Întâlnirea de ieri, de la Geneva, a lui Joe Biden cu Vladimir Putin oficializează eșecul politicii externe post-belice a Washingtonului, dominată de obsesia ”îndiguirii” URSS. Dacă analiza actuală a întâlnire se rezumă la clișee despre ținuta vestimentară, cine a dat mâna și cum, cine pe cine n-a privit în ochi, de parcă ar fi fost un duel dintr-un western de serie B, ea se face că nu vede esențialul: la Geneva s-a oficializat incapacitatea SUA de a obține ceva prin politica de îndiguire, cu atât mai mult cu cât acum ea trebuie aplicată și în cazul Chinei, o Chină care are de de demonstrat lumii că poți fi liderul lumii fără să aplici politici expansioniste.
Totul a plecat de la scrisoarea lui George Kennan, universitar de la Princeton, fost consilier al Ambasadei americane la Moscova, numit de către Truman şeful serviciului de Planificare Politică al Departamentului de Stat. În articolul său, George Kennan scria:
„Este limpede că elementul principal al oricărei politici a Statelor Unite faţă de URSS trebuie să fie o stăvilire, o îndiguire pe termen lung, calmă, dar fermă şi vigilentă a tendinţelor expansioniste ale Rusiei (…) pentru a opune ruşilor o contraforţă inalterabilă în orice punct în care ei ar arăta semnele voinţei de a împiedica asupra intereselor unei lumi pacifice şi stabile”.
„Cine poate spune cu siguranţă că puternica lumină care străluceşte de la Kremlin asupra popoarelor nesatisfăcute din lumea occidentală nu este puternica strălucire a unei constelaţii deja în declin? (…). Rămâne posibilitatea că puterea sovietică poartă în ea germenii propriei sale decadenţe”.
Dacă ar trăi, Kennan ar fi obligat de realități să recunoască faptul că și puterea americană poartă în ea germenii propriei decadențe, culmea, tot pentru că este expansionistă. Deși în materie de expansionism, SUA au fost și sunt vioara întâi, de o agresivitate de nimeni egalată.
Rămâne să vedem de ce este Rusia ”expansionistă”, și SUA nu. Înțelegerile de la Yalta au stabilit o linie roșie în materie de sfere de influențe între SUA și URSS. Să nu ne amăgim: noi am căzut prost, alături de ceilalți estici, în bătătura URSS. Dar, atenție: linia roșie a privit doar Europa! Iar URSS nu a depășit-o! În restul lumii ambele puteri au avut mână liberă! Până la un punct. Care era determinat de costurile expansiunii. URSS a limitat expansiunea din motive de ne-sustenabilitate. Uniunea Sovietică trebuia să se reconstruiască, să plătească, într-un fel sau altul, reconstrucția țărilor din zona sa de influență, vezi și România în anii 1950-1960, inclusiv reconstrucția Chinei, să ajute și țările ieșite de sub dominația imperiilor interbelice. Și, evident, să mențină un soi de paritate tehnologică și militară cu SUA și cu aliații Washingtonului. Ce a urmat? China, industrializată cu ajutor sovietic, inclusiv în materie de formare a elitelor științifice și tehnologice, s-a rupt de Moscova, vrând să devină un soi de lider al ”lumii a treia”, respectiv al ”Mișcării Nealiniaților”.
Acordurile de la Yalta au dat, într-un fel sau altul, mână liberă URSS și SUA în sferele lor de influență. În istoria postbelică a URSS singura mișcare ce poate fi interpretată drept expansionistă este invadarea Afganistanului. În rest, Germania de Est, 1953, revolta din Ungaria, 1956, Polonia, același an, intervenția din Cehoslovacia, din 1968, au fost conform înțelegerii lor cu americanii.
Spre deosebire de multe alte imperii din istorie, URSS nu a ținut cu dinții de imperiu. Pentru că nu de spațiu și de resurse, de mână de lucru au rușii nevoie. Au nevoie de cunoștințe pentru a gestiona un imperiu! Renunțarea la ”lagărul socialist” n-a fost o dovadă de slăbiciune, ci un act rațional. A pierdut niște periferii, care oricum au fost o bătaie de cap pentru ruși de la Petru cel Mare încoace? Beneficiile sunt, retrospectiv vorbind, mai mari decât costurile. Nu mai au costurile asigurării păcii în ”imperiu”, nu mai împart cu nimeni beneficiile investițiilor lor în Rusia. A, că au pierderi din cooperarea cu marile corporații transnaționale? Ușor, ușor, vor prelua controlul. Că Moscova nu-i Bucureștiul!
Deci lui Putin i se fâlfâie, trivial vorbind, de Biden, de SUA și de prostiile ”progresiste”, ca și de grețurile morale ale UE. A reușit să-și creeze un sistem de descurajare a oricui are chef să se servească din resursele Rusiei. Asta e ce așteaptă rușii de la el!
La fel de trivial vorbind, pe Putin l-a durut în cur, și a câștigat. Biden, în schimb, are la ce se gândi. Pentru că a venit și la Washington nota de plată pentru statutul de hiperputere. Care, culmea, vine tot pe fondul unei scrisori, publicată de Foreign Affairs de Charles Krauthammer, în ianuarie 1990. Ideile din scrisoare au fost transformate în politică oficială a SUA. E drept, primul articol, ”The Unipolar Moment”, a fost urmat de altul, The Unipolar Trap. Dar bulgărele se pornise deja. Acum SUA nu mai pot juca rolul hegemonului. Nu mai au nici mijloace, și nici idei despre cum să joace în noul context geo-politic. NATO nu e construit pentru așa ceva, și nici membrii alianței nu sunt prea convinși că au de câștigat executând ordinele Washingtonului.
Practic, nu au avut ce propune rușilor. Retorica amenințătoare l-a făcut să râdă pe Putin. Iar Xi nici nu concepe să primească lecții de la americani. Cum să ”îndiguiești” două țări care sunt în ascensiune, când tu ești în declin? Americanii au nevoie de altă ofertă, dacă vor să rămână activi în jocurile de putere. În care, acum, mărimea parului nu prea mai contează. Contează puterea ideilor. Or americanii nu mai produc idei. Produc doar sloganuri propagandistice. Una peste alta, lumina nu mai vine din Occident. Și asta se vede...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu