joi, 31 ianuarie 2019

Ce-i de făcut?


Cristian Socol: ”Italia a intrat in recesiune tehnica. Spania si Germania stau sa intre. BCE va relansa QE. Bancile Centrale aunt chemate sa intervina pe scaderea dobanzilor pentru relansarea investitiilor si stimularea cresterii economice.”
Ei bine, nu! În pas cadențat, de gâscă, austeritatea se întoarce. Este eșecul politicilor economice impuse de Germania, în egoismul ei tembel, Europei. Ce dacă BCE va arunca bani din ”elicopter”? A mai aruncat. Și ce s-a întâmplat? S-a schimbat ceva în economie? Și atunci, dacă precedenta QE a eșuat, de ce ar reuși următoarea?
Banii ăia merg spre bănci. Care îi vor plasa nu acolo unde este nevoie, ci acolo unde vor produce valoare mai mare pentru acționari. Dacă vrem cu adevărat să se schimbe ceva, banii injectați în economie ar trebui să fie folosiți pentru creșterea puterii de cumpărare a cetățenilor. Dar n-ai să vezi așa ceva. A vrut Bush jr. să facă un lucru asemănător, să dea credit de impozit cetățenilor, 1000 de dolari, parcă. Dar a fost ceva ezitant, și fără un impact real asupra economiei.
Trebuie să recunoaștem că avem un eșec de sistem. Sistemul economic actual a eșuat. Nimeni și nimic nu-l mai pot salva. În 1989 l-a salvat extinderea piețelor în jumătate de lume: China și fostele țări comuniste. Efectul acestei extinderi s-au epuizat, inclusiv efectele extinderii UE. De-globalizarea este o glumă. Revenirea la protecționism, la fel.
Lucrurile sunt simple: dacă vrei să produci valoare doar pentru o minoritate, ”acționarii”, în detrimentul a miliarde de cetățeni, mai devreme sau mai târziu se duce dracului șandramaua. Viitorul sistem are din start o obligație: să producă valoare pentru toți! Inechitățile au devenit atât de mari, încât sunt pe punctul să îngroape sistemul. Dar, în imbecilitatea elitelor, și prostia maselor, nu avem construită, nici măcar teoretic, o alternativă. Iar sistemul actual nu mai poate fi cârpit.
Am greșit confundând capitalismul monopolist cu economia de piață. De fapt, asta este problema: actualul sistem NU mai este o economie de piață. Revenirea la ceea ce înseamnă ”economie de piață”, în care concurența să nu mai fie o comedie pentru proști, ar fi un început de soluție. Iar amplificarea dimensiunii sociale a economiei de piață este obligatorie.
De fapt, avem nevoie de o economie mixtă, în care statul să-și recapete rolul de actor economic. Statul este singurul care poate concura cu mamuții oligarhici. Nu văd de ce ar exista actori economici ”buni” și actori economici ”răi”. Statul scrie acum regulile cu mâna corporațiilor. Și vedem cu ce rezultate. Se pot găsi formule prin care reglementarea să privească în egală măsură și actorii publici, și actorii privați.
Indiferent ce va fi, cea mai proastă soluție este încremenirea în proiect. Nu putem refuza discuția despre viitorul sistemului economic global. De ea depinde viitorul nostru, până la urmă.

miercuri, 30 ianuarie 2019

La minus 50 de grade Celsius, despre încălzirea globală.


Se tot agită spectrul dezastrului climateric, dacă nu reușim să limităm creșterea generală a temperaturii la sub 2 grade Celsius până nu știu când, 2100, probabil. Iar pentru asta ar trebui, dacă nu inventăm cine știe ce tehnologie-minune, o descreștere dramatică a economiei, în special a consumului.
Sigur, soluția mi se pare genială. Totul e să inventăm o mașină a timpului, îl aducem pe ceaușescu înapoi, și ne organizează micuțul o penurie ca la mama ei! Dincolo de glumă, sigur că lumea se poate întreba: ”Bă, sunteți idioți cu încălzirea voastră? Că afară sunt minus 50 de grade celsius!” Asta la Chicago, un oraș uriaș, care produce multă, multă căldură, pe care o radiază în exterior, fără ca asta să însemne mare lucru.
Să ne înțelegem: nu neagă nimeni două fenomene. Primul: activitatea umană are un impact asupra mediului, cu tot ce înseamnă asta. Al doilea: că intrăm într-o perioadă caracterizată de înmulțirea fenomenelor meteo extreme. Dar avem mult de lucrat pentru a dovedi cât din asta se datorează activității umane și cât Naturii, ca atare. Pentru că nu doar omul influențează clima, ci și Natura.
Avem, din păcate, prea puține date statistice fiabile, pentru a construi un model de evoluție a climei. Când timpul geologic se referă la milioane de ani, ce să faci cu date culese sistematic de vreun secol, și cu o precizie mulțumitoare, de vreo 50 de ani? Suntem încă în faza lui ”Știm că nu știm!”
Asta nu înseamnă că nu trebuie să facem nimic. Avem ce face, avem cu ce face. Dar ne trebuie un plan realist, solidaritate, pentru că este un risc global, ce nu poate fi gestionat decât global, și mai ales, trebuie să depolitizăm subiectul, pentru a-l face accesibil cetățenilor. Ei trebuie sensibilizați. Dacă acționăm acum, chiar modest, costurile vor fi mici. Dacă pierdem vremea în dispute stupide, o s-o cam punem, mai devreme sau mai târziu.
Poate greșesc, dar imobiliarele sunt principalul motor al fenomenelor acestora extreme. Urbanizarea accelerată e dușmanul, nu automobilul, nu cărbunele, nu vaca și bășinile ei. Sună aiurea, dar nu e. Toate civilizațiile care ai concentrat foarte multă lume într-un singur loc au eșuat, într-un fel sau altul. Cu cât distanțele de la care se aprovizionează un oraș sunt mai mici, cu atât impactul asupra naturii este mai mic. Intuitiv. Evident, se poate demonstra asta și statistic.
Noi avem o șansă uriașă să scăpăm de unele dintre consecințele fenomenelor meteo extreme, dacă limităm creșterea unor orașe precum Bucureștii, și încurajăm dezvoltarea celor mici, cu impact mic asupra mediului. Zic și eu, nu dau cu vortexul...

sâmbătă, 26 ianuarie 2019

Visând la viitor la căpătâiul unui dictator.


Mă tem că nu înțelegem de ce se mai duce lumea la mormântul lui Ceaușescu, în Ghencea. Nu e neapărat nostalgie. Este mai degrabă o formă de protest. Un fel de a le aminti oamenilor că democrația nu e doar despre vorbe, ci și despre fapte. Societatea actuală pare blocată în dispute stupide, în războiul fiecăruia cu fiecare. Democrația pare impotentă. Pentru că nu poate să facă mai nimic din ceea ce făcea dictatura ceaușistă de dezvoltare. Să fim atenți: admirația pentru Rusia și China de aici vine, și nu doar în România. Dacă a zis Putin că face pod în strâmtoarea Kerci, l-a făcut. Dacă ai noștri au zis că fac pod peste Dunăre la Brăila-Galați, de vreo două decenii fac fix nimic, în afară de a mișca aerul din jurul gurii celor care promit. Să amintesc despre metroul din Drumul Taberei? Sunteți deștepți, înțelegeți despre ce vorbesc. 

Evident, dictatura de dezvoltare are limitele ei. Cea din ceaușism și le atinsese. Dar fiind vorba despre o dictatură, deci un model închis, nimeni nu a avut curaj să spună sunt slăbiciunile, și care direcțiile de evoluție. Am crezut că democrația va schimba asta. Nu a schimbat nimic. Am trecut de la un model închis la un alt model închis, capitalismul neo-liberal. Și, ca și în ceaușism, nimeni nu prezintă un proiect de evoluție, pentru a-i depăși limitele și slăbiciunile. Ca și România în ceaușism, funcționează deja în virtutea inerției. S-a salvat doar prin extinderea piețelor, după căderea comunismului. Acum Trump încearcă un plan ”nou”, revenirea la protecționism, într-un moment în care interdependențele generate de globalizare fac imposibil apelul la protecționism. Pentru că protecționismul nu rezolvă problema de fond: cea a creșterii aberante, și insuportabile, a inechităților. 

Este aberant să spui, precum Macron, că ascultând ”masele”, rezolvă problema ”vestelor galbene”. Cum adică, ruptura elitelor de realitățile Franței este atât de mare, încât președintele o ia cu traista în băț prin țară, ca un soi de jidov rătăcitor cu mașină blindată și pază înarmată, pentru a afla ce-l doare pe onor cetățeanul francez. Chiar nu înțelege că revolta de acum este rezultatul acumulării frustrărilor timp de decenii, în care, puțin câte puțin, statul providență a fost demantelat. Cât timp va fi necesar pentru a-l reconstrui, dacă asta cer francezii? Sunt gata elitele politice și economice să accepte revenirea la Statul Providență? Sunt gata să-și asume partea lor din costurile refacerii pomenitului stat? Ei bine, nu cred că vor accepta să dea satisfacție vulgului. 

Același lucru se petrece și cu UE, care a ajuns și ea sursă de frustrări și inechități. Rusia și China au problemele lor. Iar peste toate tronează ceața din mintea americanilor. Incapacitatea lor de a exercita leadershipul la nivel global, sterilitatea gândirii prospective, reducerea instrumentelor de politică internă și externă la par, toate astea nu ne pot liniști. 

Nu mai aduc în discuție starea noastră, deși de la ea am plecat. Nu ne-a interesat nici atunci ce se întâmplă. Ne-am rezumat la a-l da jos pe Ceaușescu. Nu ne-a păsat ce punem în loc. Și am ținut-o tot așa: să-l dăm jos pe Iliescu, după aia pe Constantinescu, după aia pe Năstase, pe băsescu, Ponta, pe Iohannis, acum, la pachet cu Dragnea. Suntem născuți în zodia ”Jos!”  Ceaușismul, cea mai prolifică perioadă, în materie de creație, materială și spirituală, din întreaga istorie a României, Nu ne-a schimbat ADN, ca nație. Noi suntem dărâmători, nu constructori. Construcția implică solidaritate, lucrul împreună. Nu suntem capabili nici de una, nici de cealaltă. Ce credem noi c-a fost solidaritate în ceaușism n-a fost decât frică, trăită în comun. De asta pomenita solidaritate s-a destrămat în minutul următor fugii lui Ceaușescu de pe sediul CC al PCR. 

Răspunsurile la problemele noastre nu au cum veni din trecut. Cu toate astea vedem cum se naște un soi de neo-legionarism, de radicalism de o violență incompatibilă cu un sistem politic democratic. Curentul vine din ceaușism, dar își are rădăcinile adânc înfipte în stalinism. Evoluția noastră nu este singulară. Democrația redusă doar la libertatea de da din gură este clar un eșec. Cetățeni și elite, toți se întorc cu fața la totalitarism, ca la Marele Salvator. Nu va fi așa ceva. Vor fi doar suferință și mai multă, drepturi și libertăți fundamentale puse între paranteze, violență politică și socială. Și un sistem economic muribund, care nu se mai hrănește decât din violență. Un parazit, care va muri odată cu gazda, anume umanitatea. 

Așa că ”Jos Dragnea!”

vineri, 25 ianuarie 2019

O istorie a statului de drept: Kovesi, de la Bruxelles la Târgușor.


Am căutat o explicație logică resuscitării unei teme pe care o credeam abandonată: Kovesi la Procuratura Europeană. Și nu am găsit altceva decât că sunt unii care se tem de ceea ce știe Zeița Anticorupției, de posibilitatea ca, la un moment dat, pusă cu spatele la zid de recent înființata unitate de parchet care anchetează magistrați, unitate care se ia în serios, până una-alta, să înceapă să vorbească. Ar fi un dezastru pentru mulți dintre cei care acum par (relativ) de neatins. 

Scriam cu ceva vreme în urmă, că ceva s-a întâmplat cu Kovesi, în timpul în care a stat la Bruxelles, după ce a trimis-o Ponta, la finalizarea celor două mandate în fruntea Ministerului Public. Acel ceva nu poate fi greu de ghicit: a fost recrutată de un grup de interese, de stat, dar și private, grup care are România drept țintă. Am motive să cred că ofițerul recrutor a fost Monica Macovei, cea care a și propus înființarea amintitei Procuraturi Europene, și care a folosit drept momeală postul din fruntea instituției care urma să lupte cu ”corupția” în întreaga Europă. Post pe care i l-a promis, cu o condiție: să se dovedească fără frică, fără milă, în funcția de șef la DNA, post pe care grupul de interese i l-a obținut, cu ajutorul lui Ponta și al lui băsescu, personaje controlate, la rândul lor, de respectivii. Repet, state și entități economice publice și private. Ca să nu uitați de ce și cum s-au dus toate la vale după revenirea lui Kovesi de la Bruxelles. 

A fost un târg, cu angajamente clare de ambele părți. Politicieni distruși, afaceri distruse, concurența românească pentru firmele străine distrusă. Parlament, Guvern, puteri locale, slăbite și compromise. Presa, la fel. Kovesi primea țintele, se executa. Mai mult, din exces de zel a supralicitat, adăugând ținte de la ea, gen Ponta. Bine, cazul ”Ponta la DNA” poate fi și o acțiune de legendare a Pisicuțului, în vederea ștergerii unor urme. E greu de spus, dar oricum pare ilogic atacul la primul ministru al României cu însăilările alea, gen fotografie cu Blair pe post de foloase necuvenite sau consultanță pentru o firmă de avocatură, caz care era oricum ”rezolvat” de CEDO într-un caz identic din Bulgaria.

Cei care au recrutat-o pe Kovesi au subestimat reacția celor de la București. Au mizat pe implicarea serviciilor românești, care țineau de șase. Și le apărau ”investiția”, adică pe Kovesi, indiferent de tâmpeniile pe care le făcea. Problema este că și slugile au interese. Este foarte posibil ca, la un moment dat, Kovesi și stăpânii ei să fi călcat grav pe coadă interesele economice ale unora cu stele multe, din servicii. Iar cei prejudiciați au decis să se răzbune. Aveau tot ce le trebuie pentru asta. Inclusiv omul ce putea face pagube ireparabile, Sebastian Ghiță, pușculiță pentru mulți. Extragerea lui Coldea din dispozitivul de protecție al Lulutzei a fost prima fisură, mortală, în armura lui Kovesi. După care lucrurile au evoluat cum le știm. Nu pot băga mâna în foc că aceia care i-au tras-o Zeiței Anticorupției n-au primit sprijin extern, și expertiză de specialitate. Că România ajunsese un domeniu de vânătoare exclusiv pentru grupul din spatele lui Kovesi. Și așa ceva nu se face nici poporului ales, nici dulăului american din lesa lui. 

Lucrurile au ajuns pe muchie de cuțit, iar ca paguba celor care au mizat pe Kovesi și mai totală(sic!), venirea Vioricăi Dăncilă în fruntea Guvernului a fost cea mai gravă lovitură pe care o puteau primi. Tipa a ales confruntarea cu sistemul, nu colaborarea cu el, sau măcar neamestecul în treburile lui, adică tradiționalul ”scăldat” al precedenților premieri. A riposta ferm și fără complexe atacurilor venite din țară, via Bruxelles, dar și celor care vin de la Bruxelles direct. I-a lăsat fără aer!

Grupul lui Kovesi a avut dreptate atunci când și-a propus înlăturarea ei până la preluarea Președinției prin Rotație a Consiliului European. Eșecul lui se datorează unui complex de factori, interni și externi, inclusiv crizei prin care trece Iohannis, alt membru de frunte al pomenitului grup de interese. De fapt, o păpușă, un simplu executant, care este limitat de inapetența lui pentru politică, și de incapacitatea de a reacționa ”elastic” la sfidări. Omul știe una și bună, e previzibil. Și pentru adversari asta este o oportunitate pentru a-l slăbi. Da, a blocat doi miniștri. Da, dar cu ce preț? Al compromiterii sale totale? A căzut guvernul din cauza asta? Nu-și face treaba la Președinție? Ce a câștigat pentru grup? Ură și furia cetățenilor? Trecem, Iohannis este deja istorie...

Era evidentă neliniștea lui Kovesi, atacată din toate direcțiile. Fără îndoială le-a cerut socoteală, și ajutor, celor pe care i-a servit. Dar care, din păcate,  nu mai au multe de promis, și de făcut pentru ea. Că se tot agită Monica Macovei, punând în scenă tot felul de atacuri inepte în Parlamentul European? Că se dau de ceasul morții niște jurnaliști mânjiți, compromiși de ani de propagandă ticăloasă, plătită din bani furați de la stat de cei pe care ar fi trebuit să-i belească Servirea Însăși? Cui îi mai pasă? 

A primit, drept calmant, însăilarea din presă, cea legată de prezența ei pe ”lista scurtă” de cinci, pentru șefia unei instituții europene inexistente, de vreme ce nu întrunește consensul țărilor membre(încă!) ale UE. Știu eu cât are să-i amorțească frica și ura duduii!? Oricum nu mult. De fapt știe și ea că postul ăla e castel în Spania. Dar încă mai speră. Doar că sunt atât de mulți cei care-i vor pielea, încât nu are cum să scape. Nici dacă #rezistenții vor da buzna în stradă. Deși nu cred: cei din servicii sunt pragmatici, știu cum să facă diferența dintre un învingător și un cal mort. Ei mizează întotdeauna pe învingători.Mai ales când îi fabrică ei! 

Iar unul dintre învingătorii pe care pot miza este Dăncilă. Și ar face bine să se obișnuiască, de acum, cu gândul. Dar cum sunt flexibili în toate cele, sigur se vor adapta. Cât despre Iohannis, pe bune, cui îi mai pasă? Kovesi nu va merge la Bruxelles. Asta este vestea bună pentru ea. Vestea proastă este că va merge la pușcărie. Ar fi cel mai potrivit final pentru criza statului de drept, folosit în scopuri nelegitime, și criminale.

vineri, 18 ianuarie 2019

Candidații manciurieni și marcutizarea politicii românești.


Puțin SF politic, care dovedește că avem, totuși, contraspionaj, doar că este ocupat cu altele. Să zicem că, imediat după aderarea la UE a României, unora dintre ”prietenii” de baracă bruxelleză au ajuns la concluzia că n-ar strica să aibă, pe lângă agenții de influență din politică, economie, intelectuali publici, jurnaliști, și, evident, securiști de rit nou, și un mod de a influența deciziile direct, nu prin intermediari. Soluția se impunea de la sine: un partid, nu mare, dar vioi, care să constituie, pe o scenă politică fragmentată, diferența, adică să contribuie la formarea alianțelor de guvernare. 

Au început modest, la nivel local. Unul dintre experimente a fost în zona minorității maghiare. Cu greu UDMR a reușit să-i facă pe idioții de la Budapesta să înțeleagă că se duce dracului ce-au construit ei în vreo două decenii, că nu de concurență, mai ales una la extreme, au nevoie maghiarii din România, unde funcționează mai degrabă o combinație între ”vorba dulce mult aduce” și ”taci și faci”. Budapesta i-a dat o sinecură lui Tokes, și s-au potolit apele. 

Nemții au avut FDGR, cu robotul din dotare. Mai mult de Sibiu n-au reușit să treacă. Dar se pare că au judecat în perspectivă, și au început să-l promoveze pe Iohannis pe diverse căi. Iar Iohannis la Cotroceni poate bloca-și o face cu succes!-ditamai Parlamentul! Bine jucat!

Pe americani îi doare în cot de subtilități d-astea, europene. Au parul. Îl folosesc cu succes oricând este nevoie. 

Rămân în discuție francezii. Care au interese aici, dar nu și o susținere politică lipsită de ambiguități. Deci soluția partidului se impunea de la sine. Așa că au început modest, cu USB și Mucușor Dan. Mai culți în cap, au zis că e o pâine de mâncat dacă o ard fines, cu protecția patrimoniului, cu ”București, Micul Paris”, și altele de acest gen. Metoda prin care au vrut să-l impună pe Mucușor a fost cea ”Gică-contra”. Omul nostru era mai catâr decât catârul ăl mai catâr! A contestat tot ce mișca! Și a reușit să se impună și prin Consiliul General, și prin consiliile de sector din București. Așa că a venit momentul de ”azi în București, mâine în toată țara!” Adică să se facă saltul calitativ: un partid la nivel național. Care să intre în Parlament, obiectivul principal. 

Dar contrașpionii patriei iubite nu doarme, bre! Ei veghează! Și infiltrează! Așa că, ușor, ușor, USR a fost parazitat de niște unii care, la un caz că, să-l poată trece pe numele lor, și să-l pună în slujba Adevăratei Cauze! Impresia mea este că USR era pregătit pentru Cioloș, și a fost preluat de Barna. Apărut de nicăieri, dar cu rădăcini sibiene și nevastă plătită bine de austriecii de OMV Petrom! Ca și MRU, fostul șef al SIE. 

Ținând cont de astea, Cioloș rămase, futu-i, futu-i și futu-i, fără partid la cheie! Adică rămaseră franțuzii cu buzele umflate! Apăru planu B, +plus, sau Cruce României, sau cum s-o mai numi el. Un partid de tot râsul. Doar că el este doar un instrument, prin care se încearcă(adică Parisul încearcă) recuperarea USR. De unde și formidabila campanie de umflare cu pompa a ”personalității” băutoare de pișu și debitatoare de inepții, Ciolș. Este un fel de a le sapune useriștilor: ”Bă! El e omul! N-o mai zguduiți! Uniți-vă, și ungeți-l candidat pentru Cotroceni!” 

Manevra putea să aibă oarece rezultate, dacă nu venea Marius Oprea cu ”dezvăluirea” lui despre cine i-a făcut partid nou lui Cioloș. Deschid o paranteză: mă tem că și Oprea e manipulat de securiști/sereiști. Care, în schimbul ”uitării”, îl alimentează cu date despre partizanii din munți, și-i mai dau câte un schelet de ”erou”. Evident că Securitatea știa la milimetru unde sunt îngropați partizanii din munți. Așa că... Trecem. 

Cu alte cuvinte a început eliminarea concurenților lui Iohannis de la dreapta. Poate că USR va face o cooperativă cu Cioloș, pentru europene. Dacă le dă voie SRI. Dacă nu, nu. Depinde ce vrea Iohannis: dacă-l vrea departe de București pe Cioloș, sau dacă-l vrea ”mort”, politic vorbind. Dar nici treburile în USR nu sunt tocmai cușer. Și, concurent pentru PNL, se poate întâmpla ca Iohannis să vrea ”mort” și USR, ca partid. Umflarea asta din sondaje nu e bună pentru viitorul USR. Care o poate lua glorios în mână la europene! După care urmează întoarcerea în neant.

Iohannis s-a mai descotorosit de un aliat: M 10 și poruncile Monicuței Jidvei Grivei Macovei. Care M 10 a sucombat subit, tocmai când încerca niște chestii-trestii și cu USR, și cu liberalii.  Acum mi-e greu să spun cine cotizează la bunăstarea bahică a cucoanei, dar sigur este tot de afară. 

Una peste alta vom avea un an mizerabil, în care vom număra ”cadavre” politice, și vom cânta prohodul democrației. Că la pomeni suntem pricepuți!
 

joi, 17 ianuarie 2019

”Statul de drept”, arma Imperiului franco-german.


”Statul de drept” înseamnă fix nimic! Este doar o etichetă pentru realități juridice și politice atât de diferite, încât ele, realitățile, sunt practic imposibil de comparat. Reamintesc însă o chestie, care se numește atât de poetic ”criteriile de la Copenhaga”, enunțate la summitul UE  din Danemarca, din 1993. Ia să gugălim noi, să vedem ce și cum:

”Orice stat european care doreşte să adere la Uniunea Europeană (UE) trebuie să respecte valorile comune ale UE definite la articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE): respectarea demnităţii umane, a libertăţii, democraţiei, egalităţii, statului de drept, drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparţin minorităţilor. În plus, acestea se angajează să respecte valorile UE în cadrul Uniunii Europene şi în relaţia cu ţările terţe. 
Paşii de aderare la UE sunt prevăzuţi la articolul 49 din TUE. ”

România este bine, mersi, membru al UE pentru că ÎNDEPLINEȘTE pe deplin criteriile lui Pește! Binevoiți a observa potopul de condiții, statul de drept fiind unul dintre ele, oricum nu primul. Și, dacă nu greșesc prea mult, sensul sintagmei ”stat de drept” este ”guvernare după legi”, 

Dovadă că e așa să vedem ce spuneau băieții despre procesul de aderarea al statelor doritoare, inclusiv România, care făcea parte din grupul celor șase țări din Est, invitate să se pregătească de aderare la Essen, în 1994, parcă, pentru că în 1995 este întâlnirea de la Snagov, care prezintă planul de pregătire a aderării țării la UE. 

”Orice cerere de aderare este obiectul  unui aviz al Comisiei şi al unei decizii a 
Consiliului, care îi atribuie ţării solicitante statutul de ţară candidată. Acest statut nu înseamnă neapărat iniţierea imediată a negocierilor în vederea aderării. Ţara candidată trebuie, mai întâi, să îndeplinească o serie de condiţii. 
Aceasta trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate definite de Consiliul 
European de la Copenhaga din 1993 şi completate de Consiliul European de la Madrid din 1995. Acestea sunt: 
A. criterii politice: instituţii stabile care să garanteze democraţia, statul de drept, drepturile omului, precum şi respectarea şi protecţia minorităţilor; 

B.  criterii economice: o economie de piaţă funcţională, precum şi capacitatea 
de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din cadrul UE; 

C. capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de stat membru care decurg din dreptul şi politicile UE (sau acquis-ul comunitar), inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare. 
De asemenea, ţara candidată trebuie să dispună de condiţiile necesare pentru 
integrarea sa, prin adaptarea structurilor sale administrative.” 

Acum, să fim serioși: dacă povestea asta cretină cu ”respectarea statului de drept” ar fi și altceva decât un instrument de control al nucleului dur al UE, ceea ce eu am numit ”Fondatorii”, adică în special cuplul franco-german, asupra periferiilor ”Imperiului Bruxellez”, țările foste socialiste și cele din sudul Europei, gen Grecia, Italia și Spania, atunci România ar trebui dată afară din UE, pentru că, prin tot constructul statului paralel, România NU mai îndeplinește condițiile politice de la Copenhaga: demnitatea umană, călcată în picioare, la fel, libertatea, democrația, egalitatea, limitate, reduse la forme fără fond, și încălcările sunt multe, multe! Iar prin protocoalele semnate de serviciile secrete(am eu o bănuială că, după scandalul Kovesi-MRU, și SIE a semnat așa ceva cu ”Justiția”) cu instituțiile statului, România nu mai este guvernată de legi! 

Ce a aprobat azi Parlamentul European este o inepție! Semn că democrația este pe moarte peste tot pe continent. Cine va defini criteriile de stat de drept? Cine va judeca starea ”statului de drept” în fiecare stat, câtă vreme nu există acquis comunitar pe Justiție, să poți compara, fie și superficial, țările? 

Nu e vorba despre bani. Faptul că Marea Britanie nu mai contribuie la bugetul Uniunii nu este o catastrofă. Se poate compensa. Dar nicio țară nu a vrut să accepte, spre pildă, creșterea cu 0,1% din PIB a contribuției la Bugetul UE. Acum contribuțiile sunt de 1% din PIB. Și cum toate țările sunt într-o stare economică bună, vin mai mulți bani la Buget. 

Este vorba, cum spuneam, despre control. Și de reducerea suveranității țărilor membre la practic zero! Orice încercare de a lua și decizii pe cont propriu, în interes național, din partea statelor membre, va fi reprimată dur! Nici Moscova nu făcea așa ceva în CAER și în Tratatul de la Varșovia! Proiectul european a devenit unul totalitar, și acum este greu, dacă nu imposibil, să mai schimbăm ceva. Dar noi am ales. Democratic! Sinucidere plăcută și fără dureri, dacă se poate. Dacă nu, nu...

miercuri, 16 ianuarie 2019

Recursul compensatoriu și mizeria populismului soluțiilor simple.



După ce criteriu a fost judecat drept ”inacceptabil și periculos” recursul compensatoriu? Doar pentru că două grupări de crimă organizată, cu membri care au trecut pe la mititica, s-au încăierat, și un derbedeu a fost înjunghiat, și a dat colțul? Pentru că mărește rata recidivei? Statistic nu e demonstrat, dimpotrivă. Nu va mai exista recidivă dacă pârnăiașii vor executa la miime de secundă pedeapsa? Nu se mai încăierau ăia dacă aveau brățări cu GPS? Păi, erau liberi! Cine și cu ce drept le putea limita libertatea de mișcare? După care Constituție? După care lege? 

O opoziție slabă și tălâmbă, oportunistă, care călărește valul emoției colective și se hrănește cu cadavre este cu adevărat un atentat la democrație! Nu putem schimba legea după cum cred niște impotenți că este cazul, doar pentru că așa câștigă ei voturi. Recursul compensatoriu a fost o soluție în lipsă de ceva mai bun, la o problemă rămasă nerezolvată din cauza populismului, grețos și imbecil, al așa zișilor politicieni, jurnaliști și oengiști, care țin loc de opinie publică în România. 

Da, din păcate am pătruns adânc pe teritoriul populismului soluțiilor simple, care produce monștri! Nu există soluții ideale. Orice decizie, orice soluție, orice lege, toate sunt fructul unor compromisuri. Au părți bine, au părți rele. Singurul criteriu după care se pot judeca este cel al costurilor sociale. Dacă aceste costuri sunt mici, atunci soluția este bună. Dar costurile rămân. Este iresponsabil să spui că nu există costuri ale politicilor publice, iar recursul compensatoriu este o astfel de politică publică. 

După cum arată decidenții români, și după cât îi duce capul, dau scris că soluția de înlocuire a recursului compensatoriu va fi mult mai proastă, pentru că va fi un răspuns populist la niște vaiete populiste, și va avea costuri de toate felurile, mai mari decât cele actuale. Toți vor supralicita. După care iar CEDO, iar circ în Parlamentul European, iar isterie #rezist, iar circotecă, discuții inepte prin tocșoaie, și o luăm de la capăt, căutând alternativă la alternativa la recursul compensatoriu. Apropo: perioada de timp în care a fost aplicat este mult prea scurtă pentru a judeca efectele sale corect, obiectiv, nu subiectiv-emoțional. 



O observație de fond, pe care nimeni nu o face: recursul compensatoriu NU este o soluție la problemele generate de fenomenul criminal în România. Nu există nicio legătură între cele două, deși mulți o fac, forțând realitatea, și bunul-simț. Recursul compensatoriu este o soluție pentru condamnările primite de România, ca stat, la CEDO, pentru condițiile mizerabile din închisorile românești, care încalcă drepturi, libertăți fundamentale și demnitatea umană. A, putem discuta, pe marginea acestui subiect, care este contribuția acestor condiții din închisori la evoluția criminalității și a gradului de recidivă. Dar asta nu rezolvă problema centrală a recursului compensatoriu, aceea de a răspunde cerințelor CEDO. Punct!

Dacă tot am intrat pe drumul ăsta, aș vrea să văd și eu niște analize, care să lege criminalitatea de condițiile de viață, sărăcie, abandon școlar, etc. Și vreau să văd dacă este o legătură între scăderea șomajului, creșterea salariilor, a sumelor adresate protecției sociale, și evoluția criminalității. Este important să facem această analiză, pentru că răspunsul la criminalitate este unul complex, și depinde foarte mult de pacea socială, care, la rândul ei, este o consecință a gradului de bunăstare generală. 

Dar nu vrem așa ceva. Nu ne interesează. Neuronul nostru nu poate procesa altceva decât ”muie, politicienilor! ”Jos comunismul!” Și așa îi cerem prea mult! Vrem responsabilitate? Vrem soluții realiste? Bine, pa! Alt popor! Cu ăsta nicio șansă!

luni, 14 ianuarie 2019

Violența politică și fascismul civic.


Primarul orașului Gdansk, Pawel Adamowicz, a murit, după ce aseară a fost înjunghiat de un, ei, da! recidivist, un tip eliberat din închisoare de crâncena justiție poloneză! Unde tot ea îl ”depusese”, pentru jafuri cu mână armată asupra unor onorabile și inocente bănci. Și, evident, ucigașul a găsit și o scuză: politică, evident: era persecutat de partidul Platforma Civică(PO), acum în opoziție(de unde provine și idolul de ultimă dată al românilor, Tusk).

Discursul politic devine din ce în ce mai violent, mai radical, și mai plin de ură. Peste tot în Europa. Și ”societatea civilă” nu mai reacționează, politizată și ea, radicalizată și amatoare de violență. Ceea ce au făcut gunoaiele #rezist la sediul Ministerului Justiției reprezintă o escaladare a violenței politice. Pretextul acțiunii lor este bazat pe un mare fals. Cel care a dat cu cuțitul la Mediaș, parcă, la fel ca și polonezul de aseară, fusese eliberat din închisoare ca urmare a unei decizii judecătorești, în condițiile legii. Un judecător i-a eliberat. Și nu era obligatoriu ca ei să comită crime după eliberare. Pentru că, în logica asta, o să ajungem să avem o singură pedeapsă, oricare ar fi infracțiunea comisă: închisoarea pe viață, fără posibilitatea eliberării înainte de termen(sic!). 

Problema este mult mai gravă decât ni se pare. Nu este vorba doar de populism. Fie și în felul lui schimonosit, populismul spune ceva, și propune ceva. Nu ți se închide posibilitatea alegerii.

Violența asta politică nu propune nimic. Pentru că politicul nu mai există! Sunt doar aparențe de partide, conduse de aparențe de lideri, care adoptă aparențe de ideologii. Dar în spatele imaginii este marele nimic! Soluții, programe, alternative, nimic din astea! Ci doar liste cu țapi ispășitori, care să fie dați mulțimii furioase, să-i lapideze! În Franța răspunsul lui Macron la nemulțumirile oamenilor a fost o scrisoare constipată, cu o propunere de ”dezbatere”, și înăsprirea represiunii. Ambele sunt orice, numai soluții, nu!

Tăcerea cetățenilor, tăcerea liderilor politici, acceptarea violenței îndreptată împotriva adversarilor politici, toate astea amintesc de ascensiunea fascismului. #rezist este batalionul de asalt, în România, al ”fascismului civic”. Iohannis avea datoria morală să calmeze jocul politic. Și ce face? Injectează mai multă ură în societate, aprobă violența, o cauționează chiar. Jocul lui este un pericol la adresa democrației, statului de drept și a securității naționale, prin tulburarea păcii sociale.

Vremea violenței politice abia începe. Și lista victimelor va fi lungă. Pentru că am ajuns să ne urâm pe noi, înainte de a-i urî pe ceilalți.

duminică, 6 ianuarie 2019

Iluzia imperială și costurile ei.



Cică Marea Britanie este, după SUA, o putere globală, prin capacitatea sa de a proiecta forță. Sigur, cum să nu! De la ciobanii din Falkland, unde s-au mai remarcat britanicii? În Irak? În Afganistan? Prin Africa? Unde au făcut căcatul praf! 

Dacă ai un port-avion sau două, trei sau patru submarine nucleare, nu înseamnă că poți domina lumea. S-a dus vremea disparităților tehnologice, când Marea Britanie domina o mare parte din lume. Da, lancea sau arcul cu săgeți nu fac mare lucru în fața tunului și carabinei. Când lucrurile s-au echilibrat, vezi WW I, dar mai ales WW II, Marea Britanie s-a dovedit o ficțiune, ca putere globală. Fără ajutorul americanilor, nici ea, nici Franța, n-ar fi avut mari șanse în confruntarea cu Germania, altă amatoare de dominație ”globală”. 

Se zice că, de prin 2020 locul Marii Britanii în clasamentul ăstora forțoși va fi luat de China. Sper că Xi și gașca, de la Beijing, să se abțină de a da curs tentațiilor de a acționa ca o mare putere globală. Sunt bani cheltuiți aiurea! Și fără niciun profit! Să se uite la SUA: au cheltuit sute de mii de miliarde de dolari, după WW II, în încercarea de a domina lumea. Și vi se pare c-au reușit dominația? La orice semn de slăbiciune cei dominați vor renunța la ”onoarea” de a fi supușii Washingtonului. 

Un Imperiu structurează spațiul pe care-l domină, îl ordonează, îl dezvoltă, îl include în ansamblul pe care îl domină. Cât de profunde sunt legăturile americanilor, sau britanicilor, cu presupusele lor ”imperii”? Cu noi, spre pildă? Cu țările membre NATO? Să nu ne iluzionăm: nu suntem decât vaci de muls, și atât! Clienți pentru armament american, și carne de tun pentru războaiele lui inepte! Libertatea de a circula fără vize? Canci! Investiții americane? Comerț? Cultură? Educație? Să fim serioși! Cultivă niște elite de doi bani, care să sprijine propagandistic metropola, și atât! Habar n-au de nimic despre restul! 

Lumea fără națiuni este o utopie. Cum o utopie este hegemonia americană. Sau chineză. Puterea unei națiuni are limite. Iar americanii au atins aceste limite. La fel și britanicii. Și le va atinge și China. Rușii măcar au înțeles cât se pot întinde, după pierderea imperiului sovietic, și acționează în consecință. 

De fapt, țările din orbita SUA se ”auto” colonizează, iluzionându-se că așa sunt la adăpost de alte ”imperii”. Până una-alta, sunt victime ale celui care, chipurile, îi protejează. Dar ce poți face dacă ne place să fim jefuiți? Să fie primit!

marți, 1 ianuarie 2019

Un triumf ratat, un triumf furat.


Nu sunt un fan al Uniunii Europene: este o alcătuire strâmbă, care se îndepărtează tot mai mult de valorile, de idealurile, de scopurile pentru care a fost gândită/construită. Nu sunt nici un euro-sceptic. UE trebuie să-și continue existența. Pentru că, deocamdată, nu avem alternativă, pe de o parte, și pentru că un sistem bine gândit de reforme o poate readuce pe drumul dorit de cetățenii statelor membre, pe de altă parte. Nu arunci copilul din copaie odată cu apa murdară. 

2019 este, totuși, un an de cotitură în existența Uniunii, tocmai pentru că alegerile europene din acest an pot genera o majoritate euro-sceptică, populistă, care să ducă schimbările necesare în felul în care este condusă și funcționează Uniunea dincolo de limitele raționale. Este evident-și eu sunt adeptul acestei abordări-că fără o recuperare a unor atribute ale suveranităților naționale de către statele membre, nicio reformă nu poate fi imaginată, iar UE chiar va merge către destrămare. Birocrației totalitare de la Bruxelles trebuie să i se taie urgent ghearele. Bruxellesul este acum în situația în care erau fostele țări socialiste, în care planificarea, teoretic menită să mențină echilibrele în economie, nu făcea decât să le amplifice, ocupându-se de orice fleac, în loc să se rezume la aspectele strategice ale dezvoltării.

Și, prin nu se știe ce potrivire a astrelor, România este acum la cârma Uniunii, pentru șase luni. Luni critice, fără nicio îndoială. Nu știu cum va fi Președinția Uniunii. Dar pentru România, care pleca, în decembrie 1989, pe drumul recuperării demnității și al libertății, faptul că azi se găsește în această situație, este un triumf. Este triumful acelui program al Revoluției Române(o revoluție negată de tot felul de tembeli și de ticăloși!), care era cu fața spre viitor, nu spre trecut. Timp de trei decenii am crezut că a învins proiectul ”Restitutio in integrum”. Da, este adevărat, tot ce a făcut națiunea română în comunism, a fost negat, în numele recuperării trecutului. De fapt, a fost doar un program de transfer al proprietății publice în mâini private, care trebuia justificat cu ”suferințele partizanilor din munți și ale martirilor din închisori”. Cei care trăiau au fost spoliați, morții au fost maculați. 

Cu toate astea, națiunea română a acceptat prețul reformelor politice, economice, sociale și militare, care ne-au permis aderarea la UE și la NATO. Nu, nu ne-am cumpărat biletul de intrare cu aceste sacrificii. Ar fi fost bine să fie așa: am fi știut care este prețul, și am fi judecat dacă merită plătit. L-a acceptat rațional? L-a acceptat doar emoțional? Probabil că este o combinație între cele două. Dar l-a acceptat. Și acum începe să culeagă roadele sacrificiilor. Deși va mai trece timp până ce toate rănile vor fi vindecate. Dacă vor fi, pentru că unele răni nu se vindecă niciodată!

O stupidă luptă politică, pornită de niște personaje mediocre și lipsite de sensul servirii interesului național, niște viermi intestinali, niște gunoaie umane, au furat poporului român acest triumf, pe care îl merită cu vârf și îndesat! În locul behăielilor din noaptea dintre ani, și al mesajelor ridicole ale personajelor numite abuziv politicieni, noaptea trecerii dintre ani ar fi trebuit să fie o mare sărbătoare populară. Sărbătoarea unei victorii. Pentru că, pentru România, cu limitele ei, cu slăbiciunile ei, cu disparitățile ei de dezvoltare, președinția Consiliului UE este o victorie. Și ce avem? Războiul unui apucat, Iohannis, cu guvernul, cu majoritatea parlamentară, dar mai ales cu interesul național al țării. Și mai avem o pletoră de slugi, politicieni, jurnaliști, intelectuali publici, afaceriști lipiți de țâța banului public, care cântă prohodul țării, pentru că nu sunt ”ai lor” la putere! 

Vom trece și peste asta. Cum am trecut și peste alte umilințe în acești 30 de ani. Ceea ce contează este unde am ajuns, și mai ales cu ce sacrificii am făcut asta. România a pornit pe drumul reconstrucției din temelii. Cu oameni cărora le pasă, și pentru care importantă este construcția, nu dărâmarea. Evoluția României în comunism a demonstrat vocația constructivă a acestei națiuni. Dacă i se arată un drum, și ce ne așteaptă la capătul lui. Acum românii văd deja un drum, și înțeleg ce se află la capătul lui. Vocația constructivă a renăscut. Cu sau fără politicieni, România profundă s-a trezit, și a ales construcția. Cu erori, cu eșecuri, va continua pe acest drum. Pentru că oamenii au prins gustul succesului și al demnității. 

Vai de politicienii care nu vor înțelege asta, și vor merge împotriva curentului!

Cât despre triumful furat, cum a fost și cel al Centenarului Marii Uniri, timpul va face dreptate. Și ticăloșii vor plăti!