a adus. Mai mult, a accelerat procesele centrifuge din diverse instituții, instituții care până acum i-au fost instrumente ale răzbunării. 

Nu mai are soluții. S-a construit un consens tacit-poate în anumite zone chiar explicit-pentru evacuarea lui definitivă din jocurile de putere. Chiar și susținătorii lui din afară trebuie să țină cont de această realitate. Probabil că nu vor face mare lucru să-i salveze pielea. Știe asta. Și atunci vrea să facă pe cât de multe victime poate în rândul adversarilor.  Nu că i-ar folosi la ceva, dar dacă poate face rău, de ce nu? Când a făcut el bine cuiva? 

Să nu confundăm lucrurile. Ce face DNA nu e atât pentru băsescu, e pentru Macovei. Dar nici pentru ea în mod special. Pur și simplu ăia de la DNA au orgasme la gândul că pot face orice le tună prin cap, că o întreagă clasă politică, plus administrația statului, tremură de frică numai când aud de ei, noii Dumnezei. Iar alții, cu interese economice bine definite, se folosesc de ocazie pentru a elimina capitalul românesc-cu toate păcatele sale, e totuși semnificativ-și pentru a-l înlocui cu acela al țărilor pe care le reprezintă. 

E un joc din care avem numai de pierdut. Oricine ar câștiga alegerile, nu are ce face pentru a schimba lucrurile. Mandatul său este deja subrezit de iresponsabilitatea lui băsescu și de delirul de putere al DNA. Lucrurile vor merge tot mai prost. 

Asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm să ne exprimăm opțiunile politice. Dimpotrivă. Prin vot trebuie să le spunem tuturor că, fără noi, ei nu ar exista. Răbdarea omului simplu este pe cale să se termine. Și asta trebuie să le-o spunem. Să înțeleagă că nimeni în țara asta nu mai acceptă o nouă tiranie, fie ea și tirania legii. Buna guvernare se construiește pe respect, nu pe frică. 

Sper că urmașul lui băsescu a înțeles asta. Și că va avea puterea să ducă lucrurile acolo unde trebuie, adică să redea sens și conținut guvernării democratice.