marți, 31 mai 2016

O strategie de guvernare scelerată


Strategia de guvernare a Binomului este rudimentară, dar eficiență, în acest stadiu: prin acțiuni de forță, cu cât mai violente și mai abuzive, cu atât mai bine, se induc teamă și nesiguranță în întreg corpul social. Important este ca nimeni să nu se simtă în siguranță: politicieni, funcționari publici, medici, profesori, avocați, întreprinzători, simpli cetățeni. Absolut nimeni să nu creadă că nu-i poate veni rândul, chiar dacă n-a făcut nimic. Măreția dreptului găsește oricui o vină, la nevoie. De altminteri modificările aprobate de Guvern, prin OUG, consfințesc anularea prezumției de nevinovăție și înlocuirea ei cu prezumția de vinovăție.
Pentru asta este nevoie de spectacolul zilnic al arestărilor, perchezițiilor, descinderilor cu mascați, audierilor la DNA și Piticot(altă instituție care o ia pe urmele DNA), a scurgerii de informații, adesea fabricate, în presă, a folosirii canalelor media pentru distrugerea unor personalități din toate mediile sociale, care ar putea fi lideri puternici, deci ar putea constitui puncte de rezistență împotriva acestor abuzuri.
Pe măsură ce teama se risipește, aceste acțiuni vor deveni tot mai dese și mai violente. Oricât de sofisticate ar fi mijloacele de analiză ale SRI, fără de care această strategie nu ar funcționa, ele nu pot anticipa corect reacția corpului social, pentru că nu poți determina care este limita suportabilității lui în cazul abuzurilor și violenței instituționalizate. Un semn că este așa îl reprezintă așa-zisa ”creștere a încrederii în DNA și SRI”, care combat ”corupția”. Ar fi de văzut care este scorul real, după cazul Condrea. După care mai discutăm.
Una peste alta, se apropie momentul în care sistemul fie se resetează, și își schimbă modul de a acționa, fie crapă. Și dacă va crăpa, nimănui dintre cei care au imaginat această strategie scelerată a fricii și a abuzurilor, a încălcării drepturilor și libertăților constituționale, nu-i va fi bine.

duminică, 29 mai 2016

Nimeni la vot, pentru democrație!


Ați reținut ideea, da? Secta ”Vot canci!” Mai tare decât orice biserică! 
 Mă tem că democrația, în România, pentru a fi salvată, trebuie să suporte șocul unei absențe masive de la vot. Un 80%-85% ar fi un bun început. Știu, ar fi bine să mergem, să-i belim pe toți. Nu! Nu merge așa! Refuzul actualei stări de lucruri nu privește doar candidații. Dacă ne ducem și anulăm votul spunem că sistemul e bun, numai că partidele nu se întrebuințează, și nu ne oferă candidați valabili. Iar dacă vin alți oameni, din partide noi, curați și plăcut uscați, totul va fi OK. NU! Fals!

Nu oameni trebuie să respingem. Ci un sistem pervers, care poate să invalideze orice alegere am face noi, dacă alegerea aia contravine intereselor sale. Așa ceva nu are cum să mai fie acceptat. Ce s-a schimbat dacă în 2012 7,4 milioane de oameni i-au spus să plece lui băsescu? Nimic! Sistemul s-a pișat cu boltă pe votul nostru! Am votat majoritar USL. Avea 70% din locurile în Parlament. O asemenea majoritate amenința sistemul. Și a făcut zob USL. Nimic nu s-a mai putut face din ceea ce s-a promis; restituirea drepturilor salariale a fost doar un calmant social, a fost acceptată de sistem pentru că-i era de folos.
Este o minune că economia a funcționat, când guvernul schimba miniștrii din trei în trei luni, pentru că ”sistemul” avea nevoie de un guvern pe care să-l controleze. Și, pe cadavrele ălora din ”Colectiv”, l-a avut. După care a început degringolada în economie. Care încă trăiește din amintirea politicilor aplicate până în noiembrie 2015. Dar nu pentru multă vreme, vezi situația încasărilor la Buget.
Doar că nici actualul guvern nu prea place sistemului. Sarabanda schimbărilor de miniștri continuă, funcție de păruiala subterană între diversele grupări de interese. Serviciile secrete și ”justiția” sunt și ele pe câmpul de luptă, într-un efort de reconfigurare a raporturilor de forțe. Se aprind noi conflicte. Băsismul se străduiește să se metamorfozeze în iohannism, doar că Iohannis este prea slab pentru a prelua și ține în mână sistemul băsist. Așa că băieții își fac de cap, lăsați fiind de capul lor. Sunt orfani de tată!
Ce ar putea schimba un vot, când este nevoie de o revoluție? Așa că, dragi tovarăși și prieteni, cu cât mai puțini la vot, cu atât mai bine! Asta ar fi revoluția: nimeni la vot! Să vedem ce va face sistemul, cum va conduce țara. Pentru că nemaiexistând interpușii, partide și candidați, va trebui să iasă la lumină, să-și asume pe față ceea ce face acum în subteran: să guverneze. Și atunci vom ști și noi de la cine ni se trage și pe cine trebuie să tragem la răspundere pentru răul făcut.
Așadar, e vremea revoluției ”Nimeni la vot, pentru democrație!”

sâmbătă, 28 mai 2016

Irealpolitik


După criza rachetelor sovietice din Cuba, ceea ce a ferit lumea de transformarea Războiului Rece într-un holocaust nuclear a fost o politică deliberată, și consecventă, de creștere a încrederii între cele două supraputeri și sisteme politico-economice și militare. După desființarea CAER, a Tratatului de la Varșovia și a URSS, SUA, și NATO, cuprinse de un soi de beție a puterii, au promovat constant în raporturile lor cu Rusia și mai nou, și cu RPC, o politică de creștere a neîncrederii și a încordării. Pentru asta orice mijloc, orice prilej, orice pretext au fost bune.
Dacă Washingtonul crede că asta este dovadă de putere, de siguranță, se înșeală amarnic. Este contrariul lor: nesiguranță și slăbiciune. Când au fost puternice și-au permis politica despre care aminteam, cea a sporirii încrederii. Merită o discuție aprofundată despre cauzele acestei nesiguranțe, dovedite de SUA. Una ar fi faptul că-și supraestimează importanța în sistemul relațiilor internaționale, că are ambiții care-i depășesc puterile și resurselor. Au trecut de la realpolitik la un soi de irealpolitik, o politică a fantasmelor, a falselor valori și principii.
Trist este că noi urmăm Washingtonul în noaptea minții lui, fără să ne pese de consecințe. Și ne mirăm că Rusia ne avertizează asupra consecințelor acestei opțiuni. Nu ne place avertismentul? Asta e. L-am primit. Depinde doar de noi cum reacționăm: continuăm să urmăm politica de până acum, a creșterii neîncrederii, sau facem eforturi să-i schimbăm cursul. Schimbare de care ar profita în primul rând SUA și NATO. Un nou Război Rece, o nouă cursă a înarmărilor, nu rezolvă nimic. Doar amplifică efectele crizei economice, pentru că a crește cheltuielile militare nu înseamnă nici mai puțin șomaj, nici mai puțină polarizare socială. Slăbiciunea este în primul rând internă, și într-o parte, și în cealaltă. Și nu cu cheltuieli militare sporite se rezolvă. Este o falsă siguranță.
Din păcate nici Trump, nici Clinton nu oferă vreo perspectivă liniștitoare, vreun semn că ar renunța la acestă politică păguboasă a creșterii neîncrederii. Iar la București nici vorbă de vreo tresărire de îngrijorare. Noi suntem toți americani până la moarte!

sâmbătă, 7 mai 2016

Când plecăm din Afganistan?



Azi au murit doi soldați români în Afganistan, iar un al treilea a fost rănit. Erau instructori, pregăteau recruți afgani. Nu ar fi nici primii, nici singurii instructori occidentali uciși de soldați afgani, talibani strecurați în armată, dar nu numai. De asta postez și aici ceea ce scriam în urmă cu șase zile pe FB, în momentul vizitei lui Iohannis în Afganistan:
Voi realizați că armata română este în teatrul de operațiuni din Afganistan de aproape 15 ani? Niciodată n-am fost prezenți militar, în perioada modernă, într-un conflict, mai mult de patru ani, în WW II. În WW I a fost vorba de doi ani, în Războaiele Balcanice cam un an, în Războiul de Independență tot așa, câteva luni, până la un an. Mai mult, la un moment dat aveam trupe și în Irak, nu doar în Afganistan. În Irak am stat vreo zece ani. Cu totul avem la activ 25 de ani de războială ridicolă, care nu a rezolvat nimic, în afară de faptul că au fost distruse două țări, au rezultat milioane de morți în rândul civililor, și țările angajate au cheltuit mii de miliarde de dolari.
Ce a câștigat armata română? Nimic! O să mi se spună că a câștigat experiență de luptă. Haida-de! Așa se numește patrularea până la totala tâmpenie a unor șosele numai gropi, pe care din când în când niște disperați le minau? Așa se numește paza unor depozite, în baze militare ultra-protejate? Nu am avut pe teren aviație, să zici că înveți să lupți împreună cu ea. În acești 15 ani s-a ales praful de ceea ce mai rămăsese din industria locală de armament, am cumpărat niște transportoare blindate care sunt mai proaste decât bășinoasele noastre TAB uri, am primit din surplusurile americane niște ruginituri de vehicule de patrulare, și atât! N-am omologat nici măcar arma de asalt a infanteriei, pentru că nu mai avem licență să producem AKM. Cred că nici uniforme nu mai facem noi. În schimb niște șmecheri au făcut avere din aceste contracte, ca Malaxa, Mociornița și compania, înaintea lor.
Nu am cifre exacte, dar așa, la o simplă aproximare, fără o sută de milioane de euro n-am scăpat, în fiecare din acești 15 ani. Cum spuneam, cam vreo zece ani am cheltuit și în Irak, și în Afganistan. Am păpat ca popa vreun miliard și jumătate de euro, dacă nu mai mult. De banii ăștia ne-am ales cu o armată incapabilă să apere România. Pentru că ea a fost redusă la un soi de piesă Lego, care ocupă un loc în ansamblul mașinii de război americane, și funcționează doar așa. De capul ei nu mai poate lupta, că nu mai are cu ce: aviația e la pământ, apărarea anti-aeriană, la fel, trupele de geniu, o umbră, tancurile și transportoarele blindate niște fierotenii, pe care nimeni nu le-a mai modernizat, armamentul anti-tanc e depășit și oricum insuficient, artileria e vai, mama ei, camioanele, pe butuci, ca și industria care le făcea, și tot așa.
Întrebarea este: când plecăm dracului din Afganistan, și începem să ne reconstruim armata și industria militară? Ne place sau nu, n-au venit vremurile alea în care putem face pluguri din tunuri. Putem avea o armată mică, dar puternic echipată, cu adevărat profesionistă, capabilă să lupte, dacă o gândim pentru noi și nevoile noastre. Dacă doar prestăm servicii pentru americani ne va lua dracu scurt și fără prea multe fasoane. Credem că dacă trimit ăia câteva tancuri obosite în bătătura noastră, și câteva avioane, să se fâțâie pe cerul patriei, am rezolvat problemele? Atunci suntem tâmpiți, și ne merităm soarta!” 

marți, 26 aprilie 2016

Întoarcerea la totalitarism


România este în pragul haosului instituțional. Toți se confruntă, într-o bătălie ineptă pentru putere. Și nu există nimeni capabil să oprească această nebunie. Pentru că nimeni nu mai are autoritatea morală s-o facă. Nimeni dintre responsabilii politici nu-i curat. Toți sunt șantajabili, toți se șantajează. Toți au cadavre în dulap. A încerca acum să scoți din joben o persoană ”providențială”, pe care s-o faci arbitru, este imposibil. Societatea civilă este la fel de coruptă, la fel de ineptă și de lipsită de profesionalism ca și clasa politică. Nu a rămas nimeni nemânjit, tăvălit prin noroi, decredibilizat.
Ce facem? Sincer, nu știu. O lovitură de stat militară ar fi ieșirea cea mai favorabilă din criza asta. Un soi de regim al coloneilor, precum în Grecia anilor 60-70. Care să ofere partidelor un răgaz să se reorganizeze, să se curețe, să redescopere ce misiune au și ce responsabilități au. Iar cetățenii să poată recâștiga încrederea în democrație. Să înțeleagă de ce au nevoie de democrație.
Nu pledez pentru așa ceva. Dar stupiditatea tuturor ne-a adus aici. Singuri ne-am pus cu spatele la zid. Societatea românească nu mai este capabilă să genereze soluții la problemele ei. A crezut că dacă importă soluții o să-i fie mai bine. Nu-i este. În loc de soluții a importat probleme. Și acum nu mai știe ce să facă. Tot ce poate este să nască mereu mai multe conflicte, mereu mai multe crize.
Cât despre stăpânii noștri, din occident și din SUA, nici ei n-o duc mai bine. Suntem ultima lor grijă. Nu-i interesează decât accesul la resursele României, umane și materiale, cu costuri cât mai mici. Iar dacă asta implică o conducere de mână forte, un regim autoritar, la limită totalitar, îl vor instala fără ezitare. Cam așa arată viitorul nostru.

duminică, 24 aprilie 2016

Rădăcinile crizei politicului


Cred necesară reluarea acestei postări, din februarie 2008, pentru că acum putem vedea cât ne costă ”reforma clasei politice”, impusă de ”societatea civilă”, care nu-și asumă niciodată responsabilitățile care-i revin în urma unor eșecuri precum cel al votului uninominal. Este riscul a ceea ce am numit ”populismul soluțiilor simple”. Populism care câștigă tot mai mult teren, după ce băsescu și ai lui, aliați cu aceeași ”societate civilă” iresponsabilă, i-au suflat în pânze timp de mai bine de un deceniu. Acum societatea românească plătește prețul iluziilor. Și pe cel al refuzului maturizării. Încă mai crede în Zâna Măseluță. Deși tot ce primește este un bocanc în gură, care te lasă fără dinți.

Nimeni nu poate contesta faptul că, nu doar în România, politicul, şi implicit sistemul democraţiei reprezentative, traversează o criză fără precedent, care intră în contradicţie cu optimismul afişat nu cu mulţi ani în urmă, odată cu prăbuşirea comunismului. Dacă există un consens în legătură cu existenţa crizei, nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când trebuie identificate cauzele crizei şi elaborate soluţii. Nu am fi adus în discuţie acest subiect, într-un moment în care scena politică românească dă iar în clocot, dacă nu ar fi apărut din nou pe tapet problema „reformării clasei politice”, care, în accepţiunea celor mai mulţi, se confundă cu schimbarea sistemului electoral. Oricât am încerca să înţelegem cum anume va „reforma” clasa politică şi cum anume o va face mai performantă votul uninominal, nu reuşim să imaginăm un scenariu coerent şi raţional. 

Suntem însă convinşi de un lucru: cei care oferă drept soluţie crizei democraţiei reprezentative doar schimbarea modului în care sunt aleşi parlamentarii dovedesc o cunoaştere superficială a realităţilor politice româneşti, fiind mai mult parte a problemelor politicului, decât soluţie a lor. Reducerea întregii problematici a crizei democraţiei reprezentative la o chestiune mai degrabă tehnică ascunde pericolul agravării crizei, prin supralicitarea aşteptărilor cetăţenilor. Raţionamentul celor care văd în schimbarea modului de scrutin o soluţie pentru a impune reformarea clasei politice este unul simplist, care nu ţine cont de complexitatea problemei. Plecând de la constatarea existenţei unei mari nemulţumiri sociale şi atribuind această nemulţumire în exclusivitate slabei performanţe a clasei politice, ei cred că orice măsură care ar fi receptată drept o „reformă”, o „schimbare” a clasei politice este bună, pentru că funcţionează pe post de supapă de siguranţă. în plus, are avantajul că amână luarea unor decizii de natură politică mult mai radicale şi mai periculoase pentru viitorul democraţiei. 

Se încearcă astfel să se câştige timp, nu se ştie pentru ce, poate în speranţa producerii unei minuni prin simpla trecere la votul uninominal. O veste proastă: în materie de politică nu există minuni, aşa cum nu există oameni providenţiali. Iar votul uninominal sigur nu poate fi bagheta magică pe care s-o agite ProDemocraţia pentru a transforma în Făt Frumos „broscoiul” numit „clasa politică românească”. Vom explica şi de ce nu se va întâmpla acest lucru. O primă remarcă: criza clasei politice este, printre altele, o criză a ceea ce numim „cetăţenie”, înţelegând prin asta faptul că cetăţeanul nu este privit ca un individ concret, cu sentimentele şi convingerile sale intime, ci ca un subiect de drept, care se bucură de toate drepturile sale politice(libertate de conştiinţă, de exprimare, de a alefe şi de a fi ales, de prezumţia de nevinovăţie, etc) şi care, în schimb, trebuie să respecte legile şi să participe la cheltuielile şi obligaţiile colective. Asta este principala condiţie pentru a putea avea o „societate justă”.

În fond, o mare parte a crizei politicului îşi are originea în refuzul cetăţeanului de a mai fi cetăţean, de a mai fi egal în faţa legii şi a obligaţiilor colective. Încercând să răspundă întrebării „Ce este o societate justă?”, Xavier Darcos, de la Institut de France face următoarea observaţie: „Legitima cerinţă de justiţie în societate se dispersează în admonestări morale, în denunţarea decidenţilor sau în căinţă. Asistăm atunci la afirmarea viguroasă a drepturilor subiective(sau a drepturilor individului) cu exigenţe „cetăţeneşti” care altă dată erau, onest vorbind, total private(drepturi sexuale, drepturile copilului, afirmaţii etice sau religioase originale). Acest individualism slăbeşte instituţiile politic, dar şi instanţele sociale: şcoală, biserică, sindicate, partide. Fiecare individ(chiar şi un copil, un elev) consideră legitim să facă apel la drepturile sale naturale sau la convingerile sale autonome pentru a refuza să se supună autorităţii. De aici frecvenţa ideii de „criză”(a justiţiei, a educaţiei, a sistemului medical, a politicii) şi creşterea conflictelor sau a recursului la justiţie, a compromisurilor şi a normelor anomice sau locale.”

Cu alte cuvinte, este greu de crezut că vom rezolva criza „politicului”, respectiv a democraţiei reprezentative, câtă vreme nu renunţăm la acele aspecte ale individualismului care împiedică funcţionarea ansamblului social. O societate este numitorul comun al intereselor indivizilor care o compun, nu suma lor aritmetică. Ceea ce se petrece acum în România este rezultatul unei neputinţe: aceea de a găsi numitorul comun al intereselor fiecăruia dintre noi. Am ieşit din logica lărgirii ariei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, comune tuturor cetăţenilor acestei ţări, şi suntem în logica concurenţei pentru obţinerea de privilegii pentru indivizi şi grupuri de interese, în detrimentul ansamblului social, dar şi al fiecărui individ în parte. Sinceritatea protestatarului, a criticului social sau politic nu ar putea avea aceeaşi greutate cu legitimitatea legislatorului. În România primează protestatarul sau criticul, care par a avea mai multă legitimitate decât legislatorul, ceea ce face din democraţie un sistem politic tot mai puţin funcţional. Asta se vede mai ales în virulenţa anti-parlamentarismului orchestrat de „societatea civilă”, care este, la urma urmei, un grup de interese private aflat în căutarea privilegiului de a subordona politicul intereselor sale specifice. 

Într-o societate croită aşa cum este croită acum societatea românească nu poţi să „reformezi” clasa politică înaintea schimbării structurale a societăţii şi fără să readuci individul la starea de „cetăţean”. Ori, aşa cum arată Xavier Darcos, nu putem re-gândi „cetăţenia” fără să ne referim la dimensiunea ei economică. „Marxismul a denunţat, pe bună dreptate, scrie el, iluzia unei libertăţi şi a unei justiţii reale când mijloacele materiale de care dispun cetăţenii sunt inegalitare. Mai mult ca oricând problema economică ne obligă să regândim cetăţenia în termeni transnaţionali, pentru că societăţile moderne sunt confruntate cu probleme mai puţin de natură politică şi mai mult de natură economică şi socială: şomaj, drepturi ale salariaţilor, mondializare, liberalism şi intervenţia statului, de-localizare, diviziuni şi inegalităţi sociale. Astfel, societatea concretă ne reaminteşte permanent cât de diverşi şi de inegali sunt indivizii, în raport cu o ideologie a cetăţeniei care este fundamentată pe egalitatea civică, juridică şi politică. Comparaţia între real şi valori abstracte suscită o frustrare care nu face decât să se generalizeze la nivel global. onest vorbind, nimeni nu mai ştie cum să ieşim din dialectica „cetăţenie versus egalitate” într-o lume deschisă în care capitalismul nu mai are limite geografice şi tehnologice.” 

Din păcate, noi ignorăm sau nu dorim să discutăm rolul pe care îl joacă accentuarea polarizării sociale în agravarea crizei democraţiei reprezentative în România. Cu cât o societate este mai echitabilă, mai justă, mai egalitară chiar, cu atât are o democraţie mai puternică şi mai funcţională. spuneam, nu de mult, că săracii nu votează. Este o realitate de care nu vrem să ţinem cont: Sărăcia nu produce doar excludere socială, ci şi excludere politică. Ne este teamă să mai spunem lucrurilor pe nume, folosim tot felul de perifraze fade: ”precaritate”, „excludere”, „fractură socială”, „noua sărăcie”. Şi reticenţa sau teama noastră de a spune lucrurilor pe nume a făcut să revenim, cum spune Xavier Darcos, „la confuzia clasică dintre justiţie socială şi egalitate”. „O societate justă nu poate suprima toate inegalităţile sociale şi economice, oricât de mare ar fi voinţa sa de a-şi ajuta membrii cei mai dezavantajaţi sau de a asigura egalitatea şanselor, mai ales când lucrurile se desfăşoară la scară globală...Chestiunea repartiţiei şi(sau) a compensaţiei rămâne cheia unei societăţi juste, mai ales când munca este rară şi când câştigurile din muncă sunt cu mult mai mici decât cele din capital.” 

Societatea românească este o societate profund inegalitară, excesiv de polarizată economic şi social, în care sărăcia este o problemă structurală, căreia ne adresăm cu mijloace inadecvate şi cu paleative. Această situaţie naşte frustrări pe care o campanie insidioasă şi permanentă de manipulare a realităţii le-a canalizat împotriva sistemului politic, devenit ţap ispăşitor pentru o situaţie care i se datorează într-o măsură cu mult mai mică decât se spune. În aceste condiţii „reforma clasei politice” nu mai este un instrument care să permită optimizarea funcţionării ei şi creşterea performanţei gestionării treburilor publice, ci unul punitiv, al răzbunării celor lăsaţi de izbelişte de egoismul elitelor naţionale şi globale. 

De aici şi entuziasmul cu care este susţinută măsura introducerii votului uninominal, văzut ca o modalitate de control direct al individului asupra reprezentantului său în Parlament. Un control iluzoriu, în fond, şi periculos, pentru că nici-un individ nu poate pretinde că interesele lui sunt deasupra intereselor celorlalţi. Numai că nici una dintre problemele de fond ale societăţii nu poate fi rezolvată până când nu găsim metodele prin care să reducem inechităţile sociale şi să redistribuim mai just bogăţia între cetăţenii acestei ţări. A menţine confuzia în privinţa cauzelor crizei politice şi a soluţiilor ei este pe cât de contraproductivă, pe atât de periculoasă. Din păcate, există indivizi şi forţe politice interesate în menţinerea acestei confuzii, pentru a-şi atinge în acest fel obiective strict egoiste, care nu au nimic în comun cu binele public. 

Criza politicului va fi una de durată. Reducerea intensităţii ei şi a consecinţelor ei nefaste asupra economiei şi societăţii depind de capacitatea noastră de a reduce inegalităţile şi polarizarea socială. Cu alte cuvinte doar o societate justă, care recunoaşte interdependenţa membrilor săi, în timp şi spaţiu, va putea genera condiţiile necesare unei reforme de fond a clasei politice şi o consolidare a democraţiei reprezentative.

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Acoperiți, descoperiți, ticăloși, gunoaie


Dragnea trebuie să plece. Deja a început aceeași campanie, internă și externă, dusă și împotriva lui Ponta. A ieșit Iohannis, a ieșit Daul(pe gunoiul ăsta îl vreau neapărat la mititica, deci o întreb din nou pe Lulutza: câți din banii șutiți din afacerea Microsoft au mers către finanțarea Congresului PPE de la București, și câți pentru ”convingerea” lui Barroso și Daul să-l sprijine pe băsescu în vara lui 2012?), mâine precis iese cuplul Gorghiu-Bleaga să ceară același lucru. Și e doar începutul. 
Dragnea trebuie să înțeleagă că este de datoria lui să plece. Nu e în situația lui Ponta. În cazul lui Ponta NU s-a pronunțat nicio instanță. În cazul lui, da. Nu discutăm despre ridicolul procesului, și nici despre ticăloșia judecătorilor. Care au dat-o la temelie democrației. Vine și pentru ei vremea decontului. Deocamdată vorbim despre Dragnea. Și despre viitorul PSD. Care este și viitorul politicii românești, adică al pomenitei democrații. Se poate găsi o soluție de compromis, cu acoperiți, fără acoperiți, cu Zgonea, fără Zgonea. 
Dincolo de asta avem o criză și mai periculoasă. Ce vedem acum, cu scandalul din PSD, cu nominalizarea lui Marian Munteanu, cu eliminarea lui Orban, cu tot felul de decizii bizare prin partide și la Guvern(plin și ăla de stele mai ceva ca un cer senin de vară-toamnă), este expresia publică a unui teribil război, atât din interiorul serviciilor, SRI, respectiv SIE, cât și între servicii. Război dus și direct, și prin intermediari, respectiv politicieni, jurnaliști, oengiști. Este ceva inimaginabil. Războiul este purtat cu o violență pe care nu mi-am imaginat-o vreodată. 
Cred că există acum, în servicii, o mare nemulțumire. Legată în principal de amestecul în politică al unor șefi și al unor structuri. Structuri care sunt destinate cu totul altor misiuni. Nu trebuie să fii un geniu ca să înțelegi că acest amestec se va întoarce ca un bumerang împotriva serviciilor. Ele sunt obligate să lucreze cu politicul. Și dacă neîncrederea politicului în servicii se acutizează, ca reacție de apărare împotriva acestor abuzuri comise de servicii, direct, sau cu mâna DNA, serviciile nu-și mai pot face treaba pentru care au fost proiectate. Șantajând judecătorii CCR, spre pildă, vezi cazul Greblă, scoțând la înaintare tot felul de deputați șantajabili, doar pentru a trece o lege de care SRI chiar nu are nevoie, Serviciul este total detestat, deși idioții utili din Parlament, presă și oengeuri îl ridică în slăvi. Este slava născută din frică. Și din frustrări. Sigur va veni și nota de plată pentru toți acoperiții, și descoperiții, care pun acum pe butuci partide, societate civilă, Parlament. Dar mai gândește cineva în țara asta? 
Ei bine, se naște un soi de mișcare de rezistență în sânul serviciilor. Rezistență la prostituția de acum, la sarcinile mizerabile pe care le îndeplinesc, sarcini dincolo de Constituție și de legi. Eu am mai scris asta, o scriu din nou: cum ofițerii de informații n-au depus jurământ de credință față de puternicii zilei, indiferent de numele lor, n-au nicio obligație să le servească interesele meschine, să le ofere muniție împotriva adversarilor politici, sau capul lor. Cei care au înțeles care este datoria lor e cazul să le spună ticăloșilor și gunoaielor care folosesc serviciile în alte scopuri: ”Gata, bă! Ajunge!” Și-ar spăla păcatul complicității cu acești indivizi abuzivi. Aștept s-o facă. Pentru că distrugerea partidelor, fie că e vorba de PSD, PNL, ALDE, UDMR, UNPR și ce-o mai fi, nu înseamnă că treburile vor merge mai bine. Nu, vor merge mai rău. Vom avea cea mai proastă administrație locală după alegerile din 5 iunie. Administrația centrală este deja blocată. De trei ani n-am cheltuit un ban din fondurile europene pe 2014-2021. Și tot așa. 
Criza asta este una politică, și nu poate fi rezolvată nici de DNA, nici de servicii, ci tot de politic. Un politic autonom, care să fie lăsat să-și facă treaba, fără să intervină acoperiții sau descoperiții serviciilor, nici idioții din DNA, și nici ”gânditorii” din ”societatea civilă”. Curățarea politicii de gunoaie e treaba noastră, a cetățenilor, nu treaba lor. Altminteri criza se va rezolva în stradă. Și de data asta va fi ”pe bune”, nu cu ”tineri frumoși și liberi” cu epoleți, și nici cu ”revoluționari” închiriați cu ziua.

luni, 11 aprilie 2016

Picătura care a umplut paharul

Câteva explicații la o reacție publică, de la un profan în materie de sociologie. Șerpișorii lui Mirel Palada pot să spună altceva. Treaba lor, a șerpișorilor. Se descurcă ei!
Mulți dintre cei care au aplaudat clipul trupei ”Taxi”, ăla cu ”smerenia”, sunt de-a dreptul șocați-zic ei, și vreo câțiva chiar sunt șocați!-de reacția ”obscurantiștilor ortodocși” la un mesaj ”transmis cu atâta blândețe, care a generat atâta agresivitate”. Dacă nu-i tâmpit, Dan Teodorescu, behăitorul șef al trupei cu pricina își poate răspunde singur la nedumeriri. Dar nu o va face, din prea multă ipocrizie. Sincer vorbind, tocmai asta au urmărit, reacția violentă. Se poartă tipul ăsta de provocare mediatică: mai vorbește lumea despre niște unii căzuți într-un con de umbră. Trecem!
Ce surprinde cu adevărat la această reacție este faptul că îi aduce alături în protest pe oameni care chiar cred, și apără - mai critic, mai necritic - BOR, ori de câte ori e atacată, dar și atei sau indiferenți în materie de religie. Și asta nu are nicio legătură cu măgăoaia din vârful dealului, pe care n-o prea înghit nici credincioșii, nici necredincioșii. Protestul privește nesimțirea și agresivitatea secuviniștilor dătători de lecții. Iar behăiala trupei ”Taxi” este o astfel de lecție. ”Bă, români tâmpiți! Catedralele nu sunt de voi! Catedralele sunt pentru mândrele națiuni occidentale, nu pentru păduchioși ca voi! Voi mai smeriți! O bisericuță din lemn, așa, de dimensiunile unui copârșeu, vă este suficientă. Că și așa voi nu sunteți credincioși-credincioși, raționali, critici. Nu, credința voastră e doar superstiție ! Ia vedeți-vă lungul nasului!”
Poate nu asta a fost intenția, dar mesajul așa a fost receptat. Și a produs furie, și chiar ură. Pentru că, într-un fel, a fost picătura care a umplut paharul! Ea vine după recenta lecție cu: ”Voi sunteți prea proști să aveți un guvern politic, luați la tata un guvern tehnocrat!” ”Voi sunteți prea leneși și neproductivi, deci nu meritați mărirea salariilor!” ”Reducerea taxelor și impozitelor nu vă face bine!” ”Ați ales prost, de acum alege DNA în locul vostru!” ”Justiția voastră e de căcat, luați d-aici un MCV!” ”Mâncarea voastră e plină de bacterii, ia luați voi d-asta, cu jumătate din Tabelul lui Mendeleev în ea! Că nu mai trăiește nicio bacterie în ea!”
De 26 de ani ni se dau lecții. Suntem tratați ca niște retardați mintal, care nu pricep nimic din ce li se întâmplă, care nu sunt capabili să se guverneze, și orice fac, fac prost. Trebuie să vină omul vestic, civilizatorul prin excelență, să facă ordine! Și pentru asta trebuie să-i fim recunoscători, și să-i dăm cheile de la visterie, plus tot ce avem prin bătătură. Uitați-vă numai la candidaturile partidului lui Nicu Șordan la primăriile de sector: străini, corporatiști, fără nicio legătură cu orașul și cu țara. Veți înțelege cât de departe a mers disprețul față de români, ca oameni și ca națiune!
Este un moment extrem de periculos pentru toți. Așa că dătătorii de lecții-care, în paranteză fie spus, sunt singurii care, alături de cei care parazitează banul public, au prosperat în acești ani-ar face bine să se abțină. Altminteri ura aia despre care vorbeau dătătorii de lecții va lua forme concrete, și contondente. Cărtărescu și-a văzut o carte arsă? Un gest reprobabil. fără îndoială. Dar și un avertisment. Au fost și altele, privitoare la scoaterea religiei din programa de învățământ(unde, sincer, nu-și prea avea rostul), la căsătoriile homosexuale, la avort. Cum spuneam, indiferent de convingerile noastre, nu avem dreptul să impunem nimic celorlalți, să-i umilim, să le terfelim demnitatea. Lucrurile se rezolvă prin dialog, prin compromis, nu prin atitudini de genul ”Faceți cum vă spunem noi, civilizatorii, altminteri vă ia mama dracului!” 
Cu astfel de atitudini occidentul e pe cale să piardă și Polonia, și Ungaria, și România. Poate conducătorii ei de acum nu vor ieși din vorba dătătorilor de lecții, de aici și de aiurea. Dar sigur conducătorii nu au decât o mână de dătători de lecții în spatele lor. Ceilalți, stupid peoples de felul lor, se duc întru cu totul altă parte. Ceea ce nu e bine. Chiar deloc! Dar nu poporul se rătăcește, conducătorii lui au pierdut drepta cale și dreapta măsură. A-i învinovăți pe oameni pentru asta ar fi sinucigaș. Cei de la ”Taxi” tocmai ce-au simțit lecția asta pe pielea lor...

sâmbătă, 9 aprilie 2016

Avem o problemă: SRI


Ce-or mai fi căcând, pardon de vorba rea! făcând, ăia cu ”Muie, Ponta!”? Li s-o fi aplecat deja de câtă muie le-a dat Iohannis?
Și dacă tot e cu ”muie”, câtă muie și-au luat ”serviciile” de la nebunii ăia care fac circ cu ”super-moscheea”! Acum, pe bune: cât de prost să fii, să nu infiltrezi grupusculul ăla de extremă-dreapta, care face tot ce poate pentru a da foc relațiilor cu musulmanii, într-o țară pașnică de felul ei, pe motiv de durere în cur de toți și de toate, ce-i drept? Asta nu e ”amenințare la adresa securității naționale”? Vrem neapărat să avem o grupare radicală de extremă-dreapta, gata să dea cu pumnul? Vrem și un răspuns violent din partea musulmanilor, pe principiul ”să avem și noi atentatele noastre”?
SRI n-a văzut faza cu crucile, de noaptea trecută? Că nu era una. Erau cinci sute! Cineva le-a făcut. Sau le-a cumpărat. Le-au montat. Au fost mulți. Cu mașini, cu scări, cu ce-o mai fi fost. Nu i-a văzut nimeni? Au o așa de bună protecție contra-informativă, încât SRI e neputincios? Cine le-o furnizează?
Dacă e p-așa, pot să-ți pună rușii bomba cu hidrogen, aia mare-mare, fix în fața sediului SRI, și n-o vede nimeni! Sau SRI n-a vrut să vadă mizeria crucilor împrăștiate prin oraș? Le-a ținut de șase demenților? Dacă da, avem o mare, o foarte mare problemă. În primul rând cu orientarea ideologică a SRI. Care n-ar trebui să existe. Dar se vede treaba că există, vezi și mizeria ”Capitalism pe pâine” care tot de ei a fost, într-un fel, patronată.
Sau poate niște unii din SRI au închis ochii la mizeria de vineri noaptea, pentru a le-o trage altora din serviciu, într-o periculoasă luptă pentru putere, care fragilizează serviciul, și-l face inefectiv, ca să mă exprim elegant. Deși nu e cazul de eleganță...
Unde te uiți în România, este pe bază de muie. E bine! Minte ce ne mai trebuie, dacă avem pulă?
Oricum ar fi, avem o problemă de securitate. Mare. Și ea se numește SRI. Care a devenit un mamut obez, minat de conflicte interne, fragmentat, decredibilizat de implicarea în politică(cred că nu-s atât de tâmpiți să creadă în sondajele de tip Dâncu sau Pieleanu), scăpat de sub orice fel de control al Parlamentului, care nu mai are niciun obiectiv clar definit, și nu mai funcționează coerent. După ce a fost la mâna lui băsescu, cel care îl ghidona, și care închidea ochii, în schimbul ”serviciilor” primite, la gheșefturile făcute de unii de prin SRI, acum serviciul este de capul lui. Iohannis habar nu are cu ce se mănâncă treaba asta, iar ăia din jurul lui nu știu nici ei ce să facă, totuși, cu mamutul. Din tot acest ghiveci iese ce vedem. Trăiască și înflorească!

PS: Georgian Pop, el ce-o mai fi făcând?

miercuri, 6 aprilie 2016

Scrisoare deschisă


Domnului Klaus Werner Iohannis, Președintele României, 

Domnului Călin Popescu Tăriceanu, Președintele Senatului,

Domnului Valeriu Zgonea, Președintele Camerei Deputaților, 

Domnului Dacian Cioloș, Premierul României, 

Domnului Liviu Dragnea, Președintele PSD, 

Doamnei Alina Gorghiu, copreședinta PNL, 

Domnului Vasile Blaga, copreședintele PNL, 

Domnului Valeriu Steriu, Președintele UNPR,

Domnului Kelemen Hunor, Președintele UDMR,

Domnului Daniel Constantin, copreședinte ALDE, 


Doamnelor și domnilor, 

Dumneavoastră vă place cum arată acum România? Vă place că avem o țară sfâșiată de o ineptă luptă pentru putere, în care toate instituțiile statului democratic sunt distruse de o ineptă și periculoasă ”luptă anti-corupție”, care  produce, pe zi ce trece, tot mai multe pagube la nivel economic și social? Vă place că un om care nu a fost ales niciodată de cetățeni, ci numit de dumneavoastră, până la urmă, prin mecanismele pe care le cunoașteți foarte bine, a ajuns să conducă România, șantajându-vă, pe voi, șantajând partidele din care proveniți, distrugând încrederea cetățenilor în democrație, anulându-le suveranitatea, pe care voi o exercitați, în contul lor? Vă place fundătura în care a ajuns țara, fără prieteni, fără niciun proiect de viitor? Vă place să vă treziți, de ani de zile, în zdrăngănit de cătușe, și să vă culcați în zdrăngănit de cătușe? Vă place că singurul lucru clar este perspectiva închisorii pentru toți? Vă place ca deciziile să fie luate de alții, în locul, și în numele vostru? Vă place să vă căciuliți în fața unor funcționari obscuri de pe la ambasadele unor state, care se poartă ca niște ocupanți ai României? 

Ce vreți să faceți din țara asta? Un veșnic vasal al unor puteri străine? Ce vreți să faceți cu cetățenii români: să-i vindeți ca sclavi intereselor economice ale unor multinaționale? Asta este ideea voastră despre demnitatea națiunii ăsteia? Asta este viziunea voastră despre integrarea în spațiul euro-atlantic? Asta este oferta voastră pentru proiectul european? 

Țara este pe muchie de cuțit. Sper că nu sunteți atât de naivi să vă lăsați înșelați de aparentul calm din țară. Sistemul instituțional este incoerent, rupt, imobilizat de frică. Nu mai ia decizii, nu-și mai îndeplinește funcțiile pentru care a fost proiectat. De fapt, România nu mai este condusă! Iar prețul lașității voastre îl plătim noi! Care credeți că este alternativa la nevolnicia voastră? Deschideți calea unei lovituri de stat militare? 

Doamnelor și domnilor, 

Cu sau fără voi, România trebuie să rămână o democrație funcțională, drepturile și libertățile cetățenești trebuie să fie respectate, iar instituțiile să fie puse în slujba cetățenilor. Sunteți șantajabili și șantajați? Veniți și declarați public asta, cu numele și prenumele șantajistului și cu obiectul șantajului. Sau demisionați, și deschideți calea unei schimbări în politica românească. Dar scoateți din ecuația puterii atât serviciile secrete, cât și, sau mai ales DNA. Ele sunt simple instrumente ale statului, nu sunt STATUL! Indiferent ce decizie luați, faceți asta acum! Nu mai permiteți distrugerea României. 

Eu, cetățeanul

duminică, 27 martie 2016

Fronda esticilor

Occidentalii par să nu înțeleagă ”nerecunoștința” esticilor-acum e vorba despre refuzul de a accepta ”cotele” de emigranți-și reacția viguros naționalistă din țări precum Ungaria și Polonia, dar și unele izbucniri ale cehilor și slovacilor.
Nu au cum înțelege, câtă vreme ele nu au avut o mișcare de emancipare de sub tutela Washingtonului, așa cum au avut țările foste socialiste față de Moscova. Să reamintim că primele semne au apărut în RDG, în 1953. Au urmat Polonia, în 1956, și, tot în acel an, Ungaria, mișcare care a necesitat intervenția Armatei Roșii pe străzile Budapestei. A urmat România, în 1964. A urmat ”Primăvara de la Praga”, în 1968, apoi din nou Polonia, în 1971, și apoi, în anii 80, ”Carta 77” în Cehoslovacia și Solidaritatea, în Polonia. Toate astea au fost revolte nu atât împotriva regimurilor interne-între cetățenii din Est și acestea se stabilise un soi de contract social, limitat, dar suficient pentru a le face să funcționeze-cât împotriva ”centrului”, adică a Moscovei. Iar în atitudinea de frondă împotriva URSS regimurile comuniste naționale aveau în spatele lor o largă majoritatea a cetățenilor din respectivele țări.
Occidentul n-a avut așa ceva față de Washington, poate doar Franța în timpul lui De Gaulle să mai fi mârâit, mai mult din cauza ranchiunii generalului, care n-a uitat o clipă felul în care l-au umilit americanii.
Puși în fața aroganței opresive a Bruxellesului, care a tratat această zonă ca pe una colonială, exact în felul în care a tratat-o și Moscova, vechile reflexe ale țărilor și societăților din Est au răspuns în singurul fel în care au fost programate să răspundă: cu o frondă împotriva Bruxellesului. Și e doar începutul. Pentru că Poloniei și Ungariei i se va adăuga cât de curând România. Faptul că l-au neutralizat pe Ponta, trimițând aici un desant de slugi, în frunte cu prea ”onorabilul” Julien, nu e decât o amânare a reacției. Ea poate veni de nici nu te-ai aștepta. Iar, oricât vi s-ar părea vouă de ciudat, un candidat la rolul de ”Gheorghe Gheorghiu-Dej” este traian băsescu, un populist fără mamă, fără tată, fără patrie adorată. Dacă-i iese ceva la afacerea asta, de ce nu? Călărirea valului unionist este parte a acestei poziționări.
Reacția Estului nu e una nici de stânga, nici de dreapta. Faptul că acum domină dreapta este doar un amănunt. Fronda anti-sovietică a fost generată de stânga, și sprijinită de partidele comuniste locale. Fronda, în sine, este o ideologie. Aici nu văd deloc bine lucrurile cei de la Bruxelles. Și asta nu înțeleg unii de pe la noi: de ce Polonia și Ungaria nu sunt sancționate pentru ieșirile lor. Nu sunt sancționate pentru că, până la urmă, un lucru au învățat din istoria Estului: o intervenție, oricare ar fi ea, ar înrăutăți și mai mult lucrurile.
Americanii s-au prins mai repede de șmecherie decât occidentalii. Au înțeles că fronda îi poate viza și pe ei. Și au scos la înaintare ”pericolul rusesc”. Toate mișcările astea de trupe americane din Est nu sunt atât un semnal dat Moscovei-ele oricum nu constituie o forță de lovire semnificativă, capabilă să pună probleme rușilor, în caz de conflict, cum au fost concentrările de trupe germane și ale Axei, înainte de declanșarea Planului Barbarossa-cât mai ales celor din Est. Ele au drept scop împiedicarea unei atitudini anti-americane, care să o dubleze pe aceea anti-Bruxelles. Pentru interesele americane în Europa, și în zonă, este vitală acceptarea prezenței lor în aceste țări. Dar dacă mai fac ce fac acum în România, americanii vor avea cât de curând probleme. 
Bruxellesul este în cea mai proastă poziție de la înființarea UE. Și nu pare să dea semne că înțelege ce se întâmplă. Nu musulmanii, și nici ”imigranții” le vor da cele mai mari bătăi de cap decidenților UE, ci esticii. Pentru că țările foste socialiste sunt parte a procesului de decizie din UE. Și prin pozițiile adoptate pot face foarte multe pagube. De asta activizarea fostului Grup de la Vișegrad nu e tocmai o veste bune pentru Bruxelles.
România face tot ce știe ea: joacă de una singură. Acum este sluga perfectă. Ca în primii ani ai stalinismului, când eram mai staliniști decât sovieticii. Iar când vom juca împotriva Bruxellesului vom juca tot de unii singuri. Pentru că nu suntem capabili de altceva. N-am fost nici în anii comunismului. În lumea de azi independența și suveranitatea se joacă împreună cu alții, nu de unii singuri. Dar mai avem până acolo...

sâmbătă, 26 martie 2016

Frica, leac pentru frică

Așadar, marș împotriva fricii, anulat la Bruxelles, de frica unui atentat. Cum era? Sună ca dracu! Nu e de râs, dar nici nu putem trăi așa. Abia așa le dăm semnale proaste teroriștilor. De slăbiciune, de impotență, de incompetență. Cum spuneam și cu ceva vreme în urmă, Belgia-și pe urmele ei calcă și alte țări-este victima fragmentării iraționale a puterii politice și a administrației. Fiecare este împărat pe felia lui, nu discută cu nimeni, nu colaborează cu nimeni. Patriotismele locale sunt la mare cinste. Partea înaintea întregului. Și uite unde am ajuns.
Plătim acum prețul unei ticăloșii a aceluiași Bruxelles, care a promovat acest model de fragmentare a puterii, pentru a avea mai multă putere conducerea la vârf a Uniunii Europene. În locul statelor naționale, o puzderie de regiuni, niciuna capabilă să se opună Bruxellesului, să-i pună probleme. Asta era ideea, și planul a funcționat, măcar în ceea ce privește statele membre mai slabe.
Acum ceea ce părea o soluție a devenit o problemă. Pentru că avem și state slabe, politic și administrativ, dar și o putere centrală a UE, la fel de slabă. Și Germania, care a vrut să se substituie Bruxellesului, a complicat și mai mult lucrurile, pentru că nu este capabilă să-și asume un rol care nu-i revenea, pentru care nu este pregătită și îndreptățită. Vanitatea ei, aroganța bazată pe relativul succes al economiei germane au slăbit grav Europa.
Ce va fi? Mă tem că o vom ține-o tot într-o umilință, contabilizând eșec după eșec, dacă nu ne apucăm să schimbăm actualul sistem politic și instituțional, care nu mai servește pe nimeni. E dureros, e costisitor, dar trebuie s-o facem. Altminteri ne afundăm definitiv în irelevanță și vom tot număra morții. La propriu, și la figurat.

miercuri, 23 martie 2016

O nouă victorie a neo-liberalismului

Într-un fel, atentatele teroriste din Europa reprezintă o nouă victorie a neoliberalismului. Explicația este extrem de simplă: totul se judecă în termeni economici. Costuri/beneficii. Risc, gestionarea lui. Integrarea emigranților este un cost pentru toți cei care nu pot judeca lucrurile altcumva. Și au zis ei că trebuie eliminat. O vreme lucrurile au fost calme, au funcționat din amintirea stării trecute. După care au apărut problemele cu emigranții ce nu mai beneficiau de politicile de integrare. Cum problemele erau marginale, iar costurile gestionării foarte mici, decidenții și-au zis că merge și așa.
În timp lucrurile s-au agravat, dar iar a funcționat amintirea vremurilor în care problemele erau marginale, și efectele lor, suportabile. După care a apărut violența. Și ea marginală, la început. Cu care autoritățile s-au descurcat cu ceea ce au avut la îndemână, iar costurile nu erau foarte mari, dimpotrivă.
Acum lucrurile au explodat. Costurile au devenit foarte mari, în termeni de pierderi de vieți omenești, de pagube materiale, de afectare gravă a circuitelor economice. Riscurile reprezentate de terorism, de ieșirea de sub orice fel de control a unor largi comunități, și nu doar islamiste, nu mai pot fi controlate. Problema s-a întins ca un cancer, a metastazat. De ce?
Pentru că aceeași schemă de gândire s-a aplicat nu doar în cazul integrării emigranților. Pacea socială costă, e adevărat. Dar nimeni n-a vrut să admită-dogma obligă!- că beneficiile păcii sociale întrec cu mult costurile. Și au tăiat și costurile păstrării păcii sociale, adică finanțarea programelor sociale. O vreme a funcționat. Acum lucrurile s-au acutizat și în acest domeniu. Iar dacă emigranții sunt puțini, săracii Europei sunt tot mai mulți. Și se radicalizează, la rândul lor. Iar cele două medii radicalizate încep să-și dea mâna.
Iar ca totul să fie și mai periculos, în tot acest timp politicul a fost deposedat de putere. Deci nu mai poate îndrepta nimic din erorile trecutului. Nu e lăsat de economic. Gândirea uni-dimensională produce monștri și face ravagii.
Cei care au generat acest dezastru uman, și economic, deopotrivă, își îndreaptă acum privirea spre totalitarism, ca soluție de salvare. Această soluție nu există, însă. Dictatura nu rezolvă nimic. Chiar nu rezolvă. Nu există soluții militare pentru probleme sociale. Pot detalia, dar n-are rost.
Bogații, care au vrut să fie și mai bogați, și-au tăiat craca de sub picioare atunci când au refuzat să mai plătească prețul păcii sociale. Un cost, cum spuneam, infinit mai mic decât costurile situației de acum, care tinde să se agraveze. Riscurile astea nu pot fi gestionate, oricât de sofisticate ar fi mijloacele de analiză. Vin doi idioți, împingând niște caddyuri de supermarket pline cu explozibili, și pun pe burtă un continent. Iar dacă cineva crede că lumea se va obișnui să trăiască în teamă permanentă nu știe pe ce lume trăiește.
Altminteri trăim în cea mai bună dintre lumi...

marți, 22 martie 2016

Ce-au păzit serviciile?


”Serviciile! Ce-au păzit serviciile la Bruxelles?” Bă, n-au păzit nimic! Că și ele ie oameni! Nu ie Dumnezei! Dumnezeii mamelor lor de servicii, care nu ie iele decât niște potiomkiade! 
De când sunt serviciile de informații servicii principalul lor instrument, sursa puterii lor, a fost o șmecherie, un truc: întreținerea imaginii lor de omnisciență și de omnipotență. Iar pentru asta nu a fost nevoie de prea mult: câțiva incomozi dispăruți fără urmă, o lovitură de stat, un lagăr de concentrare, și multe vorbe spuse în șoaptă.
Serviciile nu pot mai mult decât vedem acum, în cazuri precum atentatele teroriste. Pentru că în rândul teroriștilor nu funcționează frica de ”servicii”, și nici nu le pasă de faima lor. Pentru că își cunosc adversarii, și le știu limitele. Doar noi credem că serviciile pot orice. Nu pot. Pot compromite un politician incomod. Dar nu pot penetra o celulă teroristă bine organizată, și decisă. Pot asculta telefoane, dar nu pot ghici gândurile oamenilor. Dacă nu comunici, nu au ei ce intercepta/asculta. Și atunci dai celulelor teroriste totală autonomie. O organizezi, o antrenezi, o infiltrezi, lucruri care pot fi făcute discret, dacă te duce mintea și nu folosești tot felul de cai breji, pe care-i știe tot poporul securist. După care îi lași în pace, să-și aleagă țintele, să organizeze atentatele, să le execute la momentul pe care tot ei îl aleg. Important este să acționeze.
Degeaba vă mirați că, deși serviciile belgiene-ca și acelea franceze, anul trecut-erau în alertă, atentatorii au reușit. Serviciile știau doar că se va întâmpla. Atât. Era mai mult o deducție logică, pornind de la fragmente de informații, după diverse alte indicii. Dar nu știau cine, unde și când. Când ai forțe puține, ai de făcut alegeri grele, plecând de la presupuneri. Nu știu ce-au presupus în cazul Bruxelles, mai ales după ce-au pus un Salam la păstrare. Nu știu pe ce obiective și-au concentrat atenția. Nu știu ce le-a scăpat.
Oricum, dependența de tehnologie a serviciilor este un blestem, nu o ușurare. Este un război asimetric, purtat de unii din secolul XXI, cu mintea și cu instrumentele de secol XXI, cu unii cu mintea și cu instrumentele Evului Mediu. Deocamdată Evul Mediu conduce detașat la puncte.
Lupta împotriva terorismului este o luptă corp la corp. Asta cere alt mod de a gândi și de a acționa în cazul serviciilor secrete. Și mai cere ceva: o analiză onestă a cauzelor terorismului, și acțiuni politice pentru reducerea bazei de recrutare a teroriștilor. Pentru că avem prea adesea prostul obicei de a trata problemele sociale cu închisoarea.
Serviciile își au rostul lor. Nu trebuie nici supraestimate, nici demonizate. Trebuie să fie instituții compatibile cu funcționarea democratică a statului, nu mecanisme totalitare, care să se substituie politicului și să exercite fără drept puterea, în numele suveranității poporului.