Criza ideologică a capitalismului occidental

 Cu numai câţiva ani în urmă, o ideologie la modă-credinţa în eficacitatea economiei de piaţă liberă de orice constrângere-a adus omenirea în pragul ruinei. Nici măcar la apogeul său, între începutul anilor 1980 şi 2007, capitalismul american, orientat spre dereglementare, n-a permis decât foarte puţinor oameni, cei mai bogaţi din cea mai bogată ţară din lume, să se îmbogăţească şi mai mult. în realitate, în timpul celor 30 de ani de ascensiune a acestei ideologii, an după an, veniturile marii majorităţii a americanilor au stagnat sau au scăzut. 

Creşterea economiei americane nu a avut caracter durabil. Ea nu s-a putut prelungi decât prin apelul la un consum finanţat prin intermediul unor împrumuturi în permanentă creştere, de o mare parte din venitul naţional beneficiind doar o mică minoritate.

Făceam parte dintre aceia care sperau că această criză financiară va da o lecţie americanilor şi altora ca ei, despre necesitatea unei mai mari egalităţi, despre nevoia de mai multă reglementare şi de un mai bun echilibru între piaţă şi stat. Din nefericire nu s-a întâmplat asta. Dimpotrivă, o renaştere a ideilor economice ale dreptei, susţinute ca întotdeauna de consideraţii ideologice şi de apărarea unor interese particulare, ameninţă din nou economia mondială, sau cel puţin economia Europei şi a SUA, unde aceste idei continuă să prospere.

În SUA această  resurgenţă a dreptei, care neagă legile fundamentale ale matematicii şi economiei, ameninţă să antreneze ţara în faliment. În cazul în care Congresul decide cheltuieli care depăşesc veniturile, bugetul va cunoaşte un deficit care trebuie finanţat. În loc să compare programele de cheltuieli publice cu costurile unei creşteri a impozitului pentru a le finanţa, dreapta vrea să acţioneze fără discernământ. A refuza orice creştere a datoriei publice  duce la constrângerea finanţării cheltuielilor exclusiv prin fiscalitate. Acest lucru nu răspunde întrebării: "care sunt cheltuielile care ar trebui să fie făcute cu prioritate?". Dacă plata costurilor datoriei publice(dobânzi şi altele) nu este printre priorităţi, un soi de faliment este inevitabil, prin încetarea plăţilor. De altminteri o scădere a cheltuielilor în acest moment, în plină criză   datorată unei ideologii care susţine orbeşte economia de piaţă, va prelungi încetinirea activităţii economice.

Acum zece ani, în plin avânt economic, SUA aveau un asemenea excedent bugetar, încât puteau să ducă la zero datoria publică. Reducerea impozitelor şi războaie nefericite, o recesiune majoră şi creşterea cheltuielilor pentru sănătatea publică(alimentetă în parte de Administraţia Bush, care vroia să dea toată libertatea industriei farmaceutice să stabilească preţurile, deşi era în joc banul public) a transformat rapid un excedent solid într-un deficit record în anii de pace.

Această situaţie indică şi care este remediul pentru deficitul american: trebuie să repunem ţara la lucru stimulând economia, trebuie să punem capăt războaielor stupide, să limităm cheltuielile militare, să ţinem în mână preţul medicamentelor şi, în fine, să creştem impozitele, cel puţin pentru cei mai bogaţi dintre americani. Dreapta nu vrea asta, dimpotrivă: ea vrea şi mai multe reduceri de impozite pentru întreprinderi şi pentru cei mai bogaţi, împreună cu o reducere a cheltuielilor de investiţii publice şi de protecţie socială, ceea ce pune în pericol viitorul economiei americane şi reduce la zero ceea ce mai rămâne din contractul social. În acelaşi timp sectorul financiar american exercită un maximum de presiune pentru a scăpa de orice reglementare, astfel încât să se revină la situaţia dinainte, cea care ne-a dus la dezastru.

Nici situaţia Europei nu-i mai bună. În timp ce Grecia şi alte ţări europene sunt confruntate cu o criză a datoriilor publice, soluţia în vogă înseamnă pur şi simplu ca guvernele să fie constrânse să adopte măsuri de austeritate şi de privatizare, la care au mai recurs şi în trecut, măsuri care au avut ca unic rezultat  mai multă sărăcie şi mai multă vulnerabilitate economică şi socială. Acest tip de politică a eşuat în Asia de Est, în America Latină, şi în alte părţi, şi va eşua şi în Europa, unde a făcut-o deja în Irlanda, în Letonia şi în Grecia.

Există o alternativă: o strategie de creştere economică, susţinută de UE şi de FMI. Creşterea economcă va da speranţa că Grecia îşi va plăti datoria, motiv pentru care dobânzile împrumuturilor vor scădea şi statul va avea libertatea de a face investiţii, stimulând creşterea economică. Doar prin creştere economică  pot creşte veniturile fiscale şi pot fi  reduse o serie de cheltuieli sociale, cum ar fi ajutoarele de şomaj. Şi încrederea regăsită va stimula şi mai mult creşterea economică. 

Din nefericire pieţele financiare şi economiştii de drepta abordează problema invers: ei cred că austeritatea va genera încredere şi că încrederea va genera creştere economică. În realitatea austeritatea  minează creşterea economică, ceea ce slăbeşte poziţia bugetară a statului sau în cel mai bun caz se traduce printr-o îmbunătăţirea cu mult mai mică decât cea promisă de partizanii austerităţii. Şi într-un caz şi în celălalt încrederea este zdruncinată, ceea ce pune în mişcare o spirală descendentă.

Avem nevoie de o altă experienţă care va fi plătită scump dacă aplicăm idei care au eşuat de atâtea ori?  dacă europa şi SUA nu reuşesc să reinstaureze o creştere economică sănătoasă, acest lucru va avea consecinţe negative pentru întrega economie mondială. Dacă cele două eşuează, va fi un dezastru, chiar şi dacă principalele ţări emergente ating o creştere durabilă. Din nefericire, dacă nu învinge înţelepciunea, dezastrul este direcţia în care se îndreaptă lumea.

Joseph Stiglitz

PS: traducerea îmi aparţine, şi este făcută după varianta franceză a articolului.