joi, 6 august 2009

E bine de ştiut!

Uitasem de fotografia asta. Am făcut-o pe când aşteptam să-mi plătesc RCA. E o hârtie de valoare emisă de statul român, care atestă că nişte băieţi cu bani ne-au împrumutat ca să ne "stabilizăm" şi să ne "dezvoltăm". Ne-am stabilizat o laie, la fel şi cu dezvoltarea!
Despre ce este vorba? România vrea să revină la convertibilitatea monedei naţionale, şi o face printr-o lege, Legea monetară din 7 februarie 1929, conform căreia moneda naţională a României, leul, reprezentând 10 miligrame aur cu titlul 9/10, a redevenit convertibilă „fie în monete de aur având curs legal, fie în lingouri de aur, fie în devize străine convertibile în aur”. Textul legii preciza că în acest din urmă caz „cesiunea devizelor se va efectua pe un preţ care nu va putea depăşi paritatea teoretică, majorată cu cheltuielile de expediţie ale aurului”.
"Redobândirea convertibilităţii leului şi cotarea acestuia la bursa de devize au fost obţinute în urma refacerii stocului de acoperire al BNR printr-un aport masiv de devize, rezultat din contractarea unui împrumut extern, Împrumutul de Stabilizare 7%.
Declanşarea Marii Crize Economice în anul 1929 a pus sub semnul întrebării aceste realizări. Economia românească în ansamblul său a fost afectată. Primul aspect care s-a făcut resimţit a fost scăderea preţurilor la produsele agricole, datorită abundenţei recoltei interne. Ulterior, sub influenţa depresiunii mondiale, fenomenul a cuprins şi alte produse. Au fost afectate cu precădere mărfurile destinate exportului României, ceea ce a determinat mărirea cantităţilor exportate. În paralel au crescut preţurile la produsele importate.
Cu toate acestea, prin reducerea importurilor şi creşterea cantităţilor exportate s-a reuşit asigurarea unei balanţe comerciale excedentare. Acest surplus nu a putut fi întotdeauna valorificat în favoarea României, deoarece el a fost dublat de alţi factori negativi datoraţi crizei. Intrările de devize nu au putut acoperi ieşirile generate de plata datoriei externe, achitarea importurilor şi retragerile masive de capitaluri, determinate în 1931 de izbucnirea crizei bancare pe piaţa Europei. Aceste masive retrageri de capitaluri au avut ca urmare slăbirea întregului sistem de credit din România. În perioada noiembrie 1929 şi mai 1930 inclusiv, ieşirea de capitaluri străine şi româneşti s-a ridicat la circa 8,1 miliarde lei.3 Constant, rata de plătit în contul datoriei publice la care se adăugau şi celelalte cheltuieli ale statului faţă de străinătate a depăşit excedentul balanţei comerciale, ceea ce situa balanţa de plăţi a României într-o poziţie negativă (Anexa nr. 1).
Situaţia s-a dovedit cu atât mai dificilă cu cât rezultatele obţinute în urma stabilizării monetare nu fuseseră consolidate. Potrivit unui cunoscut economist român, Virgil Madgearu*, una dintre condiţiile pentru ca România să poată menţine rezultatele Legii monetare din 1929 era ca aplicarea acesteia să fie urmată de un aflux de capitaluri străine, care să învioreze situaţia instituţiilor de credit autohton şi să asigure echilibrul foarte fragil al balanţei de plăţi4.
După cum am evidenţiat, situaţia nu a fost favorabilă, reclamând intervenţia Băncii Naţionale a României pentru salvarea sistemului de credit şi asigurarea lichidităţilor necesare economiei româneşti. În primul trimestru al anului 1931, BNR a transformat în devize aur o cantitate de aur lingouri în valoare de 550 milioane lei, fapt ce poate fi uşor observat prin scăderea stocului de acoperire de la 9 275 434 874 lei în februarie la 8 811 108 137 în mai 19315. În acelaşi an, a sporit masiv portofoliul rescontat de BNR cu 6,2 miliarde lei în perioada aprilienoiembrie 1931 şi, implicit, a crescut şi circulaţia monetară cu 4,9 miliarde lei6. Situaţia a fost parţial salvată prin recurgerea la contractarea de noi împrumuturi externe, cel mai important dintre acestea fiind Împrumutul de Dezvoltare 7,5% din 1931. Deşi acesta era destinat modernizării anumitor sectoare economice şi instituţiilor de credit din ţară (Creditul Agricol, modernizarea căilor ferate, investiţii în agricultură), a fost utilizat de BNR în condiţiile crizei pentru a menţine stabilitatea şi convertibilitatea leului „Este îndoios dacă institutul nostru de emisiune – precizează economistul român Victor Slăvescu – ar fi putut să domine împrejurările vitregi din vara anului 1931 şi de mai târziu, fără să fi avut la dispoziţie contravaloarea în devize a acestui împrumut”7. Vă sună cunoscut?
Cu toate acestea stocul de acoperire al BNR a înregistrat o nouă scădere, proporţia acoperirii angajamentelor acesteia reducându-se de la 44,75%, cât era la începutul anului 1931, la 35,14% la sfârşitul aceluiaşi an8. Acelaşi Victor Slăvescu** aprecia că numai prin alăturarea acestor două cifre se poate înţelege foarte bine „în ce măsură temelia leului stabilizat a fost clătinată”9.
Am citat dintr-un studiu, "Regimul valutar în România, 1929-1939" . Poate este foarte tehnic, dar nu poţi să nu vezi similitudini cu ceea ce se întâmplă acum. Şi ceea ce se întâmplă nu este de bine...