Declinul Vestului, ca declin al democraţiei

În FT, un editorial despre declinul Vestului, înţeles ca alianţă dintre SUA şi ţările europene. În principiu, autorul are dreptate. Şi summitul G 8, şi summitul NATO, şi cel al liderilor din UE, au fost în principiu nişte eşecuri. Care spun că, departe de a fi nişte alianţe consolidate, aceste structuri sunt, mai mult sau mai puţin, minate de egoismele naţionale, de lipsa de viziune a liderilor, de incapacitatea lor de a înţelege lumea şi de a reacţiona adecvat la sfidările ei.

Vestul, generic vorbind, este departe de a fi omogen. Mai mult, de o parte şi de alta a Atlanticului s-au dezvoltat în timp sisteme diferite de valori, care vin din interese şi abordări diferite ale aceloraşi probleme. SUA au o viziune imperială, pentru ele menţinerea balanţei de putere înclinată în favoarea sa este esenţială pentru păstrarea statutului, care, aşa cum spuneam, îi oferă rente ce-i permit menţinerea coeziunii interne. Din motive istorice şi ideologice, SUA au permis apariţia şi menţinerea unor imense disparităţi de dezvoltare între diversele regiuni ale teritoriului naţional. Acum şi demografia joacă împotriva SUA, şi când vorbesc despre demografie, mă refer la componenta ei etnică. Nu e departe momentul în care albii vor fi minoritari în SUA. De aici multe probleme, pe care le "gustă" deja statele de la graniţa cu Mexicul, pre pildă. 

Pentru SUA este vital să-şi menţină libere căile comerciale. Cu toate astea, armata sa este, paradoxal, atât supra-dimensionată, cât şi incapabilă să răspundă unor războaie de o intensitate mai mare decât cele din Irak şi Afganistan. Zonele de interes, cum ar fi cea a Pacificului, unde se află principalii săi competitori, economici, dar şi strategici, în termeni de dominaţie militară, India şi China, presupun proiecţia de forţă la distanţă foarte mare. Războaiele din Coreea şi din Vietnam le-au dat adevărata dimensiune a costurilor unei asfel de aventuri, iar cel din Afganistan a devenit un adevărat coşmar, atât financiar, cât şi logistic şi al angajării oamenilor în misiuni. 

Această realitate obligă SUA la o schimbare de paradigmă economică şi politică. Nu am ieşit încă din momentul unipolar al Americii, aşa cum era el văzut acum douăzeci de ani, la destrămarea URSS. Nu cred că americanii sunt pregătiţi pentru această schimbare, şi doar accelerarea dramatică a degradării statutului lor şi al SUA i-ar putea convinge să facă schimbarea. Dar atunci când vor vrea s-o facă, să nu fie prea târziu!

Situaţia UE este şi mai dramatică, şi nu din cauza Greciei. Grecia este nimic pentru economia euro-zonei. Problema UE este Germania. O Germanie lipsită de imaginaţie, care nu este pregătită pentru lidership, arogantă, din pricina succesului ei economic, şi cu toane. De mai bine de doi ani nimeni nu a putut lua o decizie în privinţa Greciei. Pentru că Germania a pus interesele ei şi interesele băncilor ei înaintea intereselor ansamblului. La Berlin nu e o minte limpede, acre să spună germanilor că prăbuşirea euro va avea mai multe şi mai dramatice costuri decât costurile salvării lui, şi că, oricum ar fi, fără consumul europenilor şi fără piaţa unică europeană prosperitatea lor, a nemţilor, nu ar exista. Dacă îşi fac iluzia că se descurcă singuri, pariind pe China şi pe Rusia, se înşeală amarnic! Economiile sunt atât de interdependente acum, încât acest soi de autarhie, pe care şi-l imaginează Germania, plecând de la calitatea produselor sale, nu există. Chinezii trebuie să facă rost de undeva de banii necesari pentru a cumpăra scumpele produse germane. 

Şi UE are aceleaşi probleme cu disparităţile de dezvoltare a teritoriului ca şi SUA. De fapt, criza greacă este tocmai criza acestor disparităţi. Ţările dezvoltate din UE trebuie să plece de la această realitate şi să-şi bazeze creşterea economică investind în dezvoltarea unor ţări precum România, Bulgaria, Grecia, Ungaria, Polonia, Portugalia, Spania. 

Disputele despre "suveranitate" nu-şi mai au rostul. Oricum, de mai bine de un secol se petrece un proces de cedare de suveranitate, care are şi părţile lui bune, pentru că, într-un fel sau altul, a permis gestionarea, fără prea mari pagube, a lumii, timp de mai bine de şaizeci de ani. Problema nu este cedarea de suveranitate, ci încrederea cetăţenilor în cei care o gestionează, în numele lor. Câtă vreme politicienii investiţi cu această gestiune au fost puternici şi performanţi, lucrurile au funcţionat relativ corect. Acum, când statele au fost capturate de marea finanţă, şi suveranitatea este gestionată de politicieni în favoarea acestor cercuri de interese financiare, lucrurile se deteriorează rapid. Eşecurile cu repetiţie ale summiturilor din ultima vreme îşi au explicaţia în lipsa de legitimitate a liderilor politici, care nu mai pot lua decizii tranşante, pentru că în spatele lor nu mai stau cetăţenii, ci doar profitorii acestor vremuri tulburi. 

Asta ne duce la o concluzie: reinventarea politicului, şi revenirea la o democraţie efectivă, nu la forma fără fond de acum, sunt obligatorii, dacă vrem să ieşim din criză. O criză care nu se rezumă la economie sau la finanţele statului. Este o criză a identităţii, a cetăţeniei, a instituţiilor democratice, a statelor, ca mecanisme de gestiune colectivă a riscurilor.

Declinul Vestului este declinul democraţiei. Dacă înţelegem asta, soluţia vine de la sine...