duminică, 10 august 2008

Sportul românesc în criză
Faptul că am luat o medalie de aur în prima zi a întrecerilor Olimpiadei de la Beijing nu înseamnă mare lucru. Este vorba mai degrabă de un efort individual, care merită aplaudat şi apreciat la întrega lui valoare. Alina Dumitru va fi printre puţinii sportivi români care se vor întoarce cu medalii în ţară.
Veţi zice că medaliile nu sunt totul în sport, că important este să participi. De acord. Dar tocmai la capitolul participare stăm tot mai prost. Cu excepţia, notabilă, a echipei feminine de handbal, nu mai reuşim să trimitem la Olimpiade, de multă vreme, echipe nici la volei, nici la fotbal, nici la polo, nici la baschet. Nu avem participanţi la ciclism, spre exemplu, şi nici la alte discipline sportive. De fapt, avem puţini sportivi în delegaţie, care concurează la atletism, canotaj, gimnastică, tir, tir cu arcul, nataţie, haltere, lupte libere şi greco-romane, box, sărituri în apă, tenis şi tenis de masă, judo, scrimă şi cam atât. Şi la (prea) multe dintre disciplinele la care avem concurenţi şansele la medalii sunt zero.
Sportul românesc se află într-o gravă criză, determinată în primul rând de o viziune imbecilă despre stat şi rolul lui. Un soi de liberalism caricatural a distrus tot ce înseamnă infrastructura sportului de performanţă, sub pretextul că "noi nu facem ca comuniştii". Bazele sportive au căzut pradă rechinilor imobiliari şi mafiei restituirilor, împreună cu terenurile de sport şi sălile de sport ale şcolilor. Sportul nu mai există practic în programa sportivă.
Ceea ce este şi mai grav, s-a distrus un întreg patrimoniu de cunoştinţe, odată cu antrenorii şi medicii sportivi care fie au plecat din ţară, la bani mai mulţi, fie au ieşit din sistem. IEFS, sau cum s-o numi acum, nu mai produce decât foarte puţini profesori de educaţie fizică şi sport. Lipsesc antrenorii pentru cele mai multe dintre sporturi. Stadioanele, cu excepţia câtorva dedicate special fotbalului, sunt în paragină. A practica un sport, pentru a te menţine în formă sau pentru a te destinde, a devenit extrem de costisitor. Activitatea sportivă este un lux.
Ca o consecinţă, baza de recrutare a sportivilor de performanţă s-a redus dramatic. La asta a contribuit din plin şi cretinismul presei, al celei sportive, în particular, care au redus sportul la fotbal, şi fotbalul la cancanuri şi la elucubraţiile lui Jiji. Vă mai amintiţi cum compara CTP şcoala de gimnastică de la Deva cu lagărul de concentrare? Ei bine, "lagărul" s-a desfiinţat. Şi cam adio medalii!
În fond, dacă vrem să mai avem rezultate în marile competiţii sportive globale şi continentale, trebuie să investim bani publici în democratizarea accesului la educaţie fizică şi sport pentru cetăţenii României. Altminteri, doar tutele întreţinute de "oamenii de afaceri de succes" vor mai fi zărite prin puţinele săli de sport private.
Previzibilul eşec al sportului românesc la Beijing ar trebui să fie o oportunitate pentru a schimba din temelie sistemul. Investiţiile în sport sunt cheltuieli din bani publici care aduc profit. Nu doar de imagine, ci şi în termeni de stare de sănătate şi de bunăstare individuală.

Niciun comentariu: