marți, 28 martie 2017

Religie și pace socială


Văd că trebuie să mă repet: religia, în general, și, la noi, BOR în special, tind să devină țapi ispășitori pentru răul economic și social. Ceea ce nu este cazul.
Da, religia își pierde relevanța. Dar este un proces lent, și despărțirea omului de religie nu este pentru mâine. Mai mult, putem asista oricând, dintr-un motiv sau altul, la o resurecție a sentimentelor religioase. De ce își pierde relevanța? Pentru că ea a apărut ca un instrument de explicare a lumii înconjurătoare, și a devenit, în timp, un instrument structurant al vieții politice, economice și sociale. Când a început pierderea relevanței? Atunci când cunoașterea a început să dea și alte răspunsuri problemelor care erau explicate prin intermediul religiei. Tot cunoașterea a fost aceea care a dus la diversificare socială, lucru care, la rândul lui, a erodat importanța religiei.
Dacă e să vorbim doar de creștinism, elitele Bisericilor creștine au fost conștiente de aceste evoluții, și au încercat permanent, aruncând, la nevoie, peste bord o serie de lucruri inutile, anacronice și chiar toxice, să-și mențină relevanța în societate, una tot mai diversă, mai complexă, mai critică la adresa modelului de cunoaștere impus de religie. Și nu de puține ori le-a ieșit: religia este în continuare o dimensiune importantă a vieții sociale, chiar și atunci când biserica s-a despărțit de stat.
Religia este și teorie, spirit, și practică, materie, ca să zicem așa. Practica poate fi contestată, poate fi interzisă, poate fi scoasă din ecuație. Ce facem cu partea spirituală a religiei? Că, într-un fel sau altul, este parte a devenirii spirituale a unei imense majorități a indivizilor. Și, în cele mai multe cazuri, are rol de stabilizator social, de creator de pace socială. Să nu generalizăm aspectele marginale, episoadele de fanatism și violențe religioase. Că și-au avut și ateii, și necredincioșii, momentele lor de ticăloșie și de rușine.
De fapt, intoleranța naște intoleranță, și cu așa ceva avem noi de-a face acum. Există un grupuscul extrem de activ, și de intolerant, care atacă religia și partea sa formală, instituțională, cu rea-credință, și pentru orice. Răspunsul instituției numită BOR este inadecvat, și adesea la fel de intolerant. BOR suferă de ”complexul Massada”, și nu înțeleg de ce.
Acest război este inept. Efectiv inept. Și arată halul în care a ajuns societatea românească, incapabilă să-și rezolve problemele, și să abordeze problemele altfel decât conflictual. Cazul definirii familiei este exemplar, din acest punct de vedere. Și unde am ajuns? Într-o fundătură, unde se desfășoară o păruială generală, cu insulte, înjurături, ce nasc resentimente și frustrări. Toată lumea pierde. Și răul social crește.
Dialogul a devenit imposibil în societatea românească. Asta e marea noastră tragedie. Și nu ne pasă...

sâmbătă, 18 martie 2017

Salvați Calea Victoriei!


Măcel pe Calea Victoriei! Săptămâna asta, doar în jurul blocului în care locuiesc, și la parterul lui, au dat colțul trei magazine. Adina Botezatu trage și ea obloanele. Îmi spuneau cei care țin un mic magazin cu alimente și băuturi, la parter, că se pregătesc de închidere, săptămâna viitoare, încă două. Farmacia pe care o știu de când m-am mutat în București, din 1979, trage și ea să moară. Frizeria, chiar peste stradă de ea, agonizează și ea. Asta doar între Biserica Albă și Muzeul Colecțiilor de Artă.
Trotuare nespălate de nu mai știu când. Dale care se clatină. Stâlpii de iluminat-dintr-un plastic de doi bani-crăpați, plini de reclame, cu măruntaiele electrice la vedere. Mâzgălituri pe toate zidurile posibile. Mizerie cât cuprinde. Și niște muncitori, rătăciți în peisaj, repară cu zel...pista de biciclete! Aliniază bordurile! Au și etalon de luft între borduri! Mătură! Să nu te apuce damblaua?
Calea Victoriei este moartă! A murit economic, în primul rând. Au ucis-o retrocedările. Cele mai multe locuințe sunt goale. Și nu-și găsesc chiriași. De ce ai veni într-o zonă moartă, în care n-ai unde ține un automobil, unde nu mai sunt piețe, magazine, altele decât nenorocitul ăla de MegaImage, care a devenit o oroare? Unde nu mai sunt librării, excepție făcând cea de la Krețulescu, și ea în suferință? Cum spuneam, de parcuri nici nu poate fi vorba. Cel de peste drum de Academia Română este cât o batistă, și uitat de lume, cel de la Ateneu, o oroare. De ce să cobori în Cișmigiu? Să-ți accentuezi depresia?
Cred că o acțiune ”Salvați Calea Victoriei!” ar fi numai bună. Și urgentă. Totul pornește de la revigorarea economică a zonei, și ar presupune ridicarea regulilor stupide privitoare la circulație și la parcare. I-am întrebat pe cei doi-soți și soție, tineri, cu chef, și putere, de muncă-de ce nu profită de faptul că magazinul de lângă ei e gol și de ce nu se extind? Mi-au zis că ar vrea. Chiar s-ar înhăma la un credit. Dar cine să le treacă pragul? Pentru că ar avea de plătit o chirie aberant de mare. De fapt chiriile au ucis multe dintre afacerile din zonă. Care nu e, totuși, un mall. Da, într-un mall poți cere mai mult, că ai un flux mare de vizitatori/potențiali consumatori. Deși înțeleg că nici prin malluri buticurile nu se simt prea bine.
Or avea Bucureștii, pe hârtie, circa 30% din PIB ul României. Dar doar pe hârtie. Orașul este extrem de scump, raportat la ceea ce oferă, iar bogăția este atât de inegal distribuită. Cei mai mulți bucureșteni supraviețuiesc, nu trăiesc. Au bani doar pentru strictul necesar, și atât. Faptul că sunt câțiva petrecăreți care umplu niște crâșme sordide prin Centrul Vechi nu înseamnă nimic.

Nici cultural Calea Victoriei nu mai înseamnă nimic. Casa Cesianu, Muzeul Colecțiilor de Artă, Muzeul Național de Artă, și cam atât. Stau goale, goale. La Ateneu, concerte, din când în când, cu un public rarefiat, și fără urmași vizibili. Niciun cinematograf. Teatrele, Tănase și Municipalul, parcă, își pierd și ele publicul. Nu prea vine nimeni din spate, nici dramaturgi, nici actori, nici regizori, nici scenografi.

Mofturile unor tembeli, interesele unor ticăloși, durerea în cur a unor autorități corupte, calitatea jalnică a unor arhitecți, lipsa planificării urbane, toate la un loc, au distrus centrul Capitalei. Uitați-vă și la marile bulevarde, paralele cu Calea Victoriei. Uitați-vă la ”Bulevardul Filmului”. Toate se degradează, toate mor, lumea nu mai percepe zona ca pe un punct de atracție. E vremea civilizației mallului. A minimei rezistențe. A alienării. E triumful individualismului dus la absurd. E România.

sâmbătă, 4 martie 2017

Neo-legionarii capitalismului sălbatic.

Un prieten, sociolog(pe bune, serios, cu știință de carte, și care nu, nu e Pieleanu!) îmi spunea ieri, pe post de calmant la tirada mea despre tefeliști și ale lor grețuri morale, că lor, din sondaje, le iese altceva. Anume că tefeliștii, într-o largă majoritate, încearcă o sănătoasă(de, vârsta, sunt până în 35 de ani! de unde hemoroizi?) durere în cur de toți și de toate. Și nici nu le au p-astea cu politica partizană. Iar ăia care le au înclină mai mult spre stânga. Hait! Mi-am luat-o!
Bine, bine, prietene, zic eu, și atunci? Atunci lucrurile sunt nașpa în categoria 35-50 de ani, care cică-s cei mai frustrați și mai radicalizați. Ei sunt generația ”Revoluției Luminii”, un remake după Piața Universității. Vezi, Doamne, ei sunt gata să-și ia revanșa pentru că au pierdut în 1990.
Sigur, așa o fi. Dar ce pizda mă-sii a pierdut în mai 1990 un plod de opt ani, care tocmai avansase de la ”Șoimii Patriei” la Pionieri? Ce frustrări poate să aibă? Cel mult ar putea fi generația victimă a capitalismului sălbatic. Aș înțelege o revoltă împotriva capitalismului, și cereri pentru revenirea la statul social, la rolul redistributiv al statului, la reducerea polarizării economice, la cereri de mai multă justiție socială. În loc de asta auzim cereri de întoarcere la dictatură, de desființare a instituțiilor democrației.
Oamenii ăștia sunt, e adevărat, o generație pierdută. Dar nu din vina ”revoluției” Ci din vina lor. Au crezut în imaginea prefabricată de propaganda Războiului Rece despre capitalism și lumea liberă. Și au avut un șoc, la propriu, când au văzut diferența dintre ”Raiul capitalist” din mintea lor, și realitatea capitalismului sălbatic. Când au început îndoielile, aceeași mașinărie de propagandă-întărită între timp cu vârfuri ale propagandei fostului regim comunist, vezi Volodia Timenski- le-a servit la repezeală o explicație: ”Păi, ăsta nu-i capitalism! România este tot în comunism! Dovadă? Statul social! Voi trăiți prost pentru că sunt atâți trântori care se înfruptă din munca voastră! Jos comunismul!” Și așa se naște fascismul social!
După care îndoielile au revenit. Și propaganda iar le-a servit o explicație: democrația este de vină. Pentru că statul a fost capturat de politicieni corupți. Corupția ucide! Jos corupții! Jos comunismul!” Și a venit urgia anti-corupției. Cu Lulutza și Coldea pe post de îngeri exterminatori. Și nu s-a întâmplat nimic! Corupția este și mai mare, a infectat în profunzime corpul social. Iar acum revoltații află că anti-corupții sunt corupți până în măduva oaselor, că de stat s-a ales praful, că democrația ar fi fost bună, dar și de ea s-a ales praful, că și capitalismul se schimbă, numai ei rămân încremeniți în proiect.

Ce frustrare mai mare decât conștiința faptului că te-ai înșelat, că, luându-te după muște, ai ajuns în căcat până în gât? Și, incapabili să-și asume eșecul și responsabilitățile pentru el, vor să se răzbune. Orbește, pe cine le cade în mână! Iar ura lor oarbă nu poate fi canalizată de nimeni. A încercat Iohannis; în primă fază i-a ieșit, vezi ”Colectiv” și guvernul Cioloș. În primă fază părea că-i iese, atunci când s-a pus în fruntea hoardelor fascismului civic, în marș spre bătălia cu ciuma roșie. Tefeleii erau pe post de decor, figurație într-un film care nu era al lor. Doar că mișcarea s-a sufocat repede. Momentul emo s-a risipit, și, ca după orice beție, orice om cât de cât normal se întreabă: ”Mă, cu ce dracu m-am făcut muci, și de ce?” Se pare că răspunsul nu le-a plăcut. Așa că au lăsat-o mai ușor cu grețurile morale. Mai ales când apar notele de plată.

Nucleul dur al ”Revoluției Luminii” rămâne intact. Și se va radicaliza și mai mult. Va mai fi folosit în lupta politică. Va fi principalul promotor al revenirii la un regim de mână forte. În fond, ei sunt continuatorii extremismului de drepta din interbelic. Intelectual, sunt hrăniți cu scrierile ideologilor legionarismului. Iar antidot împotriva acestei otrăvi nu există decât în reconstrucția statului și a încrederii cetățeanului în stat, în politică și în democrație. Dacă nu vrem să repetăm acele vremuri, incluzând aici și stalinismul primilor ani ai comunismului, trebuie să ne asumăm costurile păcii sociale. Care înseamnă corectarea eșecurilor și inechităților capitalismului sălbatic. Care, așa cum arată ”protestele din Piața Victoriei, s-a invitat pe scena politică, pe post de actor central, prin intermediul multinaționalelor.

Scurt spus, salvarea vine de la mai multă democrație, nu de la mai multă pușcărie. Statul Penitență trebuie să se transforme la loc în ceea ce a fost: Statul Providență. Sigur că se mai poate, dacă, la rândul nostru, nu ne lăsăm orbiți de ură, și nu vrem și noi răzbunare împotriva celor care care ne-au lipsit de suveranitatea noastră de cetățeni, călcându-ne astfel în picioare demnitatea. Suntem la limită, și de data asta trebuie să cumpănim bine. Alternativa la pacea socială este războiul civil. Iar în cazul ăsta #rezist nu este o opțiune. Nimeni nu iese neșifonat din așa ceva!

Fără ură, dar cu îngrijorare, despre viitor.

  Văd că și Elveția dă târcoale NATO. Cică îi tremură anumite părți ale anatomiei de frica rușilor. Măi, să fie! Când dracu au dat năvală ru...