Studenta criminală şi jurnalistul fascist

Indiferent ce ar fi făcut Carmen Şatran, studenta care a ucis, alături de prietenul ei, un ţigan care primise servicii sexuale, şi nu a mai vrut să plătească, ceea ce fac jurnaliştii acum, după ce aceasta a născut un făt cu grave malformaţii, care a şi murit la vreo oră de la naştere, ţine de cele mai întunecate perioade ale obscurantismului(o fi un pleonasm, dar a avut şi obscurantismul momentele sale luminoase!), iar atitudinea unora dintre ei e de-a dreptul fascistă.

În afacerea aia sordidă nimeni nu e inocent, iar victima lor e prima vinovată de situaţia în care se află acum cei doi tineri. Nu ne-am întrebat cum se face că prietenul ei, care declară că se iubeau, ajunge să o vândă ţiganului, ca pe un obiect, pentru a face rost de bani? Cum a acceptat ea să fie vândută? Ce sistem de valori morale i-a fasonat aşa? Parcă "se face" religie în şcoală. Atât de "mult" le-a fost de folos?

Cred că povestea devenirii celor doi ar fi unul dintre cele mai incitante şi mai puternice subiecte de presă. Un ziarist demn de acest nume ar câştiga Pulitzerul cu un astfel de subiect. Dar ca să-l faci trebuie să-ţi pese de oameni, pentru că, indiferent de faptele lor, cei doi sunt oameni, chiar dacă au luat viaţa cuiva. Dar mă îndoiesc că ar fi cineva dispus să o ia pe urmele lui Truman Capote. Asta presupune muncă, foarte multă muncă, şi e mai simplu să te interesezi ce-a mâncat tipa cât a fost gravidă, precum cretinul de la EvZ, ca după aceea să o supui oprobiului public: "Criminala dracului! Huzureşte la mititica pe banii poporului! Şi bagă în ea cât un militar din Afganistan!"

Cert este că nu doar cei doi, care au comis crima, au grave probleme cu sistemul de valori morale. Poate mai grave sunt problemele morale ale presei, şi aici trebuie căutat divorţul cititorului de presa scrisă. Publicul presei de calitate este oricum mai mare decât publicul tabloidelor. Doar că acestui public nu i se mai adresează niciun ziar de calitate! 

Cum tot scriu, înlocuirea statului providenţă cu statul penitenţă şi tratarea problemelor sociale cu pedepse tot mai mari este cea mai proastă soluţie. SUA au cea mai mare populaţie carcerală, peste 2 milioane de persoane(vorbesc de lumea civilizată, deşi China pare să aibă mai puţini oameni la închisoare decât SUA, deşi populaţia e de trei ori mai mare), cea mai dură viaţă asigurată "pensionarilor"(sunt state în care norma de hrană e de un dolar pe zi, iar "închisoarea" este un ţarc în deşert! şi pedeapsa cu moartea. Au rezolvat ceva? Evident, nu! Tratamentele inumane în închisoare lasă în stradă, la încheierea pedepsei, monştri violenţi. Care sigur vor comite noi crime!

Am văzut ziarişti care se cred "conştiinţele neamului", pledând pentru introducerea pedepsei cu moartea.  N-au înţeles nimic! I-am văzut pledând şi  pentru înăsprirea pedepselor, pentru un regim dur în închisori. Nu am văzut pe niciun ciumpalac din ăştia pledând pentru eradicarea problemelor sociale care sunt fermentul crimei şi infracţionalităţii. Cele mai bune arme împotriva infractionalităţii sunt educaţia, sănătatea, bunăstarea, tratamentul demn acordat tuturor membrilor societăţii. Dacă vom construi puşcării, şi vom închide şcoli şi spitale, nu vom face decât să ne afundăm şi mai mult în violenţă. Exact ce nu pot, sau nu vor să înţeleagă jurnaliştii români. Şi nu doar ei...

Intelectualul român şi obsesiile sale

Liviu Antonesei, într-un interviu acordat lui Cornel Mihai Ungureanu, pune un diagnostic corect celor ce se întâmplă pe plan global, de unde concluzia că spiritul critic nu le lipseşte:

• Care ar fi soluţia? Schimbarea clasei politice nu s-a întâmplat sau nu are efecte pozitive vizibile. Societatea civilă, pe de altă parte, pare apatică nu doar la noi, ci în tot fostul bloc comunist. S-a vorbit şi se vorbeşte mult despre recesiunea economică, chiar despre o criză de sistem, există o nesiguranţă legată de viitor, o neîncredere în cei care conduc. Nici Vestul nu e scutit, n-ai zice că se mai îndreaptă spre societatea „de plaisir”, cum prognozau unii. Crezi că lucrurile se vor calma, vor reveni în matca dinaintea crizei? Sau că s-ar putea naşte un proiect social, politic, civic, care să spargă inerţia?
  
  
  Dacă legiuni de politruci, economişti, oameni din ştiinţele antropologice etc n-au reuşit să găsească o soluţie, nici locală, care să ne privească pe noi, nici globală, slabă nădejde ca un simplu observator, fie şi avizat, ca mine, să reuşească asta! Ca om care observ atent şi încerc să analizez cu instrumentele pe care le am la dispoziţie, de la intuiţia poetică la unele mai aride, care ţin de analiza socială, demografie, economie şi statistică, nu mă pot totuşi deroba întrebării.
  
  
  În plan global, mi se pare totuşi comic, de fapt tragi-comic, că tocmai cei care ne-au băgat în criză – politrucii care, votaţi de cetăţeni, se pun, odată aleşi, în slujba corporaţiilor care le-au finanţat campaniile!; bancherii care au stimulat, peste tot în lume, operaţiunea „credit doar cu buletinul”, care a provocat bula imobiliară ce a destabilizat complet sistemul economic, oricum fragil pe măsură ce se mondializează, aceiaşi bancheri care şi-au tras dividende din ajutoarele urgente de stat; oamenii de afaceri care au uitat de „economia reală”, a bunurilor şi serviciilor efective, stimulînd peste măsură „economia virtuală”, pur speculativă; ciocli internaţionali de la FMI, BM etc, care propun mereu măsuri de „asanare”, condiţie minimă, nu şi de „relansare” economică, ale căror soluţii n-au salvat niciodată nimic, dar au îndatorat enorm puzderie de state, devenite prin asta mai ascultătoare; ba chiar şi cercurile militare, care după ce declanşează, fără analiză serioasă, operaţiuni pentru oprirea încălcării drepturilor omului sau pentru a asigura accesul la democraţie pentru popoare oprimate, se trezesc că, după ce au cîştigat războiul, nu pot cîştiga pacea (!), şi produc mai multe „victime colaterale” decît regimurile înlăturate etc – deci, tocmai aceştia toţi vor să ne şi scoată din criză! De rîsul curcilor, dar în afară de premierul grec şi de Berlusconi, nimeni n-a mai căzut victimă crizei ce ţine deja de un cincinal! Păi, se îndatora Grecia atît, dacă nu era încurajată să facă asta ca să poată cumpăra produse germane sau din alte ţări dezvoltate din UE? Ajungea la decalajele la care a ajuns, dacă Comisia Europeană, observa din timp evoluţia? Dacă nu le-a observat, e clar că respectiva Comisie e cu totul incompetentă, dacă le-a observat şi a închis ochii, e limpede că e complice la aceste deficite şi trebuie să răspundă solidar cu grecii… Nemulţumirea globală faţă de „nomenclatura” politică – economică – financiară – militară a lumii a fost dovedită de amplul fenomen „occupy” care, în opinia mea, şi-a consumat doar prima fază, de avertizare, dar care va renaşte mult mai puternic, dat fiind că excelenţii gropari nu se dovedesc medici la fel de buni! Nici nu stau degeaba, peste tot în lume, sub pretextul combaterii terorismului, măsurile şi structurile represive se aglomerează. Iată, Tratatul ACTA, care din punctul de vedere al protejării drepturilor de autor este inutil, dat fiind că există legislaţia necesară, este absolut vital pentru corporaţiile care n-au învăţat cum să cîştige onest în mediul virtual, şi pentru politrucii cu frica în sînge de posibilele reacţii populare sau chiar revoluţii. Nici revoluţiile portocalii de acum cîţiva ani, nici primăvara arabă de mai an, ba nici măcar „occupy” nu erau posibile fără telefonia mobilă, reţelele sociale, internet în general… În ACTA, nu este vorba despre drepturile de autor, protejate prin legislaţie specifică peste tot în lume, ci despre limitarea libertăţilor noastre de expresie şi comunicare, de asociere, este vorba despre libertatea noastră.
  
  
  În cadrul sistemului de acum, nu există ieşire, iar în general, nu cred că este posibilă întoarcerea la situaţia dinaintea crizei. Ce putem spera este impunerea unor forţe şi tendinţe care să fie în stare să reformeze sistemul, astfel acesta fie va exploda, fie va imploda, cum s-a întîmplat cu fostul sistem comunist. Doar că atunci problema era mai mică, criza de sistem cuprindea o mai mică parte din lume, nu toată lumea, plus că a existat o anumită „cooperare” între Estul reprezentat de Gorbaciov, Vestul reprezentat de Bush, cel adevărat, nu copia palidă, precum şi un factor de mediere, care reprezenta cumva şi Estul şi Vestul laolaltă, Karol Wojtyla, Papa Ioan Paul al II-lea, un personaj de o anvergură chiar mai mare decît a celorlalţi doi!

Când e vorba de ceea ce se întâmplă la Românika, brusc apar clişeele cu Iliescu bolşevicul, cu vai de mama ei de Constituţie, mă rog, cunoaşteţi repertoriul de văicăreli de circumstanţă.

• Şi revenind pe plaiurile autohtone…?

În ce priveşte micile noastre probleme, este clar că sistemul politic instaurat prin Constituţia iorgovan-iliesciană, remaniată cosmetic în 2003, a eşuat complet în modernizarea României, în aducerea sa în cadrul unei democraţii liberale autentice. Nici democraţia n-a trecut de stadiul „democraturii” în ultimii douăzeci de ani, ba chiar mandatele Băsescu au agravat entorsarea democraţiei şi caracterul poliţienesc al statului, şi nici economia de piaţă nu e mai mult decît una „de talcioc” – privatizările „pe comision”, clientelismul de partid şi de stat, trucarea a orice înseamnă competiţie economică autentică au făcut ravagii. Iată, după ce am avut cea mai sinistră formă de comunism din Europa, tocmai ce punem pe butuci şi capitalismul, democraţia liberală. Ce se poate face? Dacă aş răspunde după ce-mi spune inima, aş spune că nimic! Să încerc să pun mintea la dispoziţie. Dacă sistemul politic a eşuat pînă la capăt, iar clasa politică în loc să se cureţe în timp, a devenit o caricatură sinistră, o soluţie internă a cîmpului politic nu e de întrevăzut – dacă era să se trezească din pumni, ca unii boxeri, clasa politică ar fi făcut-o pînă acum, cînd am ajuns pe marginea prăpastiei! Apariţia unei noi forţe politice mi se pare improbabilă. Vorbesc de una nouă, nu de reciclarea siniştrilor politruci actuali în formaţiuni cu alte nume, nici de „forţe populare”, născute ca şi altădată din reviste sau televiziuni."

Bun, şi ce propun? Că asta n-am prea înţeles eu. Modernizarea nu este un proces posibil peste noapte, şi oricum nu se rezumă la schimbarea clasei politice. Constituţia nu are nimic, este cât se poate de modernă şi de la zi. Oamenii care o citesc şi o aplică, sau nu, sunt problema.

Văd că o ţinem langa cu Piaţa Universităţii, care nu a fost altceva decât o prelungire, cu alte scopuri şi cu aceleaşi mijloace, a "Cenaclului Flacăra". Spre deosebire de ea, mai 1968 a lăsat urme profunde în Franţa şi în lume. Piaţa Universităţii nu a determinat vreo schimbare de fond: nu văd vreo idee din Piaţă în Constituţie, spre pildă. "Jos comunismul!" nu este principiu constituţional.

Văd aceleaşi răfuieli între scriitori, cu dosare pline de turnătorii la Securitate cu tot, gelozii mai mult sau mai puţin profesionale, demitizări cu toptanul, după principiul "Dar de ce să separăm omul de operă? Nu mai bine omul anulează opera? Mai creştem şi noi în ochii noştri!"

Nu ştiu ce are domnul Antonesei în cap, dar cibernetica n-a dispărut în 1948! Nu de altceva, dar nici nu existase înainte de instalarea comuniştilor. Iar cibernetică s-a făcut la înalt nivel în România comunistă. Şi nici genetica n-a dispărut! A, că vreo câţiva ani nu s-a vorbit despre ele în public, e altă poveste. Dar să nu amestecăm planurile şi să nu rescriem istoria! 

Nu ştiu care sunt marile nume ale romanului post-decembrist, şi nici nu văd emulaţia aia dătătoare de speranţe, dar dacă vreunul dintre geniile astea face 1000 de bucăţi tiraj, l-a apucat pe Dumnezeu de organul cu pricina! Iar cel mai publicat romancier, Cărtărescu, vine drept din comunism. Aşa că...

Aşadar, nimic nou sub soarele obsesiilor intelectualului român, O modernizare, ceva? 

  

Imperioasa nevoie de cur a românilor!

Afacerea "Cristina Dumitrescu" ia forme aberante. Sincer, mi-e greu să spun ce interese a deranjat numirea ei la Ministerul Educaţiei. Un lucru este clar: rezistenţa este foarte organizată, coerentă şi virulentă. Nu mai contează faptele, totul este să se creeze o situaţie imposibilă pentru Victor Ponta, şi să-l oblige să o schimbe. Ceea ce se va şi întâmpla, în seara asta.

Numai că în campania asta împotriva tipei apar şi accente antisemite, ceea ce mi se pare de-a dreptul odios. Odios, pentru că se trece de o limită care şi aşa e laxă în ţara asta de nebuni. La ce mă refer? La un articol de pe HotNews, care se referă la biografia profesorului Robert Deutsch, coordonatorul programului urmat de Dumitrescu la Stanford(deci, imbecili de la Realitatea Tv, n-a minţit! Chiar a fost la Stanford! Iar în CV nu spune că ar fi absolvit vreun curs, că ar avea vreo diplomă, ci doar că a studiat!). 

Evident, din ciorba asta nu putea lipsi Tismăneanu, care, ca şi Deutsch, e fiu de ilegalist(Deutsch, soţ de fiică de ilegalist), absolvent de studii marxiste, fugar în Occident. Acum Tismăneanu e mare balenă anti-comunistă, şi îşi elimină concurenţa, prin denunţuri "obiective"!  Acum, dacă madam a studiat cu Deutsch, e amestecată şi în caracatiţa fesenistă, este şi comunistă, că şi profesorul ei a fost, este şi marxistă, tot din acelaşi motiv, şi în general, e suspectă, pentru că...Iar faptul că a studiat şi cu Stiglitz o face şi mai suspectă: e contaminată cu ideile comunismului american! A, şi încă ceva: ce a făcut madam între 1982 şi 1986: nu cumva a fost securistă? Cel puţin aşa lasă să se înţeleagă şi Tismăneanu, într-un comentariu. Josnic individ! 

Merită să citiţi şi comentariile la articolul lui Tismăneanu. Prieteni, nici prin minte nu mi-a trecut că până şi Tismăneanu are un cortegiu de pupincurişti! Are poporul ăsta aşa o nevoie de cururi de pupat, ceva de speriat!  

Noul drum spre servitute

Secta "Martorii lui von Mises" produce, la fel ca "Biserica Scientologică", tot felul de spălaţi pe creier, fanatici ai credinţei respective, care nu mai au legătură cu realitatea. Ce-i mai grav, din punctul meu de vedere, este faptul că sectanţii ăştia au ajuns să populeze sistemul educaţiei economice, şi în învăţământul public, şi în cel privat. Iar după asta ne mirăm că nişte imbecili, precum cei care ne-au condus până mai ieri, distrug tot ce înseamnă mecanisme de protecţie socială, mecanisme de corecţie a eşecurilor pieţei, distrug locuri de muncă, şi, până la urmă, deschid un nou drum spre aservire, mai periculos  decât cel descris de Hayek. Mai periculos, pentru că aservirea este faţă de ceva ce poartă în titlu cuvântul "liber": pieţele. 

Dacă suntem oneşti, vom recunoaşte că "servitutea" planificării socialiste, pe care o demasca Hayek, nu este specifică doar totalitarismului. TOATE multinaţionalele care domină economia globalizată funcţionează identic cu statul totalitar, sunt planificate la sânge, sunt construite ca nişte feude, sunt reţele de complicităţi, de baronii, de dependenţe nefireşti, care distrug demnitatea şi libertatea individului. Şi nu piaţa liberă, o ipoteză tot mai puţin confirmată de realitate, şi nici individualismul, sunt răspunul la noua servitute.

Revenind la sectanţii lui von Mises, unul dintre ei scrie o comicărie în "Adevărul", ziarul "capitalistului" libertarian Păturiciu, care tocmai a dat un faliment de 230 de milioane de euro, din prea multă credinţă în virtuţile pieţei libere, care i-a dat o labă peste bot, pentru a-i aminti că numai proştii cred în ea!

Vreţi să citiţi ce-i trece individului prin minte? Iată: "Din punct de vedere economic, șomajul pe o piață neobstrucționată este absolut voluntar, deci neproblematic. Adică, toți cei dornici să muncească își vor găsi o slujbă (nu neapărat cea ideală sau plătită “cel mai bine” după propriile standarde), iar cei care nu doresc o slujbă este evident că își permit o inactivitate pe seama economisirilor realizate în trecut. Acestea însă nu sunt eterne, astfel că, la un moment dat cei cu o apetenţă către consum şi timp liber, îşi vor manifesta cererea pentru o anumită slujbă, modificând în acest fel preţul muncii respective, dar şi al tuturor celorlalţi factori de producţie. Însă dacă piaţa este obstrucţionată de reglementări, cum este cea a salariului minim, şomajul poate deveni forţat, întrucât un salariu decretat deasupra salariului pieţei, face ca toţi cei angajabili sub preţul din decretul statului, să “taie frunză la câini”, cum s-ar zice. Şi tot realitatea ne demonstrează că cel mai probabil aceştia vor căuta locuri de muncă în zonele pe care statul peiorativ le intitulează gri, sau chiar negre. Aşadar, mai sunt dileme privind factorul declanşator al economiei gri sau negre, domnilor economişti? 

Nu există un salariu minim pentru nimeni

Nimeni nu are un aşa zis drept la salariu minim, decât în măsura în care reuşeşte să producă un tip de muncă util în procesul de alocare a resurselor unui capitalist, antreprenor. Fără capital, munca nu s-ar putea dezvolta, după cum fără muncă, capitalistul nu ar putea aloca resursele. Impunerea cu forţa a unui prag minim salarial peste nivelul pieţei, deci nedependent de productivitatea muncii este o penalizare pentru acei antreprenori eficienţi a căror structură internă nu le permite noul salariu şi pentru acei oameni care s-ar fi putut angaja la salariul pieţei. Salariul minim creşte deci, şomajul. Angajarea la negru (coşmarul guvernelor) va fi stimulată, iar situaţia se va pretinde ca poate fi rezolvată, cum credeţi? Aţi ghicit! Prin noi măsuri de taxare şi, reglementări împotriva evaziunii. "

Ce bou sunt! Cum nu m-am gândit? Soluţia ocupării depline a forţei de muncă este desfiinţarea salariului, ca atare, nu doar a salariului minim! De ce să nu mergem mai departe cu gândirea creatoare? Că, până la urmă şi plata muncii poate fi văzută ca o frână în calea creării de locuri de muncă. Soluţia ideală pentru capital este zero costuri cu forţa de muncă, nu? Şi de vreme ce un muncitor este angajat, se presupune că munca lui este utilă capitalistului, atunci de ce nu ar merita un salariu decent? De ce trebuie să intervină o entitate exterioară angajatului şi angajatorului, cu o normă precum salariul minim? Nu cumva pentru a corecta asimetriile de putere între angajat şi angajator?

Sigur, nimic din istoria economiei nu demonstrează faptul că, în absenţa salariului minim, ocuparea forţei de muncă a fost totală, şi şomajul voluntar. Dimpotrivă: şomajul a fost constant o problemă, indiferent dacă statul a intervenit, sau nu. Dar când nu a intervenit, alternativa a fost foarte proastă: revolte sociale, distrugeri, emigrarea forţei de muncă spre zone mai "generoase" pentru muncă, etc. Iar sclavagismul nu e tocmai o icoană luminoasă! 

O tâmpenie este să vorbeşti despre raritate pe o piaţă, cea a muncii, unde există permanent un excedent. Excedent care se va mări, ţinând cont de tendinţa capitalului de a înlocui oamenii cu automate programabile. Credinţa că "pieţele" sunt mai inteligente decât noi, că sunt un soi de Dumnezeu, ne-a adus unde suntem acum.

Sunt înspăimântătoare lipsa de cultură economică, de cultură generală, de spirit şi mai ales ideologizarea extremă a învăţământului economic. Toate şcolile de gândire economică au drept de existenţă. Dar fără o abordare critică, şi dezideologizată, vom ajunge nu doar să citim tâmpenii de genul de mai sus, ci şi să fim conduşi de tâmpiţii care le produc. Şi deja am simţit, timp de aproape patru ani, pe pielea noastră, ce înseamnă asta...  

Augusta sulă, augustul cur, şi restul. Statui pe Calea Victoriei

Azi, la prima oră, am luat-o pe Calea Victoriei, să fotografiez statuile. Sigur, cum altfel, cea mai mare atenţie a primit-o statuia lui Traian. Am fost "stimulat" de doamna Verona, şi de Comitelul pentru statua lui Traian, care au dat publicităţii un Kommunikat, a cărui concluzie, reconfortantă, confirmă că e bine şi mai mică, dacă-i veselă. Prin urmare colajul de fotografii începe cu augusta sulă şi cu augustul cur, şi continuă cu restul statuilor dintre Ateneu şi Piaţa Naţiunile Unite. Judecaţi voi ce şi cum...

O remarcă: de ceva vreme nişte idioţi au mânjit cu vopsea roşie obeliscul Monumentului Revoluţiei, sub nasul boilor care păzesc Ministerul Administraţiei şi Internelor. Aştept cu nerăbdare momentul în care ministrul cu pricina va fi jefuit la el în birou! Sorine, curăţă dracului vopseaua aia, că e mai mare râsul!

Un scandal artificial

Văd că se întinde un scandal artificial, născut doar pentru că statuia lui Traian, împăratul, nu preşedintele, care a fost montată pe treptele ce duc la Muzeul Naţional de Istorie a României, este o donaţie a Primăriei Generale, unde primar este Sorin Oprescu. Scandalul este întreţinut, şi nu înţeleg de ce, şi de directorul muzeului, unu' de care n-a auzit nici dracu' până acum, specialist în numismatică, Ernest Oberländer Târnoveanu.

Că e statuia unui zoofil, de vreme ce Taian ţine lupoaica în braţe, iar el e în pula goală, ba că nu ştiu ce-i iese lupoaicei din gât, ba că Traian e un criminal, care i-a kilărit pe bieţii daci, mă rog, un întreg repertoriu de cretinisme, pe care îl găsiţi lăţindu-se în întreaga presă. Cel mai bine îl citiţi pe HotNews, aici.

Dincolo de mişto răzbate o crasă lipsă de cultură, şi o mizerabilă cunoaştere, de fapt, o necunoaştere a istoriei, naţionale şi universale, precum şi un fond periculos de rasism şi xenofobie. Şi în loc să toarne şi ei, alături de oberul ăla de la Muzeu, gaz peste foc, jurnaliştii ar face bine să-şi pună nişte întrebări despre capacitatea intelectuală a cititorilor lor. Asta în situaţia fericită în care nu sunt la fel de idioţi ca şi cititorii lor, dacă nu mai rău!

Nu sunt eu cel care poate spune ce valoare artistică are statuia. Iar un simplu "îmi place", sau "nu-mi place", nu aduce nimic discuţiei, fiind o poziţie subiectivă. Dar putem discuta despre calitatea educaţiei, despre programa de istorie din şcoală şi din liceu, despre valorile pe care le promovăm în societate, despre noi, ca naţiune, despre identitatea noastră. 

Episodul ăsta nu e dătător de prea mari speranţe. Dimpotrivă, le îngroapă şi mai tare... 

Cultura lucrului prost făcut

Un muncitor a fost grav rănit, după ce, pe fondul furtunii din Bucureşti, a căzut de pe schele. Era vorba despre un bloc în curs de reabilitare termică. Omul nu avea cască de protecţie. Înţeleg că s-a prăbuşit şi o parte din schelă. La un alt bloc s-a prăbuşit schela cu totul.

Două lucruri. Primul se referă la aceste şantiere, unde lucrează mulţi oameni necalificaţi, angajaţi la negru. Nici personalul angajat cu acte în regulă nu este mai strălucit. Regulile de protecţie a muncii nu se respectă cu metodă, respectarea lor ar costa. Capitalismul ucide. Şi deocamdată capitalistul român nu a aflat că şi lipsa forţei de muncă devine un cost. Din păcate, fără un stat puternic, care să-i oblige pe angajatori să respecte legea, se va muri în continuare peste tot în România.

Al doilea lucru: calitatea managementului şi a personalului tehnic. Oamenii cu experienţă lipsesc, au plecat afară sau sunt la pensie. Cei tineri nu au experienţă, şi nici nu există un mediu constrângător, care să-i obişnuiască disciplinaţi. Mai mult, şi să vrea, nu pot respecta legea, pentru că li se cere direct să nu o respecte, deoarece respectarea ei implică o serie de costuri. Iar în asta joacă un rol şi creşterea uriaşă a parandărătului dat la obţinerea contractelor. Firmele serioase, care au sediul în ţări serioase, ce nu se joacă atunci când e vorba de lege, chiar dacă mai uită de ea în România, tot se tem că cineva de acasă poate afla de măgăriile făcute aici şi pierd, imagine şi bani.

Noi, românii, avem deja o cultură a lucrului prost făcut. Pur şi simplu nu ne pasă de ceea ce facem. Una dintre explicaţii este aceea că nu avem motive să lucrăm bine. Munca este plătită mizerabil, nimenui n-o respectă, statutul social al celui care munceşte bine este zero, şi aşa mai departe. Altă explicaţie este slaba pregătire profesională, de fapt precarizarea muncii. Cunoştinţele se transmit între generaţii şi se acumulează în timp. Acum cei care pot transmite cunoştinţe sunt tot mai puţini, iar continuitatea într-un loc de muncă, necesară acumulării cunoştinţelor, este tot mai redusă.

Aşa că o să tot auzim despre accidente şi incidente, aparent provocate de fenomene meteo extreme, dar care, de fapt, au drept cauză cultura lucrului prost făcut...

Mori! Şi nu învia!

Prieteni, presa românească, pe hârtie şi pe net, a devenit de necitit. Este un uriaş eşec, managerial şi editorial, deopotrivă. Ştim cu toţii de ce am ajuns aici: lăcomia proprietarilor de ziare, care şi-au plătit de tot rahatul angajaţii(pe cei mai mulţi, pentru că unii, vezi Turturică sau Turceascu, au câştigat şi câştigă bani cu roaba, ce-i drept, degeaba), calitatea tot mai proastă a şcolilor de jurnalism, alungarea vechilor jurnalişti, care aveau şira spinării, angajarea unora dispuşi la orice, numai să nu moară de foame, transformarea jurnalelor în oficine de propagandă politică, tabloidizarea imbecilă, şi lista de motive e lungă.

Aşadar, e cazul să constatăm decesul presei româneşti. Şi să ne rugăm-sau să ne dorim, dacă suntem atei-să nu se întâmple vreo minune şi să reînvie. Nu e cazul! Iar dacă avem noroc, poate, cine ştie, vom asista la construirea unei noi prese, eliberată de servituţi politice şi economice(asta nu înseamnă că nu trebuie să nu facă profit, dar să-l facă fără a abdica de la principii şi de la etica jurnalistică, de la datoria servirii interesului public), şi cu adevărat profesionistă. Dar să nu se construiască pe ruinele actualei prese. Pe acest teren nu va creşte nimic! 

Azi pe cine reevaluează?

Pulimea Sa e cam nevorbită. Suferă pentru că România nu-i ca Venezuela, şi deci nu poate avea tocşoul lui la televiziune. Aşa că profită de orice ocazie pentru a trăncăni vrute şi nevrute pe micul ecran sau la radio. 

În seara asta stă la taifas, la Trei Coceni, cu Ion Cristoiu. E rost de breichingniusuri grămadă! Că dacă o ia pe ulei, nu se poate să nu  dea cu oiştea în gard. Acum cui îi vine rândul să fie reevaluat? Pe ceaşcă l-a bifat, pe mareşal, la fel, Mihai şi-a luat-o scurt. Cine şi-o ia azi, cine devine băiat bun? 

Oricum, ne vom distra. Căci Pulimea Sa mai mult decât bufonul României nu mai poate fi. Oricât se străduieşte propaganda portocalie să ni-l vândă drept ceea ce nu este... 

Popândăul, sau cum ne batem joc de noi pe banii noştri

Drăguţa cârtiţă, împreună cu Ando, ne prezintă, în toată splendoarea ei, ultima-dar nu cea de pe urmă!-oribilitate care vine să "împodobească" un oraş şi aşa sinistrat, căruia chiar îi lipsesc operele de artă din spaţiile publice. Statuia lui Şerban Cantacuzino, căci despre ea e vorba, este opera unui dement, dacă pot să mă exprim politicos. Şi locul unde pusă, în Dealul Patriarhiei, se potriveşte la fix cu nenea ăsta constipat, care stă pe budă. 

Nu ştiu dacă sunt bani publici, sau privaţi(deşi dacă sunt ai Bisericii, tot publici sunt!). Nici nu contează. Dar n-ar trebui să-şi dea cu părerea şi nişte tipi care se pricep la asta? Ştiu, "cenzură" sună ca dracu într-o democraţie. Dar o cenzură estetică trebuie să existe. Ce dracu! Umplem oraşul de oribilităţi? Vouă vă place delirul ăla din bronz, trântit în faţa Teatrului Naţional? Statuile lui Maniu, Coposu şi Memorialul Revoluţiei? Aia a lui Bălcescu, străjuită de două tunuri anti-tanc? 

Chiar nu se mai face artă monumentală la facultate? I-ar strica oraşului o lucrare de Maitec? Aripile sale la o scară mare? Sigur, sunt probleme de drepturi de autor. Dar merită! Sau una de Lucaci? Poate ne uităm în urmă, să vedem de ce atunci se putea, acum nu se mai poate.

Asta e! Jos comunismul! 

Reforma în educaţie

Uite, instrumentul ăsta reformist, pulanul, i-a scăpat lui Funebriu. Poate se duce să facă un schimb de experienţă în Catalunia, la Barcelona, că acolo este făcută fotografia. Este răspunsul autorităţilor spaniole la protestele liceenilor faţă de reducerile de cheltuieli cu educaţia. În ăst timp liderii europeni bat câmpii cu cercetarea-dezvoltarea, cu reducerea şomajului, cu stimularea creşterii economice, toate servite în sos de austeritate, dres cu tăieri bugetare. Două lumi care nu se mai pupă în niciun fel.   

Reforma în educaţie

Zelul reformist în educaţie nu este doar o manie carpato-danubiano-pontică. Nu, mania asta s-a globalizat. Din varii motive. Din punctul meu de vedere, un motiv este comun tuturor relelor din educaţie: nu ştim să spunem pentru ce societate pregătim copiii. Prima Revoluţie Industrială şi-a creat şcoala, dintr-o nevoie. Mă tem că actuala Revoluţie Industrială nu mai are aceeaşi nevoie de oameni cu educaţie medie. Are nevoie doar de vârfuri, foarte puţine, şi doar în anumite domenii. În rest, locul oamenilor este luat de automate programabile. 

O societate dezorientată vede că ascensorul social nu mai porneşte în sus nici pentru cei cu educaţie solidă, că educaţia nu mai este o poliţă de asigurare, că o întreagă clasă, cea de mijloc, este destructurată. Şi a început să caute explicaţii, dar mai ales vinovaţi. Şi, ca de obicei, vinovaţii sunt, cel mai adesea, victimele crizei de identitate a sistemului. În cazul de faţă şcoala, în general, şi educatorii, în special. 

Criza a amplificat problemele sistemului de educaţie, fie el public, fie el privat(care nu prea mai are de unde recruta material de calitate, nu doar cu bani!). Iar americanii sunt, într-un fel, în panică, şi caută soluţii pentru a scoate educaţia din criză. Cu ce metode? Asta e marea lor problemă. 

Înţeleg, din ce citesc, că profesorii vor fi judecaţi după rezultatele obţinute, an de an, de elevii lor la testele anuale. Şi dacă elevii nu-şi îmbunătăţesc scorul, an de an, profesorilor li se arată uşa. Ceea ce ne duce direct în populismul soluţiilor simple.

Vă semnalez un foarte interesant articol apărut pe blogul NYT dedicat cărţilor, din care citez: "The main mechanism of school reform today is to identify teachers who can raise their students’ test scores every year. If the scores go up, reformers assume, then the students will enroll in college and poverty will eventually disappear. This will happen, the reformers believe, if there is a “great teacher” in every classroom and if more schools are handed over to private managers, even for-profit corporations.

The reformers don’t care that standardized tests are prone to measurement error, sampling error, and other statistical errors.1 They don’t seem to care that experts like Robert L. Linn at the University of Colorado, Linda Darling-Hammond at Stanford, and Helen F. Ladd at Duke, as well as a commission of the National Research Council, have warned about misuse of standardized tests to hold individual teachers accountable with rewards or sanctions. Nor do they see the absurdity of gauging the quality of a teacher by the results of a multiple-choice test given to students on one day of the year.

Testing can provide useful information, showing students and teachers what is and is not being learned, and scores can be used to diagnose learning problems. But bad things happen when tests become too consequential for students, teachers, and schools, such as narrowing the curriculum only to what is tested or cheating or lowering standards to inflate scores. In response to the federal and state pressure to raise test scores, school districts across the nation have been reducing the time available for the arts, physical education, history, civics, and other nontested subjects. This will not improve education and is certain to damage its quality.

No nation in the world has eliminated poverty by firing teachers or by handing its public schools over to private managers; nor does research support either strategy.2 But these inconvenient facts do not reduce the reformers’ zeal. The new breed of school reformers consists mainly of Wall Street hedge fund managers, foundation officials, corporate executives, entrepreneurs, and policymakers, but few experienced educators. The reformers’ detachment from the realities of schooling and their indifference to research allow them to ignore the important influence of families and poverty. The schools can achieve miracles, the reformers assert, by relying on competition, deregulation, and management by data—strategies similar to the ones that helped produce the economic crash of 2008. In view of the reformers’ penchant for these strategies, educators tend to call them “corporate reformers,” to distinguish them from those who understand the complexities of school improvement.

The corporate reformers’ well-funded public relations campaign has succeeded in persuading elected officials that American public education needs shock therapy. One is tempted to forget that the United States is the largest and one of the most successful economies in the world, and that some part of this success must be attributed to the institutions that educated 90 percent of the people in this nation."

Sigur, articolul oferă reformatorilor americani "modelul educaţional finlandez". Dar ce anume a provocat criza educaţiei în SUA? Nu cumva, cum spune un finlandez: "Sahlberg speaks directly to the sense of crisis about educational achievement in the United States and many other nations. US policymakers have turned to market-based solutions such as “tougher competition, more data, abolishing teacher unions, opening more charter schools, or employing corporate-world management models.” By contrast, Finland has spent the past forty years developing a different education system, one that is focused on:

• improving the teaching force, limiting student testing to a necessary minimum, placing responsibility and trust before accountability, and handing over school- and district-level leadership to education professionals"

Cu alte cuvinte, nu avem de descoperit apa caldă. Pur şi simplu avem nevoie de profesori bine pregătiţi, şi asta printr-un sistem de selecţie şi de evaluare foarte dur, cu facultăţi dedicate, cu un soi de stabilitate pe post, educatori bine plătiţi. Şi mai ales independenţi de hachiţele politicului. Restul sunt poveşti. Educaţia costă. Dar dacă vrei să reuşeşti, să ieşi din subdezvoltare şi din sărăcie, îţi asumi costurile. Dar dacă nu ţi le asumi, costurile sunt cu mult mai mari.   

Dreptul la viaţă vs. dreptul la viaţă privată

CNA a oprit emisia Antenei 1, după difuzarea clipului care-l prezintă pe boc în curul gol. Asta e! Să fie primit! A luat-o în barbă, cu o amendă de 200.000 de lei, şi OTV. Dar ăştia din urmă sunt abonaţi la aşa ceva, şi oricum nu plătesc! 

Onoarea lui boc a fost reparată, s-ar zice. Dar ce rezolvă decizia CNA? Nimic! Sub ochii vigilenţi ai instituţiei, ocupată să apere onoarea lui băsescu şi să-i amendeze pe opozanţii lui, media electronică s-a tabloidizat în marş forţat. Până la urmă a făcut şi o victimă în "înalta societate".

Da, boc are dreptul la imagine, şi lui i-a fost încălcat acest drept. Dar vă reamintesc că în ţara în care curul lui boc devine obiect de dezbatere naţională există şi dreptul la viaţă. Tocmai ce-au murit, din cauza impotenţei, ticăloşiei, cinismului unora dintre sluşbaşii statului, incluzându-l aici şi pe boc, cu cur cu tot,  79 de români. Cum nu există şi un CNA pentru aşa ceva, nu s-a sesizat nimeni pentru că li s-a încălcat grav dreptul la viaţă. Nimeni nu va plăti pentru moartea lor. Au avut ghinion, nu-i aşa?

De aceea decizia de azi a CNA, oricât ar fi ea de legală, este ticăloasă, în esenţa ei. Antena 1 îşi va vedea liniştită de afaceri, oricum orele între care va înceta emisia nu sunt unele în care se face publicitate! Iar morţii despre care pomeneam sunt cât se poate de morţi, şi asta nu o mai poate schimba nimeni. Trăim în cea mai bună dintre lumi, nu?

PS: adevărata pedeapsă dată Antenei 1 este ridicarea licenţei firmei care organiza jocul "Bingo" duminica după amiaza. Vedeţi la ce e bun un Blejnar la casa omului? Această decizie chiar lasă un gol în visteria Antenei 1. Abia asta doare!

Americanii descoperă apa caldă!

Americanii, drăguţii de ei, descoperă apa caldă! Prăpastia educaţională între bogaţi şi săraci creşte! Nu, zău? La ce se aşteptau, după ce cretinii din şcoala monetaristă şi un actor de serie B au început să demonteze New Dealul şi să distrugă clasa medie americană?

"Education was historically considered a great equalizer in American society, capable of lifting less advantaged children and improving their chances for success as adults. But a body of recently published scholarship suggests that the achievement gap between rich and poor children is widening, a development that threatens to dilute education’s leveling effects...

We have moved from a society in the 1950s and 1960s, in which race was more consequential than family income, to one today in which family income appears more determinative of educational success than race,” said Sean F. Reardon, a Stanford University sociologist...The imbalance between rich and poor children in college completion — the single most important predictor of success in the work force — has grown by about 50 percent since the late 1980s.

The changes are tectonic, a result of social and economic processes unfolding over many decades. The data from most of these studies end in 2007 and 2008, before the recession’s full impact was felt. Researchers said that based on experiences during past recessions, the recent downturn was likely to have aggravated the trend. "

La noi nu se mai omoară nimeni cu astfel de studii. La câţi săraci avem, prăpastia e cât groapa Marianelor!

Igaş, idiotule!

Pe Igaş îl mănâncă în cur! Şi cum se cam plictiseşte, ce şi-a zis el? Ia să le vâr eu morcovul stimabililor cetăţeni, care-mi plătesc, degeaba, salariul! Şi dădu pe goarnă cum că ne aşteaptă nămeţi mai mari decât ăia din februarie'54. Cei de la ANMH păreau gata să-i sară în gât. Dar ştiţi cum e: când se tabloidizează politica, Igaşii sunt la putere!  

PS: deocamdată afară ninge liniştit, şi vântul bate timid. Mai vorbim când o fi zăpada pe la etajul doi...

De ce n-o să se întâmple nimic după Piaţa Universităţii

Lucrurile sunt simple: pentru noi contează amănuntele, în detrimentul esenţei. Esenţa, în cazul protestelor din ultimele zile, era(este) proasta guvernare. Amănuntele: câţi au fost sau n-au fost în piaţă, faptul că unii sau alţii au fost prinşi cu iarbă sau l-au huiduit pe nu ştiu care politician capiu, rătăcit prin zonă, de ce tace băsescu sau de ce vorbeşte(prostii) boc au ţinut capul de afiş al dezbaterilor. Proasta guvernare, nu. Care înseamnă mai mult decât calitatea mizerabilă a celor care ne conduc acum. Înseamnă calitatea instituţiilor şi a ideilor, a politicilor publice, a legilor şi procedurilor, relaţiile dintre instituţii şi cetăţeni, calitatea dialogului social. 

Acest deficit de atenţie al românilor, incapacitatea lor de a se concentra pe lucrurile care contează şi de a se ocupa de fleacuri îl poţi vedea cel mai bine în comentariile cititorilor la diverse articole. Un singur exemplu: pe HotNews apare un articol despre atitudinea unui ofiţer al Pazei de Coastă italiene faţă de comandantul pachebotului eşuat de curând pe coastele Toscanei. Şi ce comentează flăcăii? Că nu s-a tradus "corect" un cuvând din argou, "cazzo", cu care a fost gratulat comandantul pachebotului. De parcă asta conta, şi nu atitudinea fermă şi demnă a ofiţerului italian! Şi voi vreţi să înţelegem ce ni se întâmplă şi de ce, să ne concentrăm pe ce contează şi să lăsăm dracului fleacurile? Până peste poate! 

Acum înţelegeţi de ce nu o să se întâmple nimic după ce ne trece febra protestatară? 

PS: fotografia este luată tot de pe HotNews. Şi transmite mesajul pe care trebuie să-l reţineţi: TINA! Adică nu există alternativă la actuala putere. Cu alte cuvinte: "Nu-i nimic de văzut! Circulaţi!"  

Da' băsescu n-are treabă?

Pulimea Sa a organizat azi casting pentru alegerea trei consilieri de stat pentru Administraţia Prezidenţială. Un exerciţiu demagogic, de un populism greţos, şi foarte electoral. Am să mă explic. Consilierul de stat este asimilat secretarului de stat, este deci demnitar al statului român, nu funcţionar public. Ca atare nu se face o astfel de selecţie, sau una pe dosare. Şeful statului, sau la rigoare şeful Administraţiei Prezidenţiale, alege oamenii care să ocupe aceste funcţii. Nu e un first job, pentru proaspeţi absolvenţi. Să nu-mi spuneţi că traian băsescu va citi săptămâna viitoare 180 de eseuri despre "România în 2030", că o iau pe pereţi! 

Totul este o farsă sinistră, şi un mod de a-şi bate joc de noi! Cum adică, nu contează specializarea, totul e să ai studii afară? Experienţă, ceva făcut în viaţă? Doar studii terminate? Şi ce autoritate vor avea ei în faţa şefului statului, dacă n-au dovedit nimic până acum? 

Bun! Asta e România, nu ne mai mirăm! Dar băsescu n-are nimic de făcut? Nu de altceva, dar sunt nişte unii prin ţară, din ce în ce mai mulţi, care îi zic de dulce şi-i aduc omagii de mamă pentru felul în care ne conduce şi pentru traiul bun! E şi ăsta un fel de a-i sfida, de a le spune că-l doare în cur de ei? Se pare că da, altminteri şi-ar vedea de jobul lui...   

Ce putem vedea săptămâna asta în Bucureşti

Foto: Şuţu.

HotNews se dă cult în cap şi ne prezintă evenimentele săptămânii în Bucureşti. E bine şi aşa. Dar mie mi se arată altceva: o săptămână încordată, de proteste, de manifestaţii, şi poate chiar de violenţe. Iar dacă portocaliii şi ăia de-i pupă în cur vor continua să jignească în stânga şi în dreapta, să-i numească viermi pe români, cum face un senator al României, Urban, pentru că nu-l înţeleg şi nu-l urmează, trup şi suflet pe Iubitul Conducător, Mare Reformator şi Machitor, sau scriu fără să clipească astea: "Pentru a-și mobiliza masele de manevră formate în general din persoane lipsite de discernământ, derbedei, pensionari senilizați sau dezinformați, aurolaci, gură-cască și alți gușteri ușor de manipulat, liderii USL s-au folosit de mașinăria de propagandă verificată de nenumărate ori în ultimii ani, adică de antenele lui Voiculescu și Schwartzenberg-Ghiță, precum și de rețeaua de socializare Facebook, canale a căror utilitate în astfel de operațiuni a fost deja dovedită. Antena3, Realitatea TV și apelurile/petițiile de pe Facebook au fost primele arme folosite de USL împotriva democrației, înainte de utilizarea pietrelor de dat în cap, aduse la sacoșă de golanii incitați de tonomatele lui Ponta și Antonescu", programul este ca şi făcut.

După cum arată lucrurile, puterea a ales confruntarea. Tăcerea este o dovadă în acest sens. boc aşteaptă ca ura şi dorinţa de răzbunare ale lui băsescu să producă ceva salvator. El va executa ordinele fără să clipească. 

La sfârşitul ăsta de săptămână băsescu s-a încărcat cu ură cât să-i ţină până la sfârşitul mandatului. Aş pune pariu că de vineri, de când a început nebunia, ia la mână dosarele celor din USL, şi-a chemat slugile din servicii şi de la DNA, să vadă pe cine mai poate aresta, ce scandal mai poate arunca pe piaţă, pe cine mai poate ataca presa portocalie. 

În acelaşi EvZ doi limbrici, Cristoiu şi Dâncu, îşi dau cu părerea, şi îşi servesc stăpânul, blamând opoziţia. Degeaba se dă Dâncu echidistant: neşte dosare care zac strategic în sertarele puterii au darul de a-i arăta calea dreaptă!

Şi în Adevărul libărcile portocalii se dau în spectacol. Iată ce pune unul în gura unui virtual american, care, chipurile, ne analizează ţara: "„Criza economică o să vă lovească cel mai puternic în 2012, când celelalte ţări îşi vor fi revenit deja. Asta pentru că o clică politică inconştientă şi coruptă face ce vrea în România, iar voi staţi cu mâinile în sân. De ce? De ce vă lipseşte curajul de a face ceva? Mă uit la presa voastră şi nu pot să cred că nu aveţi un lider de opinie adevărat. Unul care, dacă scrie un editorial, să scoată din case o sută de mii de oameni. Mă uit, apoi, la oamenii politici din Opoziţie: nişte clovni! De ce nu-i fugăriţi de la televizor? Iar voi, cetăţenii, de ce nu ieşiţi să vă cereţi drepturile? De ce lăsaţi Puterea să vă calce în picioare drepturile şi Constituţia?" Vechea poveste: toţi e la fel, n-ai ce alege, dom'le!

Să n-o mai lungim: săptămâna asta vedem spectacolul străzii!

Ăsta mai lipsea!

Să vomit, şi mai multe nu! Cine credeţi că se dă balenă în acvariu, printre protestatari? Urinel! Oamenii ăştia nu au simţul măsurii? Nu mai au ruşine? Păi el e unul dintre corupţii pe care îi demască şi-i acuză oamenii din Piaţă! Nu se găseşte nimeni să-i tragă un şut în cur? 

Aşa ceva?!!!!!

Prieteni, cum vine asta: "Spectator angajat"? Se apucă Iubitul Conducător, Mare Reformator şi Machitor, să dea publicătăţii un comunicat de ziua de naştere a lui Eminescu(unde sunt vremurile în care Geo Bogza îl omagia pe Eminescu în faţa Ateneului, cu o ghirlandă de flori?), în care apare năzbâtia asta "conceptuală": "Mihai Eminescu a fost, prin clarviziunea si patriotismul sau vibrant, un spectator angajat al epocii sale si prin aceasta el reprezinta un model pentru generatia de astazi, pentru tinerii in care a crezut si carora le-a insuflat idealurile inalte ale creatiei sale: eruditia, autenticitatea, dorinta de a dezvolta cultura nationala printr-un dialog fecund cu marile culturi europene".

Cum adică: "spectator angajat"? Stă românu' la tembelizor, cu beranul de doi litri la PET, şi când se simte ultragiat trage o râgâială indignată în direcţia ecranului? Şi se poate spune că e un spectator angajat? Din câte mai ştiu eu despre Eminescu(recunosc, nu cine ştie ce, fiind mai prozaic de felul meu) Eminescu a fost angajat, dar nu spectator. S-a vârât în politică, a dus bătăliile epocii, a ieşit în spaţiul public. Actor, da, spectator, nu!

Se vede treaba că profesioniştii de la Trei Coceni sunt pe meserie!