miercuri, 9 mai 2012

Intelectualul român şi obsesiile sale



Liviu Antonesei, într-un interviu acordat lui Cornel Mihai Ungureanu, pune un diagnostic corect celor ce se întâmplă pe plan global, de unde concluzia că spiritul critic nu le lipseşte:
  • Care ar fi soluţia? Schimbarea clasei politice nu s-a întâmplat sau nu are efecte pozitive vizibile. Societatea civilă, pe de altă parte, pare apatică nu doar la noi, ci în tot fostul bloc comunist. S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre recesiunea economică, chiar despre o criză de sistem, există o nesiguranţă legată de viitor, o neîncredere în cei care conduc. Nici Vestul nu e scutit, n-ai zice că se mai îndreaptă spre societatea „de plaisir”, cum prognozau unii. Crezi că lucrurile se vor calma, vor reveni în matca dinaintea crizei? Sau că s-ar putea naşte un proiect social, politic, civic, care să spargă inerţia?


    Dacă legiuni de politruci, economişti, oameni din ştiinţele antropologice etc n-au reuşit să găsească o soluţie, nici locală, care să ne privească pe noi, nici globală, slabă nădejde ca un simplu observator, fie şi avizat, ca mine, să reuşească asta! Ca om care observ atent şi încerc să analizez cu instrumentele pe care le am la dispoziţie, de la intuiţia poetică la unele mai aride, care ţin de analiza socială, demografie, economie şi statistică, nu mă pot totuşi deroba întrebării.


    În plan global, mi se pare totuşi comic, de fapt tragi-comic, că tocmai cei care ne-au băgat în criză – politrucii care, votaţi de cetăţeni, se pun, odată aleşi, în slujba corporaţiilor care le-au finanţat campaniile!; bancherii care au stimulat, peste tot în lume, operaţiunea „credit doar cu buletinul”, care a provocat bula imobiliară ce a destabilizat complet sistemul economic, oricum fragil pe măsură ce se mondializează, aceiaşi bancheri care şi-au tras dividende din ajutoarele urgente de stat; oamenii de afaceri care au uitat de „economia reală”, a bunurilor şi serviciilor efective, stimulînd peste măsură „economia virtuală”, pur speculativă; ciocli internaţionali de la FMI, BM etc, care propun mereu măsuri de „asanare”, condiţie minimă, nu şi de „relansare” economică, ale căror soluţii n-au salvat niciodată nimic, dar au îndatorat enorm puzderie de state, devenite prin asta mai ascultătoare; ba chiar şi cercurile militare, care după ce declanşează, fără analiză serioasă, operaţiuni pentru oprirea încălcării drepturilor omului sau pentru a asigura accesul la democraţie pentru popoare oprimate, se trezesc că, după ce au cîştigat războiul, nu pot cîştiga pacea (!), şi produc mai multe „victime colaterale” decît regimurile înlăturate etc – deci, tocmai aceştia toţi vor să ne şi scoată din criză! De rîsul curcilor, dar în afară de premierul grec şi de Berlusconi, nimeni n-a mai căzut victimă crizei ce ţine deja de un cincinal! Păi, se îndatora Grecia atît, dacă nu era încurajată să facă asta ca să poată cumpăra produse germane sau din alte ţări dezvoltate din UE? Ajungea la decalajele la care a ajuns, dacă Comisia Europeană, observa din timp evoluţia? Dacă nu le-a observat, e clar că respectiva Comisie e cu totul incompetentă, dacă le-a observat şi a închis ochii, e limpede că e complice la aceste deficite şi trebuie să răspundă solidar cu grecii… Nemulţumirea globală faţă de „nomenclatura” politică – economică – financiară – militară a lumii a fost dovedită de amplul fenomen „occupy” care, în opinia mea, şi-a consumat doar prima fază, de avertizare, dar care va renaşte mult mai puternic, dat fiind că excelenţii gropari nu se dovedesc medici la fel de buni! Nici nu stau degeaba, peste tot în lume, sub pretextul combaterii terorismului, măsurile şi structurile represive se aglomerează. Iată, Tratatul ACTA, care din punctul de vedere al protejării drepturilor de autor este inutil, dat fiind că există legislaţia necesară, este absolut vital pentru corporaţiile care n-au învăţat cum să cîştige onest în mediul virtual, şi pentru politrucii cu frica în sînge de posibilele reacţii populare sau chiar revoluţii. Nici revoluţiile portocalii de acum cîţiva ani, nici primăvara arabă de mai an, ba nici măcar „occupy” nu erau posibile fără telefonia mobilă, reţelele sociale, internet în general… În ACTA, nu este vorba despre drepturile de autor, protejate prin legislaţie specifică peste tot în lume, ci despre limitarea libertăţilor noastre de expresie şi comunicare, de asociere, este vorba despre libertatea noastră.


    În cadrul sistemului de acum, nu există ieşire, iar în general, nu cred că este posibilă întoarcerea la situaţia dinaintea crizei. Ce putem spera este impunerea unor forţe şi tendinţe care să fie în stare să reformeze sistemul, astfel acesta fie va exploda, fie va imploda, cum s-a întîmplat cu fostul sistem comunist. Doar că atunci problema era mai mică, criza de sistem cuprindea o mai mică parte din lume, nu toată lumea, plus că a existat o anumită „cooperare” între Estul reprezentat de Gorbaciov, Vestul reprezentat de Bush, cel adevărat, nu copia palidă, precum şi un factor de mediere, care reprezenta cumva şi Estul şi Vestul laolaltă, Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea, un personaj de o anvergură chiar mai mare decît a celorlalţi doi!
Când e vorba de ceea ce se întâmplă la Românika, brusc apar clişeele cu Iliescu bolşevicul, cu vai de mama ei de Constituţie, mă rog, cunoaşteţi repertoriul de văicăreli de circumstanţă.
  • Şi revenind pe plaiurile autohtone…?
În ce priveşte micile noastre probleme, este clar că sistemul politic instaurat prin Constituţia iorgovan-iliesciană, remaniată cosmetic în 2003, a eşuat complet în modernizarea României, în aducerea sa în cadrul unei democraţii liberale autentice. Nici democraţia n-a trecut de stadiul „democraturii” în ultimii douăzeci de ani, ba chiar mandatele Băsescu au agravat entorsarea democraţiei şi caracterul poliţienesc al statului, şi nici economia de piaţă nu e mai mult decît una „de talcioc” – privatizările „pe comision”, clientelismul de partid şi de stat, trucarea a orice înseamnă competiţie economică autentică au făcut ravagii. Iată, după ce am avut cea mai sinistră formă de comunism din Europa, tocmai ce punem pe butuci şi capitalismul, democraţia liberală. Ce se poate face? Dacă aş răspunde după ce-mi spune inima, aş spune că nimic! Să încerc să pun mintea la dispoziţie. Dacă sistemul politic a eşuat pînă la capăt, iar clasa politică în loc să se cureţe în timp, a devenit o caricatură sinistră, o soluţie internă a cîmpului politic nu e de întrevăzut – dacă era să se trezească din pumni, ca unii boxeri, clasa politică ar fi făcut-o pînă acum, cînd am ajuns pe marginea prăpastiei! Apariţia unei noi forţe politice mi se pare improbabilă. Vorbesc de una nouă, nu de reciclarea siniştrilor politruci actuali în formaţiuni cu alte nume, nici de „forţe populare”, născute ca şi altădată din reviste sau televiziuni."
Bun, şi ce propun? Că asta n-am prea înţeles eu. Modernizarea nu este un proces posibil peste noapte, şi oricum nu se rezumă la schimbarea clasei politice. Constituţia nu are nimic, este cât se poate de modernă şi de la zi. Oamenii care o citesc şi o aplică, sau nu, sunt problema.

Văd că o ţinem langa cu Piaţa Universităţii, care nu a fost altceva decât o prelungire, cu alte scopuri şi cu aceleaşi mijloace, a "Cenaclului Flacăra". Spre deosebire de ea, mai 1968 a lăsat urme profunde în Franţa şi în lume. Piaţa Universităţii nu a determinat vreo schimbare de fond: nu văd vreo idee din Piaţă în Constituţie, spre pildă. "Jos comunismul!" nu este principiu constituţional.

Văd aceleaşi răfuieli între scriitori, cu dosare pline de turnătorii la Securitate cu tot, gelozii mai mult sau mai puţin profesionale, demitizări cu toptanul, după principiul "Dar de ce să separăm omul de operă? Nu mai bine omul anulează opera? Mai creştem şi noi în ochii noştri!"

Nu ştiu ce are domnul Antonesei în cap, dar cibernetica n-a dispărut în 1948! Nu de altceva, dar nici nu existase înainte de instalarea comuniştilor. Iar cibernetică s-a făcut la înalt nivel în România comunistă. Şi nici genetica n-a dispărut! A, că vreo câţiva ani nu s-a vorbit despre ele în public, e altă poveste. Dar să nu amestecăm planurile şi să nu rescriem istoria! 

Nu ştiu care sunt marile nume ale romanului post-decembrist, şi nici nu văd emulaţia aia dătătoare de speranţe, dar dacă vreunul dintre geniile astea face 1000 de bucăţi tiraj, l-a apucat pe Dumnezeu de organul cu pricina! Iar cel mai publicat romancier, Cărtărescu, vine drept din comunism. Aşa că...

Aşadar, nimic nou sub soarele obsesiilor intelectualului român, O modernizare, ceva? 
  

Niciun comentariu: