Dileme universale.

Dileme universale

Mi-am amintit, căutând în bibliotecă o carte care a făcut deliciul copilăriei mele(Winnetou, dacă vreţi să ştiţi!), de nerăbdarea cu care aşteptam vacanţele, pentru a mă cufunda în lectură. Locuiam la Piteşti, şi vacanţele mi le petreceam la bunici, într-un sat la vreo douăzeci de kilometri de oraş, un sat prăfuit, în care electricitatea a pătruns foarte greu, dar în care la inevitabilul MAT( de la Monopolul Alcoolului şi Tutunului, moştenire de la burghezo-moşierime, împreună cu secărica "Te-am zărit printre morminte!", cu care se trotila bunică'meu din când în când) avea la vânzare cărţi din colecţia BPT. De acolo mi-am cumpărat "Iliada", cu banii luaţi pe ouăle furate din cuibar, că tot la MAT se schimbau produse agricole pe diverse bunuri. Mirosurile amestecate ale acelor dughene mă urmăreşte şi acum: ulei vărsat în butoaie metalice, uşor rânced, care se scotea cu o pompă ca de bicicletă, gazul lampant, hamsiile sărate, marmelada, în lădiţe de lemn, măslinele, tot în butoaie, mirosul de cauciuc al gumarilor sau cel al camerelor de bicicletă( de acolo cumpăram ventil la metru, un soi de maţ din cauciuc, şi petice reci, pentru camere, fără de care bicicleta devenea un obiect inutil), mirosul de pânză coaptă de soare al stămburilor. Şi tot de acolo cumpăram bateriile de lanternă, fără de care nu se putea imagina mersul în siguranţă în RFG şi cititul în răcoarea nopţii înmiresmate de mirosul pelinului de sub cearceaf(soluţie anti-pureci!) şi al reginei-nopţii, care creştea în straturi sub fereastră.

Nu pot uita ritualul de fiecare seară, cel al aprinsului lămpii cu gaz. Aveam două modele: unul cu o sticlă mai mare, cu rezervor cu picior, care se punea pe masă, şi alta mai mică, de agăţat în cui, care avea şi un soi de reflector, o oglindă. Se scotea fitilul, se curăţa, la nevoie se schimba, se completa gazul, după care urma curăţarea sticlei de lampă, un obiect delicat, uşor de spart, dacă nu erai atent. Şi potrivirea lungimii fitilului era o trebă grea, altminteri lampa fila şi sticla se murdărea de funingine.

Acolo, în casa bunicilor, în geamlâcul cu geamuri multe şi cu ardei în ghivece, unde se aflau putineiul şi oalele de pământ cu laptele pus la prins, şi unde, învelite în ştergare, stăteau la răcit pâinile scoase din ţest, l-am citit pe Karl May( şi exemplarul pe care îl căutam este cel de atunci!), pe Dumas, pe Homer, dar şi Timur şi băieţii lui, Cerul Balticii, pe Hemingway, pe Steinbeck, pe Sadoveanu, Coşbuc şi Eminescu, Radu Tudoran( şi acum mi-e greu să aleg între Ultima poveste şi Toate pânzele sus!).

De ce citeam atât de mult în copilărie şi în adolescenţă? Doar pentru că nu aveam altceva de făcut? Greşit! Vacanţa avea doar trei luni, după care urma întoarcerea la civilizaţia modernă. Aveam ce face!

Am avut televizor încă din 1961 sau 1962, iar emisiunile pentru copii şi adolescenţi erau superbe(Căpitanul Val-Vârtej, Paganel, vă mai amintiţi de ei?), în oraş erau destule săli de cinema, cu grădină de vară, un teatru, un teatru de păpuşi excelent, se putea face sport, mergeam la Casa Pionierilor, la cercul de aeromodelism, vara nu lipseau taberele la munte şi la mare.

Am citit atât de mult pentru că întâi învăţătorii, apoi profesorii de limba şi literatura română au ştiut să ne îndrume lecturile şi să ne facă să intrăm în universul literelor, fără ca asta să ni se pară o corvoadă. Buba cu lipsa de apetit a adolescenţilor de azi trebuie căutată în şcoală, în felul în care se predă limba şi literatura română, în conţinutul programei.

Asta e o boală universală. Dovadă acest articol din "Washington Post", al unei profesoare de limba şi literatura engleză. Poate că nu ar strica să-l citească şi adormitul Adomniţei.