marți, 21 februarie 2017

Adevărata miză a ”Revoluției Luminii”.


Pentru proști: Guvernul, odată învestit de Parlament, NU mai este guvernul unei majorități politice, aceea care a dat votul de învestitură. Este Guvernul României, așa cum Iohannis, după ce a jurat cu mana pe Biblie, în fața Camerelor reunite ale Parlamentului, este președintele României, nu al lui madam Burghiu-Bej sau al lui Năuca Curcanu.
Ceea ce face DNA în cazul cercetării Guvernului în cazul OUG 13 este un act de înaltă trădare, o gravă atingere adusă interesului național, o amenințare la adresa siguranței naționale. De ce? Simplu. Obiectivul acestui act profund ilegal și anticonstituțional nu este ”aflarea adevărului”, câtă vreme Guvernul nu a încălcat nicio lege, și nici Constituția, e reducerea capacității guvernului de a gestiona țara, cu tot ce înseamnă asta, și anularea capacității lui de negocierea cu partenerii noștri din UE și din NATO. Asta într-un moment în care UE trece printr-o criză profundă, și trebuie să se schimbe radical, după ieșirea Marii Britanii din Uniune.
România a ajuns prizoniera unei demente, pe care nimeni nu poate s-o înfrunte. De ce? Pentru că e apărată de ”americani”? Ne resemnăm cu gândul că politica țării-de care depinde viața noastră, tefelei sau bășinoși, la grămadă-este decisă de o trădătoare? Pentru că asta e Kovesi, în cazul în care a fost recrutată de o putere străină, și execută ordinele acelei puteri. Dar chiar este apărată de americani, sau ne aflăm în fața unui lucru și mai grav?
Dacă șefa DNA este nu agentul unei puteri străine, ci al unui grup privat de interese, și este apărată de el, inclusiv prim provocarea de revolte și mișcări de stradă? Dacă ”Revoluția Luminii” nu este decât o încercare de a prelua puterea în România, în numele acestui grup de interese?
Și dacă este așa, iar SRI nu face nimic pentru a pune capăt acestei situații de o gravitate fără precedent, putem să ne gândim că și SRI este ”privatizat”, și protejează interesele aceluiași grup, care o controlează pe Kovesi.
Cine poate răspunde la întrebările astea, dacă cei care ne apără ne vând, pentru treizeci de argint? Pentru că eu nu cred serios că vreo putere, prietenă sau dușmană, își poate permite să acționeze așa într-un stat (oarecum) suveran. Nu ar vrea să creeze precedente, și nici resentimente în România, resentimente care le-ar afecta interesele legitime, și oficiale, în țara noastră.
Ambasadorul Klemm, ca și alți dobitoci ca și el, ar face bine să se trezească, să scoată nasul din curul Lulutzei, și să nu permită-dacă vor să-și protejeze propriiile interese aici-preluarea puterii în țară de acel grup de interese private. Asta e o amenințare și pentru țările lor, dar și pentru ansamblul celor două instituții, UE și NATO. ”Strada”, odată pornită, îi poate lovi și pe ei, și țările lor. Washingtonul nu are frisoane după ceea ce s-a întâmplat după victoria lui Trump? Bun, nu le place Trump. Dar el e, până una-alta, încarnarea statalității americane. Vor s-o slăbească? Să alimenteze mișcările centrifuge din federația americană? La fel și europenii.
Deci, cum facem? Ne lăsăm dominați de resentimente, cu riscul de a ne pierde țara? Nu vor mai fi corupți într-o Românie ciuntită? Vom trăi mai bine? Avem la ce ne gândi, dacă ne-a mai rămas vreun neuron în stare de funcționare...

luni, 20 februarie 2017

Democrația la răscruce


Carlos Ghons, patronul de la Renault, spunea, în urmă cu ceva vreme: "Criza financiară se va transforma în criză economică, apoi în criză socială şi, în fine, în criză politică." Deja criza politică a luat-o înaintea celorlalte crize, în Grecia, în Italia, Spania, dar și în sânul UE, grav zdruncinată de consecințele Brexitului. De fapt, criza politică se întinde în tot Occidentul, fără a ocoli SUA. Victoria lui Donald Trump n-a rezolvat nimic, doar a adăugat un nou set de probleme-și de conflicte!-celor existente deja în Statele Unite.

Întrebarea mea este, în cazul crizei politice, legată de natura ei. Va fi o criză ordinară, în sensul în care se cere o schimbare a guvernelor, fie prin alegeri anticipate, fie prin schimbarea majorităţilor guvernamentale, fie prin formarea de mari coaliţii? Cu alte cuvinte va fi o criză ce se va desfăşura în limitele democraţiei şi statului de drept, sau va fi una care va pune în discuţie democraţia şi statul de drept?

Deşi nu-mi doresc, am sentimentul că această criză politică va fi una care va pune în discuţie sistemul democraţiei reprezentative. Oricum democraţia reprezentativă este în criză din anii 70-80 ai secolului trecut, iar, paradoxal, prăbuşirea comunismului nu a fost o oportunitate pentru rezolvarea crizei, ci un factor agravant al crizei democraţiei reprezentative.

Exportul de "democraţie" a fost cea mai mare eroare a Occidentului, pentru că ţărilor din Est li s-a impus un model democratic nu doar inadecvat condiţiilor lor şi stării de extremă slăbiciune a societăţilor civile din zonă, ci şi aflat în pierdere de viteză, pus la îndoială, pe motiv de lipsă de performanţă, în chiar ţările exportatoare.

Cel mai mare rău în acest caz l-a făcut viziunea de tip "sfârşitul istoriei", care a împiedicat orice efort de a construi alternative, de a schimba sistemul, de a-l face mai robust la crize şi şocuri externe.

În ultimii 20 de ani, după elanul provocat de prăbușirea comunismului, am asistat la o retragere accelerată a cetăţenilor din spaţiul public, la diminuarea dramatică a sprijinului popular pentru partide şi politicieni, de transformare a politicienilor în cârpe de şters pe jos pentru jurnalişti, pentru "societatea civilă", la fragmentarea accelerată a puterii politice, la dezarmarea statului şi la transformarea lui din organizator al coeziunii sociale la un contemplator al destructurării sociale.

Democraţia are acum atractivitatea unui cadavru în descompunere. Mai vorbeşte cineva de ea, mai interesează pe cineva erodarea zilnică a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti? Toate aşa-zisele democraţii sunt, de fapt, forme fără fond, amintiri ale unor vremuri în care se lupta şi chiar se murea pentru democraţie, pentru valorile ei, pentru drepturi şi libertăţi civice.

Mulţi cred că ceea ce s-a întâmplat în SUA este un semn că democraţia este încă vie şi se poate regenera. Mă îndoiesc profund! A fost doar furia unora de a-l sancţiona pe Obama pentru cei opt ani de capitalism de cumetrie, războaie tembele, dispreţ faţă de agenda publică şi aservire a statului intereselor private. Globalismul lui tembel, progresismul lipsit de sens, privilegierea unor minorități și defavorizarea majorității Americii profunde, toate astea au îngropat speranța pusă în el, la începutul primului său mandat. Dar nu am nici cel mai mic motiv să cred că Trump reprezintă "schimbarea". El nu va face decât să accentueze criza politică, și prin ricoșeu, să inducă noi tensiuni în economie și în societate.

Aşa că vom avea mare noroc dacă această criză generalizată a capitalismului, care nu mai poate fi gestionată, va mai lăsa măcar un simulacru de democraţie în urma ei. Pentru că democraţia va fi prezentată drept vinovată de ceea ce s-a întâmplat, şi terenul pentru acceptarea unor regimuri politice autoritare este deja pregătit: partidele sunt compromise, statul de drept este şi el compromis şi adus la neputinţă, cetăţenii s-au transformat în indivizi şi societatea în gloată, nu mai există lideri, dar mai ales nu mai există alternative. Pentru că, sfârşindu-se istoria, nimeni nu şi-a mai bătut capul să le formuleze şi să le prezinte oamenilor.

În fond, era logic să se întâmple aşa. Lumea a fost doar aparent scindată în timpul Războiului Rece. Totalitarismul şi democraţia au fost doar formele unuia şi aceluiaşi sistem politic, născut şi dezvoltat odată cu Revoluţia Industrială şi cu generalizarea economiei de piaţă şi a capitalismului. În timp, ele s-au dovedit interschimbabile, s-a trecut rapid de la democraţie la totalitarism şi invers, matricea fiind cam aceeaşi: partid, partide, alegeri, Parlament, cetăţeni, cu drepturi şi libertăţi, mai mult sau mai puţin respectate, etc. Prăbuşirea comunismului era doar începutul descompunerii sistemului, urma, logic, şi capitalismul, ambele cu ghilimelele de rigoare.

Democraţia nu este starea naturală a sistemului, din păcate. E o construcţie ideologică, şi îşi are şi ea un timp de viaţă. Câtă vreme oamenii cred în ea, trăieşte şi funcţionează. Când nu mai cred, moare. Noi mai credem în democraţie? Judecând după profunda durere în cot, pe care o resimţim văzând cum nu ne pasă de cererile ”srăzii” de distrugere a politicului și Parlamentului, și cum sunt glorificate instituțiile de represiune, s-ar zice că nu. Şi atunci, de ce ne-am mira că 73% dintre români ar aproba un regim dictatorial, fără alegeri, fără Parlament, partide şi alte moftiri democratice?

Şi încă ceva: lumea a avut noroc, în anii care au urmat marii crize din 1929-1933, că în SUA a fost la putere Roosevelt, care a salvat democraţia, prin implicarea statului în gestionarea economiei şi societăţii. Cine va fi noul Roosevelt? Deși cu un discurs de tip New Deal, Trump nu are datele pentru așa ceva. Şi mai ales, chiar şi prin implicarea statului(presupunând că ar mai şti şi ar mai avea cu ce instrumente să intervină) mai poate fi salvat sistemul, implicit şi democraţia?

Să distrugi un sistem e ușor. Este aproape imposibil să pui în locul lui unul care să nu sufere de tarele care au dus la prăbușirea celui precedent, mai ales când nu te interesează să proiectezi acel nou sistem. Văd bucuria tâmpă a celor care cer în piață înlocuirea democrației-imperfectă, și impură etic și moral-cu purul și moralul totalitarism. Poate că o nouă trecere prin Gulag este ceea ce ne trebuie, pentru a aprecia ce avem. Democrația are puterea să se regenereze. Totalitarismul face pustiu în jurul lui. Iar pustiul naște fanatici.

sâmbătă, 18 februarie 2017

Dezideologizarea dezbaterii despre stat.


Statul român, lovit atât din interior, cât și din exterior, supus unei agresiuni permanente, este o umbră a ceea ce ar trebui să fie. Să nu confundăm statul cu făcătura numită ”Stat de drept”, care înseamnă doar totalitarism cu alte mijloace. Știu că mulți nu vor fi de acord cu viziunea mea despre stat, acum, dar ea are o virtute: răspunde celor mai multe probleme cu care ne confruntăm acum, în calitate de cetățeni, lăsați, practic, la voia întâmplării, să dăm singuri piept cu consecințele amintitelor agresiuni. 

Am ales acest model, al statului ca un mecanism de gestiune colectivă a riscurilor, pentru că are un avantaj: este neutru din punct de vedere ideologic. Dacă am reuşi să impunem aceast model neutru, dezbaterea despre rolul statului în economie ar deveni cu mult mai raţională şi mai aplicată, şi în loc să se concentreze asupra formelor, s-ar focaliza asupra fondului: ce facem atunci când pieţele eşuează?

De fapt, discuţia trebuie să înceapă din alt punct: de ce eşuează pieţele? Este o discuţie care nu se face, pentru că altminteri am putea ajunge la concluzia că în spatele acestor eşecuri sunt oameni şi deciziile lor eronate, lăcomia lor, paranoia lor, geloziile şi complexele lor, gustul lor pentru risc şi pentru aventură, imbecilitatea lor, frivolitatea, egoismul, indiferenţa. Şi asta ne-ar duce la concluzia că pieţele numai libere nu sunt, că totul este o construcţie justificativă, un ecran de fum în spatele căruia se ascund mecanisme care au mai mult de-aface cu jungla, decât cu raţionalitatea unui spaţiu ordonat de cerere şi ofertă.
Fiecare dintre noi, cel puţin în lumea asta complexă în care trăim, avem de-aface cu două mari categorii de riscuri: unele care pot fi gestionate individual, altele care pot fi gestionate numai colectiv. Şi statul, oricât de mare sau de mic ar fi(în sensul puterii de intervenţie şi de număr al domeniilor de intervenţie) este o expresie a colectivismului, nu a individualismului. Statul este un colectivism.

Când este vorba de riscurile pe care le putem gestiona individual, nu avem ce discuta. Fiecare cum îşi aşterne, aşa doarme. Dar, există şi aici un dar: să spunem că ţi-ai asigurat casa în caz de dezastre naturale. În mod natural, te duci la firma de asigurări. Care ridică din umeri şi zice: "Mai vino, bade, pe la noi, peste vreo zece-cinsprezece ani". Exagerez? Evident, nu: sunt şi acum sinistraţi de pe urma uraganului Andrew, care a avut loc în 1992, parcă, dar care zac şi acum prin rulote, aşteptând să fie despăgubiţi. Ăia de la uraganul Katrina pot spera la bani prin 2050!

Deci tu ai luat deciziile corecte, dar piaţa aia a asigurărilor, în care tu ai mare încredere, îţi zice: "Idiotule! Dracu' te-a pus?! Ia hai sictir" Bun: ce-ar fi păţit cotizanţii, de bună credinţă şi corecţi gestionari ai riscurilor individuale, dacă AIG dădea colţul, fără banii publici injectaţi de stat? Ce-au păţit cei de la Enron, care, la fel, au avut încredere în piaţă, şi au pierdut totul, tocmai pentru că au supraestimat virtuţile pieţei?

Cu alte cuvinte, şi atunci când este vorba de riscurile gestionate individual, statul este o prezenţă necesară: să oblige la respectarea regulilor şi să acopere eşecurile pieţelor. De aceea a investi în stat, înţelegând prin asta plata unor taxe şi impozite mai mari, este o poliţă de asigurare, ce-i drept, atipică.

Riscurile care nu pot fi gestionate individual sunt din ce în ce mai importante şi mai periculoase. Schimbările climaterice, criza apei, a energiei, fluxurile migratoare, starea infrastructurilor, demografia, ameninţările asimetrice, proliferarea armelor de distrugere în masă sunt riscuri care nu pot fi gestionate decât în comun.

Vorbim despre drepturi şi libertăţi, despre democraţie. Ele nu-şi au sens decât în cadrul oferit de existenţa unui stat. El este garantul lor, nu indivizii.

Sigur, putem discuta despre rolul statului, despre limitele intervenţiei, despre raportul dintre individ şi societate, despre reguli. Da, această discuţie va fi, firesc, dominată de ideologie. Dar este o prostie să opui statului individul, să absolutizezi individul şi să negi statul. Tot ceea ce obţii este anarhie.

Se afirmă că în criza din 1929-1933 intervenţia statului a fost o prostie, că fără această intervenţi criza ar fi fost mai scurtă şi mai puţin dureroasă. Mă îndoiesc. Citiţi "Obeliscul Negru" şi "Arcul de Triumf" , ale lui Erich Maria Remarque, citiţi "Fructele mâniei", al lui John Steinbeck, sau nuvelele lui Erskine Caldwell.

Ideologia este bună, dar nu poate explica totul. Iar atunci când devine dogmă sau când este luată drept alibi de către fanatici ideologia devine periculoasă. Statul nu este nici de stânga, nici de dreapta. Sunt doar idei, modele şi viziuni de stânga sau de dreapta despre el. Să nu le confundăm, că ajungem la concluzii greşite.

luni, 13 februarie 2017

Anatomia unui război hibrid


Să plecăm de la premiza că România a fost/este, în aceste zile, victima unui război hibrid, lucru spus, cu subiect și predicat, de fostul președinte traian băsescu. Exclud din start ideea că agresorul este vreun partener al României, din NATO sau din UE, fie că este vorba despre SUA, de Germania, Franța sau Marea Britanie, de Ungaria sau de vreun alt alt vecin cu vise revizioniste. Logic, rămâne un singur agresor pe listă: Federația Rusă!

Atacurile au fost îndreptate direct, și fără echivoc, către Guvernul legitim, legal și constituțional, al României, rezultat în urma unor alegeri incontestabil libere și corecte, recunoscute ca atare în unanimitate de toți actorii politici interni și externi, de instituțiile europene și de Washington. Aici nu ne mai aflăm în situația în care niște hackeri sparg serverul PSD și publică scrisorelele de amor schimbate de Dragnea cu actuala, și nici alte bălării. Nu, este vorba de un amplu atac, care se desfășoară atât în plan intern, cât și în plan extern, cu actori multipli, și cu instrumente extrem de sofisticate, atât în materie de comunicare, cât și în materie de propagandă și de manipulare a maselor. 

Dacă știm cine este ținta: România, prin intermediul guvernului său liber ales, să vedem cine sunt aceia care au fost/sunt folosiți de adversari împotriva țării noastre. Spre surprinderea tuturor, și în mod total ilogic, pe primul loc se situează președintele României, Klaus Werner Iohannis. Moscova îl manipulează, folosindu-se de ura sa față de PSD și de liderul său, Dragnea. Îi oferă ocazia de a se pune în fruntea unei manifestații ilegale, organizată de ONG uri sorosiste, infiltrate de agenți ai Moscovei, manifestație în care se folosesc lozinci naziste, vezi trimiterea la ”ciuma roșie”. În acest fel se face trimitere și la etnia Președintelui, culpabilizată în bloc, după război, pentru participarea la atacul împotriva fostei URSS. 

Dar Iohannis nu este singurul personaj de la vârful statului, folosit împotriva României, în acest război bizar, practic fără precedent în ultimul deceniu. Lui i se adaugă politicieni importanți din Opoziție, care, fără a stăpâni subiectul care a servit drept pretext pentru incitarea maselor de tineri-cei mai mulți total neinformați despre motivele ”revoltei” lor - au turnat gaz peste foc, inclusiv prin paralizarea dezbaterii publice, și prin parazitarea manifestației. 

În conflict au fost implicați atât Procurorul General al României, Procurorul Șef al DNA, CSM, care, la rândul lor, au amplificat atacul, răspândind falsuri patent despre prevederile Ordonanței de Urgență a Guvernului 13/2017. Mai mult, factor agravant, Laura Codruța Kovesi a participat activ la o campanie de presă îndreptată împotriva României și a guvernului ei legitim, prin care a răspândit falsuri și minciuni atât în plan intern, cât și în plan extern, vezi interviurile date pe bandă rulantă. Cine sunt cei care i-au aranjat interviurile din presa occidentală? Cine le-a plătit? 

Lor li se adaugă eurodeputați români, gen Monica Macovei, Cristian Bușoi și Cristian Preda, cei care au provocat o dezbatere în Parlamentul European, în care au răspândit aceleași falsuri și minciuni cu înalții capi ai Justiției din România. Este înspăimântătoare capacitatea de penetrare a inamicului în mediile politice și ale justiției din România. 

Faptul că Moscova a penetrat și organizațiile societății civile de origine și de finanțare sorosistă nu este întâmplătoare. Rusia este obsedată de organizațiile societății civile cu finanțare internațională, și le consideră o țintă legitimă oriunde în lume. Implicarea acestor ONG uri în manifestații ilegale este o lovitură gravă dată credibilității lor, o delegitimare a lor. Organizații care ar fi preferat să rămână în umbră/penumbră au fost expuse, s-a pus reflectorul pe ele fără milă. Personaje altminteri onorabile, din lumea literar-artistică, s-au implicat și ele, stârnit furia și un fenomen de respingere în rândul societății.Cu această ocazie întreaga societate civilă a fost puternic lovită, și grav slăbită.

Un alt actor, neașteptat, în acest conflict intern, sunt multinaționalele. De ce? Păi, dacă vrem să înțelegem de ce, să ne uităm puțin prin acționariat și prin sursa unor bani ai lui. Și vom vedea mâna Kremlinului prin aceste multinaționale. 

Cea mai mare realizare a planificatorilor și organizatorilor acestui război hibrid este faptul că nu numai că au lărgit fracturile sociale existente, și au generat altele noi, ci că au adus România în pragul unui veritabil război civil. Asta spune multe despre incredibila capacitate dezvoltată de Moscova în materie de război cibernetic, cunoaștere perfectă a adversarului, exploatarea slăbiciunilor lui, anihilarea capacității sale de ripostă. 

Riposta instituțiilor statului român însărcinate cu apărarea ordinii constituționale a fost nulă. După cum arată lucrurile, serviciile secrete românești au fost și ele folosite împotriva guvernului legitim al țării. Cum a fost posibil acest lucru? Sunt penetrate de serviciile secrete rusești, cu tot sprijinul primit de la serviciile secrete ale NATO și ale UE? Sau rușii au folosit serviciile secrete din țări NATO, pe care le-au penetrat, împotriva României? Este nevoie de o anchetă severă în acest caz, pentru că, printre altele, România ar fi trebuit să asigure securitatea Ucrainei în materie de război cibernetic și de propagandă a Rusiei. 

Ce s-a întâmplat, de fapt? Cine a greșit? Trebuie să știm. Pentru că am pierdut acest război, și am trecut pe lângă o catastrofă. Nu glumesc! Obsedați de ura împotriva PSD, am lăsat să se dezvolte ura, fascismul social, anarhia, segregarea, excluderea. Suntem mai dezbinați ca oricând, mai manipulabili ca oricând, mai incapabili ca oricând să lucrăm împreună, să ne apărăm interesele, ca indivizi și ca națiune. 

Bine jucat, domnule Putin! Bine jucat! Jos pălăria!

miercuri, 8 februarie 2017

Singurătatea arbitrului și povara răspunderii.


Pentru că mai știu câte ceva despre asta: Președintele României este, în sine, instituția, nu Administrația Prezidențială, care reprezintă aparatul de lucru al instituției numită Președintele României. Este o instituție unipersonală, într-o democrație. Pare aiurea, dar nu e.
Acum, dacă este așa, care dintre funcțiile Președintelui primează: cele care țin de puterea executivă(vezi atribuțiile de politică externă, care ar trebui să-l aducă în fața Parlamentului, el fiind cenzurat/controlat, odată cu Guvernul, pe aceste aspecte, măcar în teorie), sau o dimensiune, care nu se regăsește nicăieri în construcția noastră instituțională, nici măcar la Curtea Constituțională, și anume aceea de arbitru? Eu zic că aceea de arbitru domină. Motiv pentru care Constituția cere despărțirea președintelui de vehiculul politic care l-a propulsat în funcție, și obligația de a fi ”Președintele tuturor românilor”. Iar despărțirea se impune nu doar lui, ci și tuturor celor care au funcții de demnitate publică în cadrul Administrației Prezidențiale.
Una dintre marile probleme ale tuturor președinților României a fost aceea de a fi arbitru. Iliescu a pățit-o de mai multe ori în primul mandat, și mai ales când a fost obligat să arbitreze în sânul propriei echipe. Una dintre marile belele a fost relația cu Regele Mihai, care a suferit de pe urma capetelor înfierbântate atât de la Cotroceni, cât și de la Versoix. Și-a rezolvat problema în mandatul 2000-2004, când echipa n-a mai avut primadone, gen Boda, să zicem. Și-a văzut fiecare de ale lui, iar Președintele de programul său. N-au mai vorbit aiurea, nu s-au mai apucat să-l încaiere pe președinte cu unii sau cu alții.
Emil Constantinescu și-a luat-o și el pe partea asta. băsescu a rezolvat-o în maniera lui: cine mișcă, nu mai mișcă, plus că serviciile au funcționat pe post de consilieri, cei din schemă fiind tot mai mult fie prieteni de pahar, fie ficuși prin Palat. Emil Costantinescu a avut și el ceva primadone, una, Cristian Preda, fiind trimisă scurt la plimbare, după nu-ș ce prostii spuse la GDS, într-un moment tensionat, când era nevoie și de sprijinul opoziției de atunci.
Mai rău, băsescu și-a folosit o parte din consilieri pentru a injecta atât conflicte în societate, cât și pentru a-și duce luptele cu partidele care nu acceptau să i se predea, cum făcuseră Boc și PDL. Tăriceanu poate dedica un volum de amintiri numai acestui obicei băsist. Cred că nimeni nu l-a uitat pe celebrul Lăbăroiu, o figură sinistră, care a făcut mult rău vieții politice.
Iohannis a venit la Cotroceni cu o oaste de strânsură, în materie de consilieri. Singurul cu mintea la purtător, care știa cum funcționează lucrurile, și putea da coerență acțiunii echipei, era Mihalache. De ce a șters-o atât de repede în diplomație, doar el o știe. Înclin să cred că a călcat o primadonă pe coadă. Și cum Iohannis este incapabil să arbitreze până și un meci de bambilici, și-a zis că e util să-și trateze reumatismele cu ceață londoneză și whisky scoțian. De atunci cred că fiecare face doar ce-l taie capul, iar Iohannis este pur și simplu năuc. Se vede în calitatea discursului, în felul cum abordează temele de pe agenda publică, dar mai ales în agresivitatea lui. băsescu genera conflicte în mediul politic doar atunci când avea imperioasă nevoie, dintr-un motiv sau altul. Altminteri prefera să iasă cu ei la un șpriț. Iohannis este permanent pe picior de război. Crede că e de datoria lui să-și extermine adversarii. Total greșit! Dar cine să-l tragă de mânecă?
Eșecul lui Iohannis în rolul de arbitru este opera consilierilor. Care, dacă i-ar duce mintea, ar aborda ei altfel decât conflictual relațiile cu spațiul politic și social. Doar că și ei au o agendă de confruntare cu adversarii lui Iohannis, care o continuă pe aceea a Președintelui. Rezultă ceea ce vedem: Președintele are relații proaste nu doar cu PSD și ALDE, ci și cu părți bune din PNL, cu UDMR, și ceva greu de definit cu USR. În caz de criză nimeni de la Cotroceni nu poate aduna politicul-și socialul, cel care contează, nu ONG urile securisto-sinecuristo-secuviniste, la aceeași masă. Iar Iohannis nu poate fi arbitru.Pentru că nu știe regulile jocului, și nu pentru că e ipocrit când zice că este Președintele tuturor românilor. Știm toți ce și cum cu ”toți românii”.
Ca să arbitrezi, trebuie să te impui ca arbitru, indiferent de simpatiile sau antipatiile tale. Trebuie să știi ce vrei, și, mai ales, să știi să construiești un consens. De dragul unor mici victorii de etapă, pierzi războiul mandatului care să-ți permită să-l ceri pe cel de-al doilea. Iohannis nu realizează că succesul guvernării PSD-ALDE este biletul lui pentru mandatul următor. S-ar prezenta cetățenilor din postura Președintelui care știe să coabiteze, asta însemnând că știe să pună interesul cetățenilor înaintea interesului lui. Dar când tu generezi noi rupturi în societate, și declanșezi noi conflicte, te aștepți la recunoștința oamenilor?
Iohannis trebuie să-și facă o analiză serioasă asupra celor doi ani de mandat, și să se schimbe radical, concentrându-se pe rolul de arbitru. Nu poate citi realitatea politică simplist: ”Eu sunt profesorul, voi elevii. Vedeți-vă lungul nasului, și ascultați comanda la mine!„ Așa ceva nu va fi acceptat de nimeni! Să nu creadă că va mai putea repeta figura cu schimbarea guvernului Ponta. Trebuie să fie atent: se joacă grav cu focul, într-o societate dominată de conflicte. Dacă nu face asta, consecințele vor fi drastice. Și pentru el, dar și pentru societate. Am fost la un pas de un conflict generalizat în societate. Pericolul n-a trecut. E nevoie de purjat tensiunile, nu de indus altele noi, și de blocarea supapelor de siguranță.
Totul trece prin ceea ce, în timpul Războiului Rece, numeam ”creșterea încrederii”: deschidere la dialog, înțelegerea nevoilor de securitate ale adversarilor, abținerea de la acte de provocare, respect reciproc. Nu e iubire, e rațiune, și instinct de conservare. Dacă vrea să înțeleagă. Și dacă poate s-o facă. Poate fi arbitrul onest, sau arbitrul corupt, care fluieră pe față în favoarea uneia dintre echipe. Dar e direct răspunzător de consecințele deciziilor lui. Arbitrii sunt întotdeauna singuri în fața provocărilor din teren.

duminică, 5 februarie 2017

Lucrând la eșecul României.


Cum vă spuneam, o gașcă de indivizi a ocupat spațiul dezbaterii publice, și și-a arogat dreptul de a reprezenta și ”stânga”(mai puțini, că trebuie să ai nervi mai tari și stomac rezistent la înjurături), și ”dreapta”. Când vine ordinul de zi pe unitate, sunt uniți în cuget, și în m(b)uget. Și fac ce știu ei mai bine: manipulează, dau lecții, dau note, cine-i bun și cine-i rău.
Ei au contribuit esențial la ruperea societății românești. Cum li se dădea o țintă, cum începeau execuția publică. Demonizarea. Acum ținta este Dragnea. Dar sunt atât de cretini să creadă că eliminarea lui Dragnea rezolvă ceva? Nu, pentru că ținta este, de fapt, PSD. Doar că PSD nu se identifică, totuși, cu Dragnea. Și oricât rău i-ar fi făcut partidului Grupul de la Cluj, prostănacul de Geoană, lașul de Ponta, și acum Dragnea, partidul rezistă. Greu, dar rezistă. Nu neapărat pentru că este ”de stânga”. Mai degrabă este un partid de centru, conservator, dar cu puternice sensibilități sociale. Adică tot ceea ce contează în România săracă și polarizată.
Da, în Piața Victoriei este o parte a clasei de mijloc. Care are grețuri morale. Selective, pentru că profund ticăloasă, și ipocrită. Dar și temătoare. Ea are cele mai multe temeri față de viitor. Știe că statutul de ”clasă de mijloc” este fragil, depinde de conjunctură. Și caută țapi ispășitori. Săracii, leneșii, hoții din PSD. Dar până și în București, acest aspirator de bani(economia Bucureștiului, o glumă sinistră, până la urmă, produce cam o treime din PIB, pe hârtie), ea, clasa de mijloc, nu reprezintă mai mult de 10% din populația activă. Că nu ești ”clasă de mijloc” cu apartament cu două camere, care costă cam tot atât cu unul de patru în Occident, la salarii de vreo trei ori mai mici.
Grețurile morale se manifestă acut doar în câteva orașe, tot aspiratoare de bani în regiunile pe care le domină: Cluj, Timișoara, Iași, și cam atât. Restul sunt imitații palide ale celor pomenite. România cealaltă, aia a celor 80%-90% lăsați în urmă, are alte priorități. Și nu va ieși în stradă. Pentru că nu are nicio miză. Când trebuie să supraviețuiești nu-ți permiți luxul grețurilor morale.
Sigur, se poate guverna și doar în interesul celor 10% români din presupusa clasă de mijloc. Cam așa se guvernează de vreo 15 ani. Acum decontăm adâncirea polarizării. Pentru că sărăcirea celor 90% începe să afecteze și bunăstarea celor 10%. Sub diverse forme. Deocamdată cei puțini au o explicație: corupția ucide. Dar perdeaua asta de fum se va risipi. Și vor vedea adevăratele cauze ale frustrărilor lor. Nu le vor înțelege. Iar răspunsul lor va fi radicalizare, extremism. Așa s-a născut și legionarismul. Atunci, ca și acum, vocile oamenilor raționali, care au încercat să ofere soluții problemelor României(vezi Școala lui Gusti), nu au trecut, nu s-au putut face auzite. Marșurile și scandările batalioanelor legionare le-au acoperit. Rezultatul a fost eșecul proiectului României Mari. Acum pregătim de zor eșecul României actuale. E singurul lucru pe care îl facem temeinic.

Ca să se schimbe ceva în România.


Ca să se schimbe ceva în România, pentru a se pacifica societatea, sunt urgente și obligatorii câteva decizii.
1. Desființarea SRI, și înlocuirea lui cu o structură de contraspionaj și de culegere/analiză a informațiilor doar în câteva domenii cu adevărat relevante pentru siguranța națională. Că baba care vinde o legătură de mărar în colțul străzii nu e amenințare decât pentru negustorii din piață, face concurență ”neloială”;
2. Trecerea unității anti-tero la Poliție.

3. Reînființarea 0215 și limitarea activităților sale strict la fenomenul infracțional
4. Definirea clară a ”amenințărilor la adresa securității naționale”, vezi mai sus baba.
5. Publicarea numelor acoperiților serviciului din toate domeniile, nu doar din Justiție, politică și jurnalism.
6. Publicarea numelor tuturor firmelor acoperite ale serviciului, și trecute în proprietatea publică a statului, după o anchetă transparentă asupra folosirii fondurilor generate de ele;
7. Interzicerea în mod expres a supravegherii Parlamentului, Guvernului, partidelor politice, sindicatelor, societății civile;
8. Interzicerea finanțării organizațiilor societății civile din fonduri publice aparținând altor state,respectiv guverne, instituții guvernamentale, ambasade;
9. Întărirea funcției publice;
10. Punerea sub control parlamentar a tuturor structurilor de culegere de informații, gen SPP și STS;
11. Desființarea DNA și dezvoltarea unei alte structuri de acest gen în cadrul Parchetului General, care să prevină excesele și abuzurile actualei instituții. Definirea foarte clară a ariei sale de responsabilități, profesionalizarea membrilor ei. 
12. Revenirea tuturor instituțiilor la cadrul constituțional. Justiția trebuie să devină un prestator de servicii publice, nu competitor politic. În momentul de față justiția este principalul actor politic, care-și poate elimina concurenții folosindu-se de statutul privilegiat pe care îl are: imunitate și impunitate, faptul că nu răspunde pentru abuzurile pe care le face.
13. Construirea unei culturi a dialogului și consensului. Cultura confruntării ne-a adus în pragul războiului civil. Lipsa educației civice, a educației, în general, ne pune viitorul în pericol. 
14. Definirea clară a rolului Președintelui Românie, și revenirea lui la limitele impuse de Constituție. 
15. Responsabilizarea presei, care este principalul instrument prin care se injectează ură în societate.

vineri, 3 februarie 2017

Ordonanță de Urgență



Printr-o bizară potrivire a astrelor, plus pisica digitală din dotare, a ajuns în posesia mea un proiect de Ordonanță a Guvernului. Este un Proiect revoluționar, care va produce un adevărat șoc în practica guvernării, și va face școală. Așadar:

Guvernul României                 

Proiect de Ordonanță de Urgență

În scopul punerii în acord a legislației României cu starea de fapt actuală, pentru a înlătura blocajele insurmontabile, în cadrul constituțional și legal actual, în exercitarea actului de guvernare, cu consecințe extrem de grave în plan economic și social, Guvernul decide:

1. Programul instituțiilor legiuitoare și executive se stabilește între orele 9 și 17, de luni până vineri. În afara acestui interval se interzice adoptarea oricărei legi, Ordonanțe sau Ordonanțe de Urgență ale Guvernului, hotărâri ale Consiliilor locale, municipale, județene și al Municipiului București. Orice act care este adoptat cu încălcarea acestei decizii este nul de drept. De asemenea acordul străzii este obligatoriu. Strada este, prin definiție, strada. 

2. Pentru a clarifica raporturile dintre instituții, puterea executivă și puterea legislativă se supun voinței și cenzurii Ministerului Public, Direcției Naționale Anticorupție și Consiliului Superior al Magistraturii. În acest scop se instituie o serie de mecanisme de decizie și de control.

a) Se instituie instituția Comisarului de Justiție. Premierul, membrii Guvernului, alți șefi de instituții centrale ale statului, Președinții Camerei Deputaților și al Senatului, președinții partidelor parlamentare care nu sunt pe placul Președintelui României,vor fi dublați de un astfel de Comisar, numit din rândul  procurorilor DNA.
b ) Comisarii de Justiție aprobă agenda demnitarului și participă la toate întâlnirile, publice și private, ale acestuia. 
c ) Comisarului de Justiție i se supune, spre aprobare, planul lunar de legiferare. În absența aprobării lui de către Comisarul de Justiție nu se poate legifera.
d )Se instituie funcția de Comisar al Străzii, care are aceleași atribuții precum Comisarul de Justiție, și va funcționa pe lângă Președintele Senatului, Președintele Camerei Deputaților, Premierul României, șefii de partide parlamentare care nu sunt pe placul Președintelui României.
e ) Toate legile și acte cu putere de lege, hotărâri de Guvern, ale consiliilor locale, județene și ale municipiului București trebuie să fie avizare în prealabil de DNA. La fel și toate contractele încheiate de acestea cu terți. 
f ) Pentru a asigura celeritatea actului de justiție în cazul demnitarilor și reprezentanților aleși ai poporului, în cazul lor nu funcționează prezumția de nevinovăție. Din momentul preluării mandatului alesul, și demnitarul numit, sunt considerați a fi în stare de arest preventiv. Vor fi obligați să accepte instalarea în birou, în mijloacele auto personale și de serviciu și în locuințele private și/sau de serviciu a mijloacelor de înregistrare video și audio. Vor fi obligați să poarte o brățară de urmărire prin GPS. Aceste prevederi se aplică și membrilor săi de familie. 
g ) Comisarii de Justiție și Comisarii Străzii pot face percheziții domiciliare la orice oră din zi și din noapte. Refuzul percheziției se pedepsește cu demiterea și încarcerarea de îndată a demnitarului/alesului, pe o perioadă de minimum cinci ani, fără drept de apel.
h )În scopul asigurării celerității actului de justiție în cazul demnitarilor și aleșilor se înființează Tribunalul Străzii. Judecata se face în stradă. Acuzatul nu are drept de apărare, și nici dreptul la un avocat. Deciziile se iau prin ridicare de mână și sărituri ritmice. Unanimitate se prezumă. 
i) În cazul abuzului în serviciu, comis fără încălcarea legii și cu prejudiciu zero pedeapsa este între 15 și 25 de ani. Restul abuzurilor se pedepsesc cu închisoare între 25 de ani și închisoare pe viață, fără posibilitate de eliberare înainte de termen. Lor nu li se poate aplica amnistia sau grațierea pedepsei. În cazul în care decedează înainte de finalizarea pedepsei, cadavrul condamnatului va fi îngropat doar la finalizarea pedepsei. Confiscarea totală a averii este obligatorie. Condamnații vor executa pedeapsa în lagăre de muncă.
j ) Pe parcursul executării pedepsei condamnaților pentru abuz în serviciu, corupție și fapte asimilate ei, li se suspendă toate drepturile și libertățile înscrise în Constituție. 
k ) Reprezentanții Justiției, procurori și judecători, se bucură de imunitate și nu pot fi pedepsiți pentru deciziile luate, indiferent de consecințele lor. Buna credință și profesionalismul se prezumă. Ei nu trebuie să-și justifice deciziile. 
l ) SRI are dreptul de ancheta penal pentru oricare dintre cei de mai sus, împreună cu procurorii, sau singur. Nu este nevoie de mandat de la judecător pentru niciuna dintre acțiunile sale. 
m ) Procurorul General al României și Procurorul Șef al DNA sunt numiți pe viață și nu răspund penal, sau civil, pentru faptele lor. Ei nu se supun controlului niciunei instituții alese.
n )Președintele României are imunitate totală, și nu poate fi tras la răspundere pentru faptele sale, oricât ar fi de grave. Imunitatea se acordă pe viață.
o ) Justiția poate invalida oricând, și cu orice mijloace, rezultatul alegerilor locale și parlamentare, dacă ele contravin intereselor Justiției. 
p ) Justiția poate limita liberul exercițiu al drepturilor și libertățile cetățenești, dacă el intră în conflict cu interesele Justiției. 

Astfel Statul de Drept din România va fi întărit, iar lupta anticorupție va putea continua în ritm susținut, până la completa ei eradicare. Dumnezeu să ne aibă în paza lui!


sâmbătă, 28 ianuarie 2017

Noua Societate sau A doua Viață


S-a glosat mult, în ultimii ani, pe marginea a ceea ce unii au numit, fascinaţi de impactul tehnologiilor legate de Internet şi de comunicaţiile mobile, „Noua Economie.” Cu timpul, s-a dovedit că „Noua Economie” nu este tocmai nouă, că este şi ea supusă, în mai mare sau mai mică măsură, aceloraşi reguli ca şi „Vechea Economie” a capitalismului industrial şi financiar. Dar am uitat ceva, esenţial, după opinia unora dintre cei care nu reduc viaţa la componenta sa economică: faptul că „Noua Economie” este, în esenţa ei, una a bunurilor simbolice, dematerializate. 

Bogăţia se formează altfel în ceea ce numim „societatea cunoaşterii”, sau „Noua Societate”. „Noua Societate” va avea un impact cu mult mai mare şi mai profund asupra oamenilor decât percepem noi acum, atât a celor din lumea dezvoltată, cât şi, deşi în mai mică măsură, asupra celor din lumea în curs de dezvoltare. „Noua Societate” va fi cu mult diferită de aceea structurată de societatea industrială, care şi-a atins apogeul în cea de-a doua jumătate a secolului 20. Mai mult, ea va fi deosebită şi de ceea ce se aşteaptă cei mai mulţi dintre oameni. 

Aşa cum scria Peter Drucker, „Noua Societate„ va fi una a cunoaşterii. Cunoaşterea este resursa-cheie a viitorului. Grupul dominant în rândul a ceea ce încă numim „clasă muncitoare” va fi acela al „muncitorilor cu mintea”, dacă este să folosim o parafrază pentru „knowledge workers”. Acest grup va avea trei caracteristici principale: va fi trans-frontalier, căci cunoaşterea traversează frontierele chiar mai repede decât banii; va avea o mare mobilitate socială în sus, prin facilitarea accesului tuturor la educaţie şi formare profesională de calitate; va avea potenţial pentru eşec în aceeaşi măsură ca şi pentru succes, pentru că oricine poate dispune de „mijloacele de producţie” necesare, adică de cunoştinţele necesare obţinerii unei slujbe, dar nu toţi vor fi câştigători. Aceste caracteristici, cărora li se adaugă creşterea puternică a populaţiei în vârstă şi reducerea celei tinere, care implică schimbări în modul în care este ocupată forţa de muncă, fac din „Noua Societate” una extrem de competitivă. 

Iar un impact determinant îl vor avea tehnologiile informaţionale, în special Internetul. De această dată, graţie Internetului şi comunicaţiile mobile, indivizii şi organizaţiile pot intra în competiţie cu oricine, la nivel global. Sigur că economia este un factor puternic structurant al „Noii Societăţi”. Producţia de bunuri materiale, chiar dacă are un anumit grad de mobilitate-vezi procesul de de-localizare a producţiei de bunuri industriale şi de consum, declanşat de prima criză a petrolului, în anii 70, şi accelerat de emergenţa economiei Chinei, ţară care a devenit cel mai mare manufacturier la planetei – este totuşi aproape imobilă în raport cu producţia de bunuri simbolice. 

Acestea din urmă pot fi produse oriunde, de oricine, şi puse la îndemâna consumatorului aproape instantaneu. Din acest punct de vedere, Internetul şi tehnologiile care stau la temelia lui ilustrează cum nu se poate mai bine teza lui Marshall Mc Luhan, expusă în „Galaxia Gutenberg”, conform căreia tehnologiile nu sunt simple unelte la îndemâna omului, ci mijloace prin care el se re-inventează. Problema pe care ne-o punem este: cum ne re-inventăm, cum ne schimbă modul de a gândi şi de a relaţiona unii cu alţii noile tehnologii? 
Tiparul a permis omului să trăiască simultan mai multe experienţe de viaţă, plecând de la premiza că fiecare carte este un nou univers, un nou punct de vedere asupra uneia şi aceeaşi realităţi. Internetul şi noile tehnologii comunicaţionale duc lucrurile mai departe. Ele ne permit să trăim mai multe realităţi în acelaşi timp, prin capacitatea lor de a face posibilă crearea de „realităţi virtuale.” Această posibilitate poate genera o repliere spre sine a omului, o nouă sedentarizare a lui, după ce vreme de mai bine de două secole migraţia reprezentat un fenomen însoţitor al procesului de dezvoltare prin industrializare. 

Stăm sub semnul a două tendinţe opuse: nomadismul şi „cocooning”-ul, adică tendinţa de a rămâne într-un spaţiu protejat, o ”bulă”, care oferă siguranţă şi posibilitatea, prin intermediul noilor tehnologii, de a îndeplini obligaţiile sociale fără a ieşi din acel „cocon”. Noile tehnologii ale realităţii virtuale permit o sinteză cu consecinţe considerabile. Să nu uităm că suntem o societate 20-80, adică 20% din populaţie consumă 80% din resursele planetei. Deci din aceste 20% se vor recruta cei mobili, care vor călători cu adevărat, în lumea noastră reală, cu mijloace reale: tren, vapor, avion, automobil, vor vizita muzee reale, vor simţi cu adevărat briza mării şi vor auzi cu adevărat zgomotul valurilor. Din rândul celorlalte 80% se vor recruta călătorii prin realităţile virtuale, vor vizita muzee virtuale, vor vedea mări şi oceane virtuale. Mai mult, vor putea trăi, ca în cazul jocului „ Second Life”, vieţi virtuale, în lumea pe care şi-o vor crea după propria lor dorinţă, o lume în care regulile nu mai sunt impuse de alţii. În această lume virtuală fiecare poate da frâu creativităţii, dar poate scoate la lumină fantasmele şi demonii care îl bântuie.

„Realitatea virtuală” va fi „drogul recreaţional” al „Noii Societăţi”, marihuana „digitală”. Mai mult, noile tehnologii de simulare permit transformarea tridimensională a „realităţilor virtuale”, inserând astfel individul în acea” realitate” , făcându-l să inter-acţioneze cu elementele realităţii, să obţină reacţii din partea acestor componente virtuale. Realitatea virtuală tridimensională poate deveni maşina de călătorii în timp a „săracilor” „ Noii Societăţi.” Este, de fapt, o călătorie în cyberspaţiu. Cyberspaţiu în care sunt deja posibile şi activităţi sexuale virtuale, lucru care, aşa cum remarca maliţios Jacques Attali, constituie singurul răspuns al ştiinţei la bolile cu transmisie sexuală! 

În faţa noastră se află o sfidare căreia nu suntem pregătiţi să-i facem faţă. Lumea reală are legile, valorile şi tabuurile ei, are constrângerile şi limitele ei. Lumile virtuale le pot avea pe ale lor, sau pot fi un spaţiu perfect anarhic, în care nu se aplică nici-o lege. Vom putea trece aşa uşor dintr-o lume în alta, practic instantaneu? Putem opera cu mai multe seturi de valori şi de reguli? 

Trecerea de la lumea comunistă la cea democratică poate oferi unele răspunsuri. Dar nu din punctul de vedere al lumii reale. Ci din punctul de vedere al confruntării lumii imaginare pe care ne-am construit-o fiecare în totalitarism, dându-i valoare absolută de normalitate, şi numind-o fie capitalism, fie democraţie, şi lumea reală care a rezultat. Noi nu suntem decepţionaţi şi frustraţi de realitate, aşa cum este ea, ci de faptul că realitatea nu corespunde cu lumea din imaginaţia noastră. Nu există o a „doua viaţă” în lumea noastră reală. Dar suntem tot mai tentaţi să trăim în lumea virtuală, crezând că astfel vom scăpa de servituţile de zi cu zi. Numai că şi realitatea virtuală îşi are servituţile şi coşmarurile sale, pe care nu le putem şterge cu o singură apăsare pe butonul mausului...

marți, 17 ianuarie 2017

După zece ani: o analiză la fel de actuală.


Mă veți întreba de ce repostez această analiză, ce datează din 2007. Simplu: pentru că nimic din ceea ce spuneam în urmă cu zece ani nu și-a pierdut actualitatea. Și este cât se poate de potrivită acum, când ultimul apostol al globalizării neo-liberale părăsește arena, lăsând locul unui individ care sigur va schimba lucrurile. Nu fac pronosticuri, în sensul că ne va fi mai bine, sau mai rău, cu Donald Trump. Dar sigur lumea lui Trump ne va oferi mari surprize. Și o reașezare a raporturilor dintre marile blocuri de putere și de influență. O singură certitudine: regresul democrației se va accentua, atingând, în multe zone, la cote de pericol. 

În toamna anului 2007 am prezentat la Fundaţia Europeană Titulescu, la îndemnul domnului Adrian Năstase, un punct de vedere în legătură cu posibile evoluţii ale situaţiei internaţionale. Consider că nu este lipsit de importanţă să prezint cele susţinute atunci, dintr-un motiv cât se poate de simplu: cu toţii avem nevoie de explicaţii, pentru a putea înţelege evenimente precum cel al recent auto-declaratei independenţe a provinciei Kosovo. 

Există, în analiza situaţiei internaţionale, o tendinţă de a proceda la simplificări de genul „Vestul şi restul”, ecuaţie în care, mai recent, „vestul” înseamnă „comunitatea transatlantică”. În acest caz lucrurile se citesc doar prin prisma intereselor şi valorilor „vestului”, care devin criterii cu valoare de standard. Monopolul grilei occidentale de citire a realităţilor geo - politice actuale este pe cale să fie spart, lucru care va constitui, după părerea mea, un eveniment important pentru viitorul relaţiilor internaţionale, pentru că în spatele acestei grile de citire se află putere şi capacitate de a influenţa evenimentele la scară globală. Grilei de citire trans-atlantice, recte occidentale, i se vor alătura cel puţin două, care aparţin celor două puteri emergente: China şi Rusia. 

Merită să medităm şi să răspundem la următoarea întrebare: ce vor avea în comun şi ce va deosebi cele trei grile de citire a realităţilor, funcţie de care se iau decizii cu valoare strategică?Primul element: va fi democraţia o valoare comună celor trei grile de citire? Răspunsul este: nu neapărat. Democraţia, aşa cum o cunoaştem noi, este un sistem politic specific capitalismului industrial. După căderea comunismului părea să fie un moment fast pentru democraţie. Se dovedeşte că am fost prea optimişti. Asistăm, la nivel global, la o deteriorare a guvernării democratice, chiar dacă, formal, cele mai multe state pot fi catalogate drept „democraţii.” Dacă luăm în calcul populaţia care trăieşte cu adevărat în democraţie, lucrurile se schimbă. Vedem că nici China, nici Rusia, nici măcar India, ca să nu mai vorbim de ţările africane, arabe, o parte din cele din America Latină, cele din Asia Centrală nu sunt decât democraţii de faţadă, „dirijate” sau de-a dreptul dictaturi. Mai mult, democraţia este în declin şi în „comunitatea transatlantică”. 

Motive sunt mai multe, de la „războiul împotriva terorismului” până la trecerea la societatea post-industrială. Cum se va reflecta acest declin al democraţiei în structurarea relaţiilor internaţionale? Din punctul meu de vedere, o primă consecinţă a declinului democraţiei va fi scăderea calităţii actului de guvernare, cu repercusiuni la nivel social şi economic. Vom asista la creşterea neliniştii şi violenţelor sociale. Nu ar fi pentru prima oară când naţiuni confruntate cu astfel de probleme şi le-ar scoate în exterior, generând conflicte mai mult sau mai puţin locale sau globale.O a doua consecinţă ar fi un declin al parlamentarismului şi o întărire a regimurilor prezidenţiale. Fenomenul este evident atât în Europa, nouă sau veche, dar şi în alte zone. O a treia consecinţă a declinului democraţiei îl reprezintă afirmarea în forţă a populismului, apărut în siajul discursurilor anti-sistem. Populismul scoate din ecuaţia democratică „clasa politică”, identificată cu sursa tuturor relelor sociale. O a patra consecinţă a declinului democraţiei o constituie înlocuirea ideologiilor cu religia şi renaşterea fundamentalismelor religioase. Statul laic este pus în discuţie peste tot în lume. Nu este fără interes să menţionăm un recent articol din „New York Times”, al cărui titlu spune tot: „ O naţiune de creştini, nu o naţiune creştină.” Este o trimitere directă la ponderea disproporţionată pe care o are subiectul religios în campania electorală, cu efect asupra structurării politicilor publice americane, în plan intern şi extern. Pe acest fond al „renaşterii religioase” asistăm la afirmarea unui nou conservatorism în Europa de Est, care explică mult din pro-americanismul activ al acestor ţări. O menţiune specială pentru drepturile şi libertăţile cetăţeneşti în contextul declinului democraţiei. Sub pretextul luptei împotriva terorismului şi a corupţiei, s-au adus şi continuă să se aducă atingeri grave liberului exerciţiu al acestor drepturi şi libertăţi. 

Al doilea element al grilei: atitudinea actorilor majori la nivel global față de procesul de globalizare şi de capitalism. Poate părea ciudat un astfel de criteriu. Realitatea ne spune contrariul. Primo: globalizarea nu are, cum ştim, doar câştigători. Din acest punct de vedere, marele câştigător al globalizării este China. Statele Unite ale Americii, furnizorul modelului globalizării, cel neo-liberal, Uniunea Europeană, dar şi Rusia, sunt mai mult sau mai puţin perdanţi în acest joc economic la nivel global. Secundo: capitalismul suferă o mutaţie de fond, stimulat fiind de oportunităţile oferite de globalizare. Schimbarea nu este neapărat benefică, după cum o dovedeşte criza creditelor imobiliare americane. Injecţiile de lichidităţi făcute de băncile centrale sunt fără precedent. Iar în lipsa mecanismelor de protecţie crizele financiare se vor propaga aproape instantaneu. Tertio: scăderea influenţei şi relevanţei în procesul de globalizare a FMI, OMC şi BM. Locul lor este luat de naţiuni precum China, foarte activă în Africa şi mai nou şi în America Latină. 

Din acest punct de vedere, cea mai mare relevanţă o are transformarea fondurilor de investiţii suverane în instrumente de politică externă. Un fond de investiţii suveran este un fond de stat. În 2015 fondurile suverane vor gestiona 12 000 de miliarde de dolari, faţă de 2500 de miliarde acum. Or, cei care au bani în astfel de fonduri sunt China, cu o rezervă valutară de 1400 de miliarde de dolari, Rusia, cu o rezervă de circa 500 de miliarde dolari. Reacţia firească la apariţia în forţă a fondurilor suverane va fi protecţionismul, cu toate consecinţele care decurg de aici. 

Al treilea element al grilei: soft power sau hard power? Fiecare actor major la nivel global este evident preocupat de alegerea celor mai adecvate instrumente prin intermediul cărora să-şi exercite influenţa. Puterile în ascensiune, în special China, vor miza pe soft power, cele în declin, precum SUA, pe hard power. Uniunea Europeană este greu de spus ce va face, câtă vreme nu iese din actualul impas constituţional şi nu-şi elaborează o politică externă comună clară. Forţele armate au redevenit o miză esenţială a relaţiilor internaţionale. 

Al patrulea element al grilei de citire: atitudinea faţă de fenomene care se cer gestionate colectiv şi global, precum schimbările climaterice, ameninţările teroriste, accesul la materii prime, fluxurile migratorii, etc. Asistăm în acest moment la o tendinţă generalizată de creştere a preţurilor materiilor prime şi mai ales ale alimentelor. În ceea ce priveşte alimentele, criza este agravată de explozia cererii de bio-combustibili. Unele ţări vor dori să gestioneze în comun aceste riscuri, altele acţionează pe cont propriu, chiar şi atunci când acest lucru este contraproductiv pentru ansamblul comunităţii internaţionale. Cel mai elocvent exemplu este poziţionarea marilor actori pe scena politică internaţională în raport cu protocolul de la Kyoto. Mai mult, trebuie să luăm în calcul o mutaţie de fond care se petrece în Statele Unite ale Americii: privatizarea politicii externe şi a războiului, pe fondul problemelor care au apărut după atentatele din 11 septembrie 2001 şi mai ales după invadarea Irakului. 

Rolul exagerat acordat de americani sub-contractorilor, atât în politica externă, în culegerea şi în analiza informaţiilor, inclusiv privatizarea torturii, cât şi în executarea unor misiuni operative pe câmpul de luptă a dat naştere deja la fenomene periculoase, vezi episodul Blackwater. O ultimă remarcă: fără a fi profeţi, scena internaţională va avea, în viitor, în loc de o hiper - putere globală şi câteva puteri regională, cel puţin trei puteri semi - globale, ca să spunem aşa: China, Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană. De unde şi imperativul definirii regulilor de funcţionare a ceea ce vrem noi să credem că ar trebui să fie noul „multilateralism.” 

Kosovo este doar unul dintre semnele îngrijorătoare ale destructurării ordinii internaţionale bazate pe principiile wilsoniene, la sfârşitul Primului Război Mondial. Primul eşec al acestei încercări de a structura lumea l-a reprezentat incapacitatea Ligii Naţiunilor de la împiedica izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizaţia Naţiunilor Unite, succesoarea Ligii, s-a descurcat ceva mai bine în perioada postbelică, paradoxal, tocmai datorită bipolarizării lumii şi competiţiei dintre cele două sisteme ideologice. Acum este evident că ONU nu mai serveşte nimănui, şi, mai devreme sau mai târziu cineva trebuie să aibă curajul să scape de „leşul” ei. Dreptul internaţional este o noţiune tot mai goală de conţinut, aşa că a vorbi despre faptul că independenţa auto-proclamată de Kosovo este o excepţie sună a glumă proastă. 

Întrebarea care se pune este dacă Uniunea Europeană, așa cum o știm acum, va supravieţui momentului Kosovo. Motivul? Simplu. Odată cu recunoaşterea independenţei provinciei sârbe Kosovo triumfă modelul regionalizării. Cu alte cuvinte, statele naţionale sunt actori prea puternici pentru birocraţia hipercentralizată de la Bruxelles. Disoluţia lor şi înlocuirea cu regiunile, actori infinit mai slabi, este văzută ca o condiţie a succesului proiectului unificării Europei. Dacă în cazul în care unificarea ar avea ca actori statele naţionale construirea unei identităţi europene, adăugată identităţii naţionale, nu ar fi un proces conflictual, dimpotrivă, distrugerea identităţii naţionale şi construirea concomitentă a două noi identităţi, una regională, cealaltă europeană, va arunca, mai devreme sau mai târziu, întreg edificiul european în braţele haosului şi ale unui nou război civil.

Nu am înţeles niciodată fascinaţia unora pentru Evul Mediu. Iar dacă ea există, se poate „vindeca”, la nevoie, cu jocuri pe calculator. Tehnologia face minuni! Dar nu ar fi în interesul nimănui ca fanteziile unora să provoace noi suferinţe pe continent. Cât despre americani, numai de bine! Graba cu care au recunoscut independenţa provinciei dovedeşte, o dată în plus, că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în lume. Pe de altă parte, nici motivele pentru care România nu o recunoaşte nu sunt dintre cele mai onorabile, pentru că nu de grija sârbilor sau a Transilvaniei mor cei mai mulţi dintre politicienii noştri, ci de grija voturilor.

marți, 10 ianuarie 2017

Marele Ficus în iarna vrajbei politice


Mai există la Cotroceni vreo minte clară, care nu se droghează cu bășinile Marelui Ficus? Nu poate să-i spună niciun consilier că se face de râs, chemând la raport premierul și ministrul de finanțe pentru niște măsuri care nici n-au intrat întrat în funcțiune?
Ce anume din trecutul și din experiența lui îl pune în situația de a judeca ce este ”bine” și ce este ”rău” în materie de politici economice? Dacă e așa expert, și îngrijorat de starea visteriei bojdeucii naționale, de ce n-a intervenit anul trecut, când s-au făcut cele două rectificări pe ”plus”, în condițiile în care previziunile nu s-au pupat de niciun fel cu realitatea încasărilor bugetare? Și mai grav: de ce nu i-a întrebat pe Julien, și pe madam ”Pe doi lei” Dragu de ce, în condițiile în care anul trecut am avut cea mai mare creștere-în cifre absolute, nu în procente-de PIB, am avut cel mai mic grad de colectare la buget din ultimii zece ani? De ce a fost decapitat ANAF, și cui au rămas banii necolectați la Buget? Asta nu merita atenție lui?
Eu m-am săturat de indivizi de genul ăsta, care se comportă ca și când țara asta e moșia lor, și noi servitori. Dacă are ceva de comentat, să respingă Legea Bugetului. Dacă are argumente. Deși nici asta nu ar avea de ce s-o facă. Ar fi tot un gest iresponsabil.
Nu știu dacă Marele Ficus mai vrea un mandat, sau nu. Dar dacă mai vrea, trebuie să fie de-a dreptul imbecil să saboteze guvernarea. De succesul guvernării-chiar dacă este a PSD-ALDE-depinde succesul lui în alegerile din 2019. A dat-o în bară cu guvernul ”lui”, guvernul Cioloș. Eșecul lui Julien a dus la eșecul PNL în alegeri, și l-a dus la 20% încredere. În sondaje făcute pe bune, nu măsluite de ăia de buzele cărora stă cu curu! O bună guvernare în următorii ani îl pot face să afirme că ”proiectul lui” de țară a fost bun, și că trebuie să-l continue. Iar candidatul PSD n-ar avea prea mult succes în a-l critica, pentru că ar trebui să critice bunele rezultate ale guvernării. Și atunci Iohannis ar putea să aleagă drept teme de campanie ceva ce-i convine, ce-l pune în avantaj. Dar e mai mișto să i-o tragă acum lui Dragnea. Crede că ăia de l-au făcut președinte în 2014 vor repeta numărul de iluzionism și-n 2019? Vor mai exista ei atunci? Și vor putea face dintr-un rățoi șchiop un câștigător, după cinci ani de neîmpliniri mărețe?
Asta e: succes în alegeri Marelui Ficus!
PS: Dragnea, băiatule! Vrei să vă lase Iohannis să guvernați? Vreți să nu vă sinucideți odată cu el? Lasă-i, bre, salariul întreg!