O călătorie în timp

Încerc să respect sfaturile medicilor, care ne învaţă ce să bem şi să mâncăm pe vremuri de caniculă, şi să scap de "dependenţa" de Coca-Cola. Acum să nu credeţi că sunt consumator frunţaş! Rar trec de o sticlă de 0,5 l pe zi. Numai că, fie m-am obişnuit eu cu gustul ei, fie îşi bat ei joc de noi, şi scad mereu calitatea, pur şi simplu nu-mi mai place. Din păcate, gestul reflex de a cumpăra încă funcţionează. Despre acest tip de dependenţă e vorba.

Am încercat să trec pe "sucuri naturale", gen cele de pe vremea (aproape) defunctului "Plafar". Sunt nişte porcării! Sirop de zahăr, şi cam atât. Am încercat şi menta, şi fructele de pădure, şi socul. În afară de culoare, aproape nimic nu le deosebeşte. Şi nu sunt deloc ieftine.

Azi, cred că mai mult din întâmplare, am cumpărat o sticlă nemţească de sirop din fructe de pădure. Care m-a trimis într-o călătorie în timp, pe vremea copilăriei, când nu mă dădeam dus de lângă aparatul de făcut sirop. Ce vedeam eu, la vârsta aia, era un cilindru din sticlă, în care se scurgea dintr-o sticlă de "Râureni"(nu aveai cum uita forma sticlei ăleia!) siropul vâscos de vişine sau de lămâie. O tanti cu un halat care oscila între un alb cenuşiu şi un cenuşiu albicios, spăla cu mişcări rapide paharul din care băuse alt însetat înaintea ta, trăgea de o pârghie, siropul curgea în pahar, după care sifonul făcea un guler de spumă, delicios şi înţepător, pe care îl iubeam cu patimă. Lichidul care rămânea în urma lui avea şi gust, şi aromă, dar niciodată nu atingea perfecţiunea gustului acelei perne de aer înşelătoare.

Ei bine, când am turnat apă minerală peste siropul friţilor, s-a umplut paharul de spumă, o spumă care s-a revărsat peste tot, şi de care nu mă puteam sătura. Şi uite aşa am călătorit în timp, într-un pahar cu sirop...