Pacea socială

Indiferent de ceea ce cred unii şi alţii, pacea socială a fost, şi rămâne, deşi în proporţie mult mai mică, principalul ingredient al succesului economiei occidentale(şi nord-americane) după Marea Depresie din 1929-1933. Statul Bunăstării nu a fost un "cadou" oferit de cei bogaţi săracilor, ci rezultatul unui calcul economic cinic şi rece. Violenţa şi instabilitatea socială au costat capitalul mai mult decât contribuţia lui la sigurarea păcii sociale. În plus, o mână de lucru mai educată, mai sănătoasă, mai creatoare şi mai solidară se potrivea de minune cu modelul de organizare al întreprinderii capitaliste tayloriste. Şi, oricât de paradoxal ar părea, capitalul a fost cel care a avut cel mai mult de câştigat de pe urma păcii sociale.

Trecerea de la capitalismul industrial la cel financiar a determinat o schimbare de fond: când faci bani din nimic, jucându-te cu biţii, pacea socială nu mai contează. Cel puţin aşa cred cei care au stat în spatele demantelării Statului Bunăstării. Este drept că, până la un punct, creditul ieftin a avut rol de calmant social, înlocuind redistribuirea bogăţiei prin intermediul funcţiei redistributive a statului social.

Acum suntem în situaţia, mai periculoasă ca oricând, în care cei care deţin marile capitaluri(marile averi) şi-au pierdut memoria şi nu vor să plătească pentru menţinerea păcii sociale, şi în care creditul ieftin nu mai există, deci nu mai poate funcţiona drept calmant al violenţei sociale.

Cei care fac bani din biţi trebuie, într-un fel sau altul, să-i "materializeze", să-i valideze în lumea reală, unde se produc şi se consumă bunuri şi servicii cât se poate de concrete. Criza asta este cea mai mare operaţie de materializare a banilor virtuali imaginată şi pusă în operă. Doar că "materializarea", parţială şi destul de controversată, a generat o serie de probleme în lumea reală. Evident, banii reali nu puteau veni decât din zona banilor publici, singurii care aveau o cât de cât legătură cu adevărul economic. Fatalmente, aceşti bani sunt limitaţi, cu toată "creaţia monetară" a Băncilor Centrale.

De aici şi presiunile "pieţelor" asupra statelor, pentru a pune în practică vaste programe de "austeritate". Opera de conversie continuă. Şi oamenii vor să se asigure că există bani, indiferent de costurile sociale ale "austerităţii". Doar că în lumea reală cel mai important ingredient al succesului economic este pacea socială. Fără pace socială totul se duce de râpă. Iar pacea socială, cum spuneam, are nişte costuri. Care nu rimează cu nevoia de profit mare, imediat şi la adăpost de fisc a capitalismului financiar.

Acceptarea costurilor păcii sociale a fost, pentru capitalismul industrial, un lung proces de acceptare şi de învăţare, de confruntare cu aceia care trăiau din muncă. Lupta claselor a fost o realitate, şi păstrată între limitele democraţiei liberale, o necesitate şi un instrument legitim. A fost un blestem în regimurile totalitare, când a justificat abuzuri şi crime.

Probabil că de data asta capitalismul financiar va fi mai isteţ şi va învăţa mai repede că e mai bine să plătească pentru pacea socială. Are de pierdut mai mult şi o poate face mai rapid decât îşi imaginează. Totul este să nu ajungem la confruntare, la violenţă socială. Atunci lucrurile vor degenera rapid, şi nu mai există nimic s-o stăvilească. Statele sunt prea slabe şi lipsite de autoritate, partidele politice şi societatea civilă compromise, Bisericile, religia, în general, în pierdere de viteză şi de credibilitate, spiritul civic pe cale de dispariţie. Şi nici "dictatorii" nu mai sunt ce-au fost.

Cred că lucrule cel mai inteligent pe care îl putem face acum este să nu mergem mai departe cu demolarea Statului Bunăstării, să încercăm să păstrăm cu orice preţ pacea socială, pentru că alternativa este inacceptabilă. Dar înţelege cineva cât de mare binecvuvântare a fost pacea socială pentru toţi?