Libertatea de a eşua

Am motivele mele să nu scriu despre cele întâmplate în urmă cu două decenii. Dincolo de orice interpretări, a fost, ne place sau nu, o Revoluţie. Pentru că s-a schimbat radical un sistem politic, cu tot ceea ce decurge de aici. La fel, ne place sau nu, nimeni n-a spus că sistemul pe care urma să-l adoptăm era mai bun decât precedentul în toate aspectele sale. Din păcate, aşa cum n-am adoptat comunismul în cunoştinţă de cauză, nici capitalismul nu l-am adoptat în deplină cunoştinţă de cauză.

De aici şi deziluziile, care ne macină acum mai mult ca oricând. De aici şi frustrările. Dar ne-am construit deziluziile şi frustrările cu mâna noastră. Nimeni nu-i vinovat pentru ceea ce ni se întâmplă. Am şters cu buretele, peste noapte, 45 de ani de istorie, fără cel mai mic efort de a înţelege ce am trăit în comunism, şi ne-am aruncat cu capul înainte în altceva, fără plan, fără hartă şi fără busolă.

Să mulţumim bunului Dumnezeu că am ajuns, cu chiu, cu vai, undeva. Nici UE, nici NATO nu sunt Raiul pe pământ. Biletul de intrare ne-a costat enorm. Din păcate, suntem atât de prinşi în mizeria vieţii noastre de zi cu zi, încât nici de oportunităţile oferite de această şansă unică, a integrării euro-atlantice, nu putem profita, pentru a ne dezvolta.

Noi avem altceva de făcut: să purtăm un imbecil şi costisitor, şi distrugător război româno-român. Noi ne răfuim şi acum cu trecutul, uitând că sensul devenirii este altul. Noi nu ne facem planuri de viitor. Ne-am anulat spiritul critic. Nu avem memorie, uităm cine ne sunt prietenii şi cine duşmanii.

Poate, ca indivizi, să fi progresat în aceste două decenii de relativă şi precară libertate. Ca naţiune, am regresat în toate domeniile vieţii economice, sociale şi culturale. Nu prea mai însemnăm nimic, fie că este vorba de sport, de artă, de ştiinţă şi tehnologie, de creaţie intelectuală.

Românii, tot mai puţini, care excelează în ceva, nu doar că pleacă, dar nici nu vor să fie cunoscuţi ca români în ţările de adopţie. Excepţiile întăresc întotdeauna regula.

E mai bine decât în 1989? În anumite domenii, da, indiscutabil, mai ales în sfera drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Deşi în ultimii cinci ani se constată un evident regres în domeniu. Sunt domenii în care aceşti douăzeci de ani regresul a fost dramatic. Nu avem de ce ne bucura văzând polarizarea socială demnă de America Latină a anilor 70 ai secolului trecut. Nu putem fi bucuroşi văzând transformarea bunurilor publice în marfă, mercantilizarea sferei publice, dar şi a celei personale. Nu putem fi bucuroşi văzând calitatea educaţiei. Sau pe aceea a asistenţei medicale şi sociale.

Trebuie să avem puterea să recunoaştem că noi, nu alţii, suntem vinovaţi de felul în care arată ţara după două decenii de la căderea totalitarismului. Noi am luat deciziile greşite care ne-au condus aici. Acum nu mai avem, ca la început, scuza necunoaşterii. Dar deciziile luate atunci au fost cu mult mai corecte decât cele din aceşti din urmă ani. De ce? Avem la ce medita.

Nu fac predicţii. Nu ştiu ce ne rezervă viitorul. Un lucru este cert: declinul Occidentului este evident şi se accelerează. Democraţia reprezentativă este în criză. Capitalismul este în criză. Trebuie să schimbăm ceva, şi nu ştim nici ce, şi nici cum.

Vedem cum peste tot în lume este vremea liderilor populişti, care sunt dincolo de ideologii şi de valori morale şi politice. Şi mai vedem turme de indivizi care, din cetăţeni, au devenit doar consumatori. Renunţând astfel la tot ceea ce înaintaşii lor au câştigat după cel puţin trei secole de lupte şi de sacrificii pentru libertate şi egalitate.

Lumea în care trăim este tot mai strâmbă şi mai sumbră. Şi asta nu ne poate face optimişti. Un lucru este cert: sacrificiul celor care au murit pentru libertate în decembrie 1989 nu a fost în van. Fie şi pentru că avem libertatea de a eşua din vina noastră.