joi, 28 iulie 2011

Despre buna folosire a pragului în economie



"Economiştilor le place să vorbească despre praguri, sau limite, care, odată depăşite, marchează începutul problemelor. În general există un sâmbure de adevăr în spusele lor. Dar publicul reacţionează adesea exagerat la spusele lor. 

Să luăm în discuţie raportul datorie pe PIB, care ţine acum capul de afiş al ştirilor  în Europa şi în SUA. Auzim adesea spunându-se, uneori în aceeaşi frază, că datoria Greciei reprezintă echivalentul a 153% din PIB ul său anual şi că Grecia este insolvabilă. Adăugaţi acestor declaraţii ultimele reportaje de televiziune, care arată revoltele violente de pe străzile Atenei. Ce efect obţinem?
 
Aici, în SUA, asta poate semăna cu o imagine despre viitorul nostru, de vreme ce datoria publică se apopie periculos de nivelul de 100% din PIB anual şi continuă să crească. Dar nu cumva această imagine este doar produsul exagerat al imaginaţiei noastre? Chiar este posibil ca o ţară să devină insolvabilă pentru că datoria sa trece de pragul de 100% din PIB?

Bineînţeles că nu. Până la urmă, datoria(care este exprimată în unităţi monetare) şi PIB(care este măsurat în unităţi monetare pe unitatea de timp) produce un raport în unităţi de timp. Nu există niciun motiv special să folosim anul ca unitate pentru datorie. Un an este timpul care îi este necesar Pământului să facă o rotaţie în jurul   Soarelui. Excepţie făcând industriile sezoniere, precum agricultura, acest raport nu are o semnificaţie economică specială.  

Să ne amintim de ceea ce am învăţat la liceu, la cursurile de ştiinţe exacte: trebuie să fim întotdeauna foarte atenţi la unităţile de măsură. Dacă ne înşelăm în privinţa unităţii de măsură, putem trage concluzii total false.   
Dacă economiştii nu respectă regula generală care care cere anualizarea datele trimestriale ale PIB şi înmulţesc PIB trimestrial cu patru, raportul datorie pe PIB al Greciei ar fi de patru ori mai mare decât cel actual. Dimpotrivă, dacă ar exprima PIB în termeni decenali, înmulţind PIB trimestrial cu 40 în loc de patru, ponderea datoriei în PIB ar fi de doar 15%. Din punctul de vedere al capacităţii de rambursare a datoriei greceşti, astfel de unităţi ar fi mai pertinente, pentru că Grecia nu trebuie să ramburseze întrega datorie într-un an(doar dacă actuala criză nu face imposibilă refinanţarea actualei datorii). 

 De altminteri o parte a datoriei suverane a Greciei este o datorie faţă de propriii cetăţeni.În această situaţie, mărimea datoriei subestimează în foarte mare măsură obligaţiile pe care grecii le deţin faţă de alţii(mai ales sub formă de obligaţii familiale). În orice moment al istoriei, raportul datorie pe pibul anual a depăşit copios 100%. Cei mai mulţi oameni nu se gândesc la astea când reacţionează la cifrele îndatorării, publicate de presă. Sunt ei cu adevărat atât de stupizi să se lase băgaţi în ceaţă de aceste cifre? Prin prisma experienţei mele personale, aş putea spune că este posibil, pentru că până şi eu, economist de profesie, trebuie să fac eforturi pentru a evita acest tip de greşeală.

Economiştii care aderă la modelele bazate pe aşteptări raţionale n-ar admite asta niciodată, dar multe evenimente de pe pieţe sunt reflectarea prostiei în stare pură, sau mai degrabă al neatenţiei, dezinformării în legătură cu lucrurile fundamentale şi ale unei prea mari insistenţe în jurul poveştilor puse acum în circulaţie.

Ceea ce se petrece cu adevărat acum în Grecia este rezultatul unui mecanism social. Ceva a făcut ca investitorii să înceapă să se teamă că datoria Greciei are un risc de insolvabilitate pe termen lung puţin mai mare. Cererea ceva mai scăzută pentru datoria Greciei a provocat prăbuşirea preţului său, ceea ce a antrenat o creştere a randamentului său în termeni de dobândă a pieţei. Dobânzile mai ridicate au complicat, prin scumpire, refinanţarea datoriei greceşti, generând o criză fiscală, care a obligat guvernul să impună măsuri de austeritate severe. Aceste măsuri au generat tulburări sociale şui o prăbuşire a economiei, care au încurajat şi mai mult scepticismul investitorilor în privinţa capacităţii Greciei de a-şi onora serviciul datoriei.

Această reacţie nu are nimic în comun cu faptul că raportul datorie pe PIB anual depăşeşte un anumit prag, doar dacă persoanele care au generat această reacţie nu cred în el. Sigur, raportul este un factor care ne ajută să evaluăm riscurile unor reacţii negative, căci guvernul trebuie să refinanţeze datoria pe termen scurt mult mai rapid, şi dacă actuala criză creşte dobânzile, autorităţile vor fi constrânse să adopte, mai devreme sau mai târziu, măsuri de austeritate fiscală. Dar raportul de îndatorare nu este cauza acestei reacţii.  


Un articol scris anul trecut de Carmen Reinhart şi Kenneth Rogoff, intitulat “Growth in a Time of Debt,” a fost citat de numeroase ori pentru analiza sa, care priveşte 44 de ţări, pe o perioadă de 200 de ani, care dovedeşte că atunci când datoria guvernamentală depăşeşte 90% din PIB, ţările suferă de un ritm mai scăzut de creştere economică, pierzând cam un procent din rata anuală de creştere.   

Am putea deduce greşit că, pentru că 90% este foarte aproape de 100%, lucruri teribile se întâmplă ţărilor care trec de acest prag .Dacă citim cu atenţie articolul, vedem că Reinhart şi Rogoff au ales cifra de 90% aproape arbitrar. Ei au ales, fără explicaţii, să împartă rapoartele datorie pe PIB în intervalele următoare: mai mic de 30%, 30-60%, 60-90% şi mai mult 90%. Şi se dovedeşte că ratele de creştere diminuează în toate aceste intervale când raportul datorie pe PIB creşte, şi doar peste 90% scăderea este puţin mai mare.
Există şi o problemă de cauzalitate inversă. Rapoartele datorie pe PIB au tendinţa să crească în ţările care cunosc dificultăţi economice. Dacă asta explică în parte de ce rapoarte ridicate datorie pe PIB corespund unei creşteri economice mai scăzute,  există mai puţine motive să credem că ţările trebuie să evite rate mari de îndatorare. Într-adevăr, teoria keynesiană demonstrează că austeritatea erodează, în loc să stimuleze, performanţa economică.
 
Problema fundamentală căreia trebuie să-i facă faţă o mare parte a lumii este aceea că investitorii reacţionează de o manieră exagerată la gradul de îndatorare, temându-se de un prga magic, şi pentru asta cerând programe de austeritate fiscală prea rapide. Ei cer guvernelor să taie cheltuielile într-un moment în care economiile sunt încă foarte vulnerabile. Gospodăriile se tem, reducându-şi la rândul lor cheltuielile, iar întreprinderile sunt descurajate să împrumute pentru a finanţa cheltuielile de capital.
Lecţia este simplă; ar trebui să ne facem mai puţine griji în legătură cu ponderea datoriei în PIB şi cu diversele praguri, şi mai mult în legătură cu incapacitatea noastră de a vedea în aceşti indicatori ceea ce sunt: construcţii artificiale, şi adesea nepertinente."
Articol publicat pe Project Syndicate de Robert J. Shiller, profesor de economie la Universitatea Yale. Traducerea după varianta franceză îmi aparţine. Vă întrebaţi de ce am făcut efortul? dracu' ştie! Poate sunt masochist, şi încă mai cred că există şi alţi români care nu înghit pe nemestecate propaganda unor economişti tembeli. 

Un comentariu:

Lucian spunea...

Mda, iar dacă îl luăm ca reper pe Protagora, atunci datoria publică a Greciei este de doar 0,06% din PIB-ul ajustat al ultimelor două milenii și jumătate :D

Sigur că nivelul "psihologic" de 100% are o doză substanțială de arbitrar. PIB este anual, datoria este multianuală.

Ce contează cu adevărat e dobânda, care e anuală. La îndatorare de 100%, dobânda nominală a împrumuturilor devine egală cu costul dobânzilor ca procent din PIB.

Grecia plătește anual 6% din PIB (20% din încasările bugetare) doar în contul dobânzilor. Dacă ar trebui să se refinanțeze fără sprijin BCE, costul ar sări rapid de 10% din PIB.

SUA, la o datorie publică de 100% din PIB, plătesc dobânzi de 2% pe an.

România, la o datorie publică de 37% din PIB, plătește tot 2% (5% din 37%).

Deci într-adevăr, 100% nu-i un prag magic. Poți să ai necazuri și mai devreme.

Marea problemă a îndatorării mari este că atrage dobânzi (din ce în ce mai) mari, iar ca să le plătești trebuie să tai din restul cheltuielilor bugetare... deși totalul pare să crească.