vineri, 29 august 2008

Transfer de suveranitate, transfer de demnitate
Înainte de toate, o precizare. Nu sunt avocatul nimănui, deci acei care cred că iau partea ruşilor în conflictul cu Georgia sau cu Occidentul sunt rugaţi să se abţină. Politica marilor puteri este întotdeauna incomodă pentru ţări precum România, chiar şi atunci când se află în organizaţii de tip NATO şi UE. Aceste organizaţii funcţionează în logica transferului de suveranitate, şi asta limitează opţiunile membrilor, dar nu în egală măsură.
Să luăm cazul UE. În principiu organizaţia are o politică externă comună, măcar în cazul marilor subiecte, de genul relaţiilor cu Rusia. Greşit! Puterile regionale şi statele mari din UE au şi agende proprii în aceast caz, fapt care duce la o coliziune între poziţia ansamblului şi poziţiile lor particulare. Şi atunci când responsabilii politici români: preşedinte, premier, ministru de externe, declară că poziţia României este poziţia UE, la cine anume din UE se referă? La Germania, la Franţa, la Marea Britanie, la Polonia şi la ţările baltice?
Şi în cazul NATO lucrurile stau la fel. De fapt, ce contează în NATO este doar poziţia SUA. Restul sunt poveşti de adormit copiii, câtă vreme nu există o forţă armată europeană credibilă şi capabilă să asigure apărarea continentului în condiţii de autonomie faţă de americani.
Vorbeam despre transferul de suveranitate. Se presupune că acesta este egal pentru toţi. E adevărat, dar doar în teorie. În practică lucrurile stau altfel. Americanii nu au transferat şi nu transferă suveranitate nimănui. De aceea au acţionat, începând cu anii 80 ai secolului trecut, imediat după încheierea războiului din Vietnam, în aşa fel încât să fie cât mai puţin dependenţi în acţiunile lor la nivel global de aprobarea ONU.
Mai mult, după prăbuşirea comunismului SUA au reuşit să transforme ONU într-un organism lipsit de putere şi de relevanţă. În anumite cazuri, cum a fost cazul bombardării Serbiei în 1999, legitimarea acţiunilor militare americane, care ar fi trebuit să fie dată de votul din Consiliul de Securitate, unde ar fi putut fi exercitat dreptul de veto al Rusiei şi Chinei, în principal, a venit din partea NATO. Care a evoluat tot mai mult spre un soi de ONU regional, pentru uzul exclusiv al americanilor.
Ţările membre ale UE au transferat suveranitate, la rândul lor, dar cui? Birocraţiei de la Bruxelles, care s-a autonomizat şi care acţionează după reguli numai de ea ştiute. Iar voinţa cetăţenilor europeni se pierde undeva pe coridoarele întunecoase ale puterii de la Bruxelles, unde regulile sunt cu totul altele decât cele pe care ni le vând nouă agenţiile de PR şi "propagandiştii" societăţii civile, plătiţi cu bani publici pentru a promova interese private.
Rusia a încercat, imediat după destrămarea Uniunii Sovietice, o ancorare în Occident, pentru asta fiind gata să facă un transfer masiv de suveranitate către organisme de genul UE şi NATO. Acest lucru a fost privit de occidentali şi de americani drept un semn de slăbiciune, care deschidea o fereastră de oportunitate pentru un transfer masiv de proprietate din mâna statului rus în cea a multinaţionalelor americane şi vest-europene, şi în final, pentru spargerea Federaţiei Ruse în entităţi suficient de slabe pentru a nu mai pune probleme.
Au găsit în Boris Elţîn unealta perfectă: instabil psihic, alcoolic, lacom şi corupt, uşor de manipulat. Dispreţul lor a mers atât de departe încât au supralicitat umilinţele la care au supus Rusia în anii 90 ai secolului trecut. Fără să le treacă prin cap o singură dată că pot declanşa o reacţie de respingere atât de radicală şi de violentă încât nu doar că pierd poziţiile câştigate în Rusia, atât pe cele economice, cât şi pe cele politice, ci şi că în loc de partener vor avea un adversar neînduplecat.
Putin este expresia dorinţei ruşilor de a răzbuna umilinţele suferite. Dorinţa de răzbunare este un lucru extrem de periculos, şi americanii şi occidentalii s-au jucat cu focul. Dacă nu ar fi fost Putin, ar fi fost altcineva. Situaţia în care adusese Elţîn Rusia nu lăsa succesorului său prea multe opţiuni. Ancorarea în Occident eşuase, şi nu din vina ruşilor, care chiar şi-au dorit acest lucru. Crizele economică şi socială ameninţau existenţa naţiunii ruse. Şi în aceste condiţii, ce se mai putea face? Să continue ca înainte? Sau să facă o schimbare radicală?
Este drept că, până la un punct, veniturile din exportul de resurse energetice au favorizat renaşterea Rusiei. Dar asta ar fi o analiză mult prea superficială. Preţul petrolului şi gazelor naturale a crescut dramatic doar în ultimii doi, trei ani. Relansarea Rusiei a început din 1999, odată cu numirea lui ca premier. Şi sigur proiectul este o operă comună, aparţinând unei entităţi mai mult sau mai puţin statale. Nu aş supralicita semnificaţia apartenenţei lui Putin la KGB. Lucrurile sunt cu mult mai complicate. Dovadă modul în care s-a făcut transferul de putere la Kremlin şi mai ales alegerea lui Dmitri Medvedev pentru a ocupa locul lăsat liber de Putin.
De ce a fost anul 1999 un an de cotitură în evoluţia Rusiei, şi de ce cotitura este legată de Kosovo, explică detaliat şi documentat George Friedman într-o analiză Stratfor, asupra căreia voi insista în zilele care vin.
Ce mai rămâne de spus? Transferul de suveranitate nu implică şi un transfer de demnitate. De ce au crezut românii atâţia ani în politica externă a lui Ceauşescu? Simplu: pentru că le-a demonstrat că transferul de suveranitate( CAER şi Tratatul de la Varşovia funcţionau după aceleaşi principii cu UE şi NATO astăzi) nu înseamnă şi un transfer de demnitate naţională. Sigur că afirmarea demnităţii naţionale cere şi asumarea unor riscuri, iar conducătorii slabi şi indolenţi din ziua de azi îşi zic că e mai bine să faci ciocul mic, mai ales când ai bube în cap, vezi aşa-zisa "monitorizare" a României. doar că ei uită sau se fac că nu văd că sunt mize care impun afirmarea demnităţii naţionale. Repet întrebarea: cine îşi asumă riscul apărării demnităţii naţionale?

4 comentarii:

N. Raducanu spunea...

Blogul dvs., d-le Constantin Gheorghe, este atat de documentat, de obiectiv si mai ales atat de neconformist, incat articolele lui au devenit indispensabile pentru intelegerea de un intelectual critic a situatiei interne si internationale. Comentariile noastre nu pot face decat sa aduca unele complectari de detaliu. De pilda la analiza, din toate punctele de vedere corecta, a situatiei din Rusia, as mai adaoga ca Occidentul s-a gasit in anii 90 in dilema de a continua umilirea si apoi desmembrarea Rusiei cu riscul de a spori si mai mult puterea PCFR (partidul comunist), care deja ma avea in Duma cel mai mare numar de deputati. Venirea lui Putin la putere si restabilirea in buna parte a suveranitatii, a fost o lovitura grea data comunistilor lui Ziuganov, care ar fi reintrodus un comportament mult mai dur fata de Occident decat Putin.
Un alt detaliu : Putin si-a dat seama ca nu este numai temut de vest, ci si antipatizat ca fost KGB-ist. L-a ales pe Medvedev, dragut, elegant, bun cunoscator de engleza, dar care era un "oligarh" de la conducerea lui Gazprom. Asta le-a dat garantie lui Abramovici, Prohorov, Mordashov, Potanin, Vaksberg, s.a. ca interesele lor nu vor fi afectate si ca isi vor putea in continuare construi palate de sute de milioane euro la Londra. Dar daca pierderile lor financiare vor fi prea mari in urma noului curs "suveran" al Rusiei, s-ar putea ca acesti acum aliati sa-si doreasca un alt om la Kremlin...

Mordechai spunea...

M-aş fi încumetat la un comentariu mai lung. Şi inutil de lung. Apoi mi-am amintit de o replică a unui amic care, atunci când eu vorbeam despre transferul de suveranitate, îmi răspundea:
- Ce transfer? La noi e vânzare de active.

constantin gheorghe spunea...

Transmite-i respectele mele amicului tău! Nici nu ştii câtă dreptate are!

g spunea...

La intrebarea dumneavoastra pertinenta:
"Cine îşi asumă riscul apărării demnităţii naţionale..."
Raspunsul pentru Romania este:
NIMENI !!!

Si o spun cu tristete si mai mult, cu deznadejde.