Nebunia cu ANI face parte din iluzia transparenţei absolute a politicianului, din imperativul cunoaşterii absolute a averii lui. Vrem să ştim tot despre el şi despre funcţionarul public. să-i numărăm dumicaţii, să vedem cu ce hârtie se şterge la cur, să vedem ce tablouri are. Nu contează că singura modalitate pentru mine, ca simplu cetăţean, de a verifica veridicitatea spuselor sale, este să-i sparg casa şi să-l caut de tablouri şi bijuterii. Că banca e mai greu de spart, şi nici a accesa un cont nu e chiar o treabă simplă. Şi atunci la ce serveşte "transparenţa", în afară de faptul că excită frustrările şi distruge încrederea în politică?
Nu mai vorbim despre nebunia ascultărilor, legale sau ilegale, pe care le citim apoi în ziare, despre paparaţii care vânează "vedete", despre iluzia jurnalismului în timp real, despre nebunia camerelor de supraveghere.
Luaţi aminte la spusele astea: "Il faut se souvenir que la transparence absolue, c'est la mort, car il n'y a plus rien à voir, donc on voit tout ! La société transparente est la société de la mort, morte et mortifère. "
De aici.
Un comentariu:
He, he, mi-a placut ideea ca oamenii care-si stiu secretele peste masura se dezgusta unii de altii... M-as dezgusta si eu putin de, sa zicem, Elena Udrea, daca as sti ca n-are acte pe vuittoane si ajunge la inchisoarea datornicilor.
Pai vrem transparenta pentru ca n-avem incredere, acestea sint invers proportionale. Asadar, ca sa evitam a intra in lehamitea generala a excesului de transparenta, ar trebui lucrat la cresterea nivelului de incredere. Frantuzul nu spune cum se face asta intr-o societate. O dfi oare o solutie ca fiecare sa se tina de cuvint?
Nu sint un tip excesiv de suspicios, dar nici chiar asa de naiv nu sint, nu mai cred de mult pe cuvint pe nimeni din partea asta a lumii, nici pe multi din alte parti.
Trimiteți un comentariu