marți, 31 decembrie 2019

La trecerea dintre ani.

Anul ăsta fără nicio analiză. Pentru mine a fost unul mizerabil, vreau să-l uit cât pot de repede. Deși nu cred că o să pot. Și nu este doar moartea maică-mi. S-au strâns prea multe, într-un timp prea scurt.
Știți ce-i mai rău? Că am tot mai acut sentimentul că mi-am pierdut controlul asupra proprie-mi vieți. Că nu mai pot decide pentru mine, că nimic din ceea ce vreau nu mai depinde de mine. Cineva ne-a furat un lucru esențial: libertatea de a face! Poate că așa a fost scris să fie. Poate că pauza de libertate trebuia să ia sfârșit. Nu știu, și începe să nu mai conteze, pentru mine cel puțin. Este greu să te reinventezi de atâtea ori într-o viață. Începi să nu mai știi cine ești.
Cât despre viitor, ce ar fi de spus? Care viitor? Trăim de parcă nu am mai avea viitor! Nu ne mai putem proiecta imaginea mai departe de ziua de azi. Și se vede asta după felul în care (nu) reacționăm la cele ce se întâmplă, și în țară, și în afara ei. Nu reacționăm pentru că nu înțelegem. Mintea noastră nu mai poate procesa potopul de informație care ne îneacă, și se apără cum poate: refuzând să mai gândească!
Și dacă ar gândi, ce ar ”vedea”? Un haos, un vârtej de schimbări, fără sens, cel mai adesea, într-un joc de putere fără reguli, pe care nimeni nu-l mai poate controla. Așa ceva nu are cum se termina bine!
Atunci cum să spun că 2020 va fi un am mai bun, sau mai rău, când nu mai știu ce este bine și ce este rău? Va fi, atât. Timpul curge cum vrea el. Nu se oprește. Și nici nu-i pasă de cei peste care trece. E insensibil la orice: suferință, bucurie, tristețe, fericire. El doar trece. Nu-i pasă de unde vine, și unde se duce. Într-un fel e ca noi, românii: nici nouă nu ne pasă de unde venim, și unde ne ducem.
Speranța există și ea pe undeva, strivită de realitate. Încearcă să supraviețuiască, dar nu pare să-i iasă exercițiul ăsta. Cum nu ne iese nici nouă.
La mulți ani! devine un soi de automatism. Ceva ce trebuie să spunem, la trecerea dintre ani. Îl spunem, și avem sentimentul datoriei împlinite. După care ne întoarcem la curgerea nemiloasă a timpului, care nu iartă pe nimeni, pentru că el, de fapt, nu există decât în mintea noastră.

miercuri, 25 decembrie 2019

Est, Vest, capitalism, dezvoltare.

Poate greșesc. Dar poate nu. Oricum, după 30 de ani de la Glorioasa Revoluție Capitalistă și Antisocială din Estul Europei, am dreptul să mă gândesc la ce a fost în neregulă cu ”lagărul socialist”, și de ce s-a dus dracului șandramaua peste noapte.
Părerea mea-cât se poate de subiectivă!-este că Occidentul a procedat în stilul lui nu doar pragmatic, ci și extrem de cinic. Primul Război Mondial l-a zdruncinat zdravăn, și i-a pus problema reconstrucției, pe fondul tulburărilor sociale născute în siajul războiului. SUA erau departe, nu ieșiseră cu totul din faza de consolidare a puterii la nivel global (de fapt abia începeau procesul, lucrul confirmat de reticențele lor în a se angaja în război, alături de Franța și Marea Britanie, împotriva Germaniei, câtă vreme atâția americani erau de origine germană sau din Imperiul Austro-Ungar!), iar starea tuturor națiunilor era atât de precară, încât nu puteau suporta prețul reconstrucției. Despăgubirile impuse Germaniei prin Tratatul de Pace erau oricum mici în comparație cu nevoile.
Și atunci ideea a fost: se descurcă fiecare cum poate! Revoluția bolșevică din Imperiul Țarist le-a picat cum nu se poate mai bine! Scăpau de o grijă! Să nu ne amăgim: deși puterile occidentale au intervenit, mai mult din inerție, și la fel de ipocrit, în Războiul Civil din Rusia, și dacă schimbau soarta lui, Rusia tot pe cont propriu rămânea în procesul de reconstrucție. Deschid o paranteză: vi se pare că România Mare a primit ceva ajutor în această direcție? Evident, au considerat că reîntregirea este suficientă, să ne descurcăm cu ce avem. Nu ne-am descurcat!
Între timp efortul bolșevicilor, de industrializare forțată a Rusiei acum Sovietice a început să le dea idei occidentalilor. Mai direct, mai pe căi ocolite, au participat la efortul sovietic de industrializare și modernizare, prin transferuri de tehnologie, prin vânzarea de echipament industrial, și altele, inclusiv, dacă nu greșesc, prin pregătirea de specialiști. Pe fondul crizei din 1929-1933 s-a cristalizat convingerea că Rusia sovietică poate fi o piață de rezervă, un fel de amortizor în caz de viitoare crize.
Se va vedea acest lucru chiar în timpul următorului război. Adevărat ieșire din Marea Depresie a avut loc, în SUA, prin 1943 sau 1944(depinde de autor! :D ), și la asta armamentul, tehnica de luptă și alimentele vândute sau închiriate URSS au jucat un rol important. Să nu uităm că sovieticii au primit(și parțial plătit, într-o formă sau alta) circa 20% din necesarul pentru susținerea efortului de război din SUA, cu o mică, dar importantă contribuție engleză.
Când s-a pus, din nou, problema reconstrucției Europei, americanii aveau deja altă viziune, dar și statutul de putere globală, pe care doar URSS li-l putea pune în discuție. Un URSS extins peste o mare parte a Estului Europei, dar pe cont propriu în ceea ce privește reconstrucția. Știu, Plan Marshall, aia, aia. Să fim serioși! Estul oricum nu era pe listă, iar URSS cu atât mai puțin! Au considerat că le ajunge ce-au primit la marea decupare din 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris! Și, de unde URSS avea suficiente greutăți cu finanțarea propriei reconstrucții, mizând pentru asta pe stoarcerea țărilor ocupate, s-a trezit că trebuie să contribuie l-a reconstrucția lor! Cum nu se poate mai nasol!
Și așa a părut o ”Lumea a doua”, din competiția dintre Occident și URSS. Estul Europei s-a dezvoltat, poate nu la potențialul pe care l-a avut, URSS, la fel, s-a modernizat în ritm accelerat, și, minune, iar s-a dovedit a fi o piață de rezervă pentru Occident! Pentru că modernizarea Estului, a URSS inclusiv, s-a făcut tot cu ajutorul Occidentului: transferuri de tehnologie, vânzări de utilaje, de licențe, pregătirea de specialiști. Occidentul n-a fost piață pentru Estul comunist, invers, da. Și o piață semnificativă!
Anii 1980 au impus o decizie radicală în raporturile Est-Vest, pe fondul unei crize de fond a capitalismului, criză care a culminat în 1987. Criza aceasta s-a reflectat și în Est, din motive evidente. Și atunci decizia Occidentului a fost clară: experimentul capitalismului de stat, accelerator de modernizare în Est, încetează, iar Estul trebuie să salveze Vestul, devenind o piață de rezervă și un bazin de forță de muncă înalt calificată, și ieftină. Oricum Estul lucra de cel puțin două decenii în lohn pentru Vest!
Și, cu sau fără Malta, cu sau fără ”revoluții”, care de catifea, care sângeroase, ca la noi, lumea a doua a dispărut, înghițită de interesele Occidentului. Restul poveștii o cunoaștem, o trăim împreună. Aderarea Estului la UE nu a compensat pierderile produse de transformarea de sistem de după 1989. Nu există un Plan Marshall pentru ele. Fondurile europene nu sunt așa ceva, ele folosesc doar țărilor dezvoltate din Occidentul European, iar resurse naționale pentru reconstrucție nu există. Dezvoltarea lor este ceva de genul satelor lui Potiomkin: fațade luminoase, care ascund întinse pungi de sărăcie și subdezvoltare, sate și orașe abandonate, și zeci de milioane de estici emigranți economici în Vest.Rusia se reconstruiește singură, bazându-se pe resursele naturale uriașe, pe existența unei mâini de lucru relativ calificate, și pe un sistem de educație pe care nu l-a făcut zob, ca noi. Dezvoltarea Rusiei a început mult mai devreme, după Revoluția bolșevică, și a durat mai mult. Nu-i plâng, se descurcă. Pentru că n-au renunțat la capitalismul de stat, iar acum sunt pe cale să-l dea spre administrare unora care știu ce și cum cu economia. Vremea oligarhilor a trecut! Ușor, ușor, ies din scenă, iar statul rus recuperează ce a pierdut în siniștrii ani Elțîn.
China este un alt caz, care merită discutat separat. Pentru că a ajuns, în nici trei decenii, de la o șandrama economică, la competitorul strategic, economic, politic și militar al Occidentului, culmea, tot prin acceptarea statutului de rezervor de forță de muncă, dar fără să renunțe la capitalismul de stat.
Deocamdată atât. Voi reveni asupra subiectului. pentru că e important de știut ce mai putem face, pentru a ieși din subdezvoltare.

marți, 24 decembrie 2019

Activități extrașcolare.

Imagini pentru planuri aeromodele vechi"


Să nu-mi spuneţi că nu aţi avut, măcar odată în viaţa de şcolar, meciuri cu părinţii, pe tema activităţilor "extraşcolare", mai precis divergenţe de opinii şi de viziuni pe tema: "lasă că ştim noi mai bine decât tine de ce ai nevoie!" Divergenţe în rezolvarea cărora nu de puţine ori s-au folosit şi argumente forte, de genul scaltoacelor peste ceafă, sau, în caz de recidivă, un masaj cu cureaua de la pantaloni!

Prieteni, cu toţii am fost victimele modelor! Pe vremea mea baletul şi cântatul la diverse instrumente erau modele care făceau ravagii printre părinţi, şi victime printre odraslele lor! Cum în ceea ce mă priveşte, fiind eu ceva mai dolofan, şi nu de ieri, de azi, baletul a ieşit din discuţie! Altminteri nu scăpam! Fratele meu n-a scăpat, doar că în loc de balet a ajuns un stâlp de bază al formaţiei de dansuri populare a Şcolii Generale 1 din Piteşti. Am dat de o fotografie a lui din epocă: un şoricel timid, cu ochelari, slab ca un ţâr, îmbrăcat într-un costum popular în care domina albul, costum care era coşmarul maică-mii, cea care trebuia să-l spele şi să-l calce.


Pe noi, cei din clasa doamnei Joiulescu, ne-a ferit Cel de Sus de dansurile populare! Era foarte tânără, se îmbrăca precum adolescentele americane din "Shag" şi bănuiesc că era fană înrăită a lui Elvis. Cum locuiam strategic, la egală distanţă de cele două mari cinematografe ale oraşului, "Bucureşti" şi "Tineretului", ştiam pe de rost programul, şi nu de puţine ori am dat nas în nas cu doamna Joiulescu la filmele respective, gustate şi de maică-mea. Pe mine mă interesau "frumoasele americane!", adică maşinile alea ridicol de lungi, de largi, cu formă de avion sau de rachetă, vopsite caraghios în roz. Ce vreţi, fiecare cu ce-l doare!

Mărturisesc, nu de puţine ori am văzut filmele cu Elvis din copac! Nu râdeţi! Unul din cinematografe avea grădină de vară, şi atunci când nu ne puteam strecura pe lângă vigilenta doamnă care rupea biletele la intrare, ne căţăram în copacii de lângă gard, de unde se vedea la fel de bine, şi aproape la fel de comod ca de pe gradenele de lemn ale cinematografului. Ce putea fi mai frumos, într-o noapte caldă de vară, în care te ameţea mirosul de caprifoi şi de regine nopţii, greierii cântau, la unison cu junele prim de pe ecran?! Şi nici filmele cu John Wayne nu erau de lepădat! Apoi au apărut westernurile spaghetti, cu muzica lui Morricone şi farmecul lui Clint Eastwood. Care au fost mult mai gustate de puştime, având mai multă acţiune decât cele clasice!

Bun, de dans am scăpat, dar de cântatul la un instrument, nu! Beleaua mi s-a tras de la băiatul unui vecin din casa în care am locuit, la comun, în primii ani de viaţă. Pe ăla îl pusese dracu' să înveţe să cânte la acordeon, ceea ce, în epocă, era de bine! Iar taică-meu a hotărât că e cazul să mă apuc şi eu de aşa ceva! Că prea trăgeam chiulul, iar la ocaziile festive nu se putea făli cu talentele fiului lui cel mare: nu tu cântat la un instrument, nu tu recitat poezii(şi acum urăsc să învăţ ceva " pe de rost", lucru care mi-a făcut nu puţine probleme la şcoală), nu tu dansuri populare.

Şi aşa am ajuns la Biblioteca publică a oraşului, unde acum funcţionează Curtea de Apel, pe mâna unui moşulică, nu prea în firea lui, oricum cu nervii în pioneze, care ar fi trebuit să ne înveţe, pe mine şi pe frate-miu Dan, plus încă vreo două loaze, să cântăm la vioară. Instrumentele erau ale clubului, ceea ce s-a dovedit o binecuvântare pentru bugetul anemic al familiei. Pentru că totul s-a terminat practic înainte de a începe. După primele două lecţii, am fost daţi afară cu şuturi în fund! De ce? Simplu: lăsaţi singuri, să "repetăm", de fapt să frecăm arcuşul pe coarde doar pentru "ţinută", am încins un duel cu arcuşurile, cum tocmai văzusem noi în "Cei trei Muşchetari", cu Jean Marais în rolul principal. Când ne-a văzut, moşul mai că n-a făcut aplopexie! Mă gândesc ce-ar fi făcut ai mei, dacă apucau să ne cumpere viori, şi mie, şi lui Dan!

Drept pentru care taică-meu m-a luat de o aripă şi m-a dus la cercul de scrimă. Acolo am făcut ceva mai mulţi pureci. Aveam o floretă, învăţasem figurile de bază, chiar mă descurcam. Am avut şi vreo câteva meciuri, nu tocmai rele. Aveam un dezavantaj, dolofan cum eram: ofeream o suprafaţă mare de ţintă, şi din faţă, şi din profil! Dar mergea!

Cariera mea în domeniu a luat sfârşit în momentul în care ne-am mutat cu cercul de scrimă în Casa Pionierilor din Trivale. De vină a fost avionul de la intrare şi mirosul de clei Ago. Şi în loc să iau poziţia de "en garde", să fac fandări, parări şi să încrucişez arma cu cea a adversarului, în terţe, cvinte sau ce alte figuri oi mai fi învăţat, să sar de colo colo, înainte şi înapoi, m-am apucat de decupat placaj cu traforajul, de pilit, de lipit, de împânzit, de echilibrat şi de lansat aeromodele.

De data asta n-am mai dezertat! Am luat-o de la zero, cu cele mai simple operaţii şi modele. Nu era treabă uşoară. Un model, oricât de simplu, avea o mulţime de piese, care erau tăiate dintr-un placaj subţire, prinse în pachet, ca în cazul nervurilor aripilor, şlefuite după un şablon de tablă, care dădea conturul corect al profilului, după care începea chinul asamblării. Cuie, cuişoare, baghete, nervuri, pene, pentru a da unghiul diedru corect, toate puse pe bancul de lucru, aliniate, măsurate, lipite. Stăteai cu inima cât un purice, până venea vremea să scoţi aripa din gabarit, să vezi dacă nu cumva era torsionată, pentru că aveai toate şansele s-o iei de la început.

Cu fuselajul era mai uşor. Decupam botul dintr-un placaj mai gros, după şablon, tăiam în el lăcaşul pentru alicele cu care se făcea echilibrarea, ca şi locul de îmbinare a botului cu bagheta care ţinea loc de fuselaj. Când toate erau decupate şi finisate, se puneau între două foi subţiri din placaj, se puneau la încleiat, strânse în menghină şi lăsate la uscat.

Şi când, după săptămâni de lucru, aveai toate piesele: fuselaj, aripi, profundor, ampenaj vertical, urma împânzirea, de fapt acoperirea aripii, derivei şi profundorului cu o hârtie specială. Altă operaţie delicată, ca şi lăcuirea. Dacă n-o dădeai în bară nici de data asta, urmau lansările de probă, pentru echilibrare. Toate astea se terminau în jur de de 1 Mai. Nu cred să fi existat persoane mai bucuroase că urmează să defileze de Ziua Internaţională a Celor ce Muncesc! Pentru că după defilare urma, în Trivale, marele concurs anual de aeromodele!
Vedeai toate tipurile şi mărimile de aeromodele de concurs, planoare şi cu motor. Acestea din urmă se întreceau fie la viteză, fie în lupte aeriene. Aveau legate de coadă nişte panglici, se roteau în cerc, şi erau dirijate cu două fire, legate de o manşă circulară. Cei doi combatanţi se chinuiau să-şi plaseze avionul în coada celuilalt şi să-i taie panglica de hârtie. Lupta era limitată de doi factori. Cel uman: depinde cât de mult rezista fiecare să se învârtească în jurul axei proprii, şi de capacitatea rezervorului. Mai era şi vânătoarea de baloane, dar mai târziu, când au apărut primele staţii de radio-comandă.

Motoarele erau în doi timpi, făceau un zgomot infernal, şi funcţionau cu un amestec ameţitor de eter şi ulei de ricin. Pe care îl scuipau prin toţi porii! Din când în când mai pica în nas vreunul, care avea de furcă la pornirea motorului, şi inhala prea mult eter!

Lucrurile nu mai erau aşa de frumoase când aeromodelul, luat de vreo termică mai puternică, se ducea la dracu' în praznic, de alergai până cădeai lat, sau pica în vreun copac din pădurea deasă. Erau unele aeromodele extrem de performante, care făceau zboruri de durată. Pentru a le limita zborul, exista un mecanism cu fitil, care se declanşa la arderea completă a fitilului, braca profundorul şi acesta o lua la vale, aterizând. Uneori fituilul se stingea. Şi atunci fie aveam noroc şi după ceva zile câte un ţăran din vecinătatea pădurii venea cu modelul jumulit la Casa Pionierilor, fie nu aveam, şi atunci îi cântam prohodul.
Am plecat de la cercul de aeromodele la sfârşitul clasei a şaptea, când m-am mutat de la Piteşti la Slatina. Am continuat să fac modelism, de data asta din cutie. erau modelele acelea nemţeşti, bine făcute, pe care le montai în câteva ore. Nu mai aveau farmecul lucrului făcut cu mâna ta, dar tot era ceva.

duminică, 22 decembrie 2019

Despre Revoluție în țara formelor fără fond.

Cât se poate serios, despre Revoluție. Pentru că, prin consecințe, cele întâmplate în urmă cu trei decenii se constituie într-o veritabilă Revoluție. Și Proclamația de la Timișoara, citită împreună cu Comunicatul Consiliului FSN, din seara zilei de 22 decembrie, constituie programul acestei Revoluții. Cu mențiunea că, dintr-un anumit punct de vedere, Proclamația de la Timișoara este mai aproape de viziunile unei social-democrații occidentale, deci mai la ”stânga” decât programul FSN.
Marea neînțelegere legată de Revoluția Română este legată de faptul că ieșirea din ”comunism” s-a petrecut la noi la ”stânga”, spre deosebire de Polonia, Ungaria, Cehoslovacia ieșirea s-a petrecut la dreapta. Percepția este falsă. Pentru că se bazează pe etichete, nu pe conținut. Greșit! Faptul că Ion Iliescu a fost unul dintre liderii politici ai schimbării nu înseamnă că România a ieșit din comunism la stânga. Dimpotrivă! Am fost țara care a dezmembrat cu o viteză inimaginabilă tot ce a însemnat stat social în ”comunism”. Influența fostelor partide ”istorice”, ale căror sensibilități sociale le cunoaștem, vezi Lupeni, vezi Grivița, s-a văzut în programele politice care au fasonat România după 1990. Mă mir că am reușit să punem în Constituție enunțul acela care spune că avem un ”stat social”
Aceste lucruri se vor vedea în 1996, la preluarea puterii de către CDR. Iar acum PNL face praf ultimele elemente care compun ”statul social” ”Terapia de șoc” adevărată a fost în România, și în Rusia, din motive diferite. Schimbările graduale au avut loc în celelalte țări fost comuniste. Unde schimbarea a fost gândită, nu făcută pe picior, ca la noi.
Și așa venim la adevărata cauză a slăbiciunilor României post-comuniste. Ea se numește eșecul elitelor, incapabile să construiască o alternativă la regimul comunist. ”Carta 77”, Sindicatul ”Solidaritatea” sunt construcții mult mai complexe decât le citim noi, superficial și fără prea mult interes. Au fost laboratoare de idei, au pregătit, fie și teoretic, ieșirea țărilor lor din comunism. Acolo și-au dat mâna gânditori marxiști și nemarxiști, economiști de toate felurile, intelectuali publici, inclusiv oameni din aparatul partidelor unice la putere. Rezultatele s-au văzut: schimbare negociată de putere, o tranziție economică și socială ordonată, pe cât posibil, continuarea unor proiecte de dezvoltare.
A fost așa ceva în România? Evident, nu! Deși unii intelectuali și unii politicieni și-au pus întrebări, au încercat să schițeze un proiect de viitor. Fără succes: lunga comă intelectuală a politicii românești, în care a fost băgată de Carol al II lea, a continuat fără întrerupere până în zilele noastre! Ce a produs, conceptual, PCR? ”Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată”? Sau cultul personalității lui Ceaușescu? Sigur, am avut câteva reușite, ca urmare a procesului de industrializare. Doar că, ce să vezi! Artizanii lui erau legați, intelectual, de școala de gândire economică interbelică, inclusiv de școala lui Gusti! Și nici proiectul ăla nu l-am dus până la capăt!
Cine să negocieze cu PCR schimbarea puterii la București, în decembrie 1989, dacă nimeni nu construise o alternativă? Și chiar dacă ar fi existat, cu cine să negocieze? Cu PCR, care s-a destrămat în câteva ore, după fuga lui Ceaușescu? Întrebarea la care trebuie să răspundem nu privește identitatea ”teroriștilor”, ci dispariția subită a PCR, un partid cu aproape 4 milioane de membri în scripte!Parcă aud comentariile voastre: ”Da ce, ăia au fost comuniști?!” Da, n-au fost! Au fost, cu rarisime excepții, oportuniști! De la intelectuali la muncitori, toți au văzut în PCR un instrument de parvenire, și atât. Nu a existat coeziune, nu a existat sentimentul apartenenței, nevoia de exprimare a convingerilor politice. Și nebunia continuă, sub forma traseismului politic. Pe așa ceva nu poți, nu ai cum construi!
Dacă am reușit să facem ceva, până prin 2004-2005, am făcut pentru că unor oameni, nu mulți, le-a păsat. Și au folosit puterea pe care au avut-o pentru a structura cât de cât societatea post-comunistă, trăgând de ea să-și atingă două obiective fundamentale: aderarea la UE și la NATO. După care a început dezmățul individualismului, răzbunărilor politice, jaful organizat al proprietății publice, deposedarea poporului de suveranitatea sa, întărirea statutului de țară ocupată al României. De ce? Pentru că, până la urmă, nu ne pasă de nimeni și de nimic! Nici măcar de viața noastră. Rămânem veșnic niște forme fără fond. Asta suntem noi, și nu vrem să ne schimbăm. Ne este bine așa: fără responsabilități, în bătaia vântului. Suntem ferm convinși că există Dumnezeul berzei chioare, care ne face și nouă cuib.
Tristă comemorare a unei Revoluții care a fost printre puținele evenimente demne din istoria noastră, ca națiune. Și reușim să ne batem joc și de el. Culegem ce semănăm, până la urmă.

duminică, 8 decembrie 2019

Populismul soluțiilor simple și criza politicului.



Nimeni nu poate contesta faptul că, nu doar în România, politicul, şi implicit sistemul democraţiei reprezentative, traversează o criză fără precedent, care intră în contradicţie cu optimismul afişat nu cu mulţi ani în urmă, odată cu prăbuşirea comunismului. Dacă există un consens în legătură cu existenţa crizei, nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când trebuie identificate cauzele crizei şi elaborate soluţii. Nu am fi adus în discuţie acest subiect, într-un moment în care scena politică românească dă iar în clocot, dacă nu ar fi apărut din nou pe tapet problema „reformării clasei politice”, care, în accepţiunea celor mai mulţi, se confundă acum cu ”dispariția PSD”, așa cum, nu cu mulți ani în urmă, se confunda cu schimbarea sistemului electoral. Oricum schimbarea sistemului electoral ne bântuie și acum, cu ”alegerea primarilor în două tururi de scrutin”. 

Oricât am încerca să înţelegem cum anume va „reforma” clasa politică şi cum anume o vor face mai performantă distrugerea unui partid politic sau alegerea ”altfel” a primarilor, nu reuşim să imaginăm un scenariu coerent şi raţional. Pentru că sunt doar jocuri de putere, meschine și fără orizont, care țin loc de acțiune coerentă, care să se adreseze slăbiciunilor și eșecurilor politicului. În spatele lor se ascund măsuri de mână forte, totalitare, gen epurarea pe criterii politice a corpului funcționarilor publici, sau concedierea a sute de mii de angajați din sistemul public, în numele ”eficienței economice”.

Suntem însă convinşi de un lucru: cei care oferă astea drept soluţie crizei democraţiei reprezentative dovedesc o cunoaştere superficială a realităţilor politice româneşti, ei fiind mai mult parte a problemelor politicului, decât soluţie a lor. Reducerea întregii problematici a crizei democraţiei reprezentative la chestiuni de acest gen, una dintre ele o gravă atingere adusă drepturilor și libertăților politice fundamentale, ascunde pericolul agravării crizei, prin supralicitarea aşteptărilor cetăţenilor. Raţionamentul celor care le promovează, pentru a impune reformarea clasei politice, este unul simplist, care nu ţine cont de complexitatea problemei. Plecând de la constatarea existenţei unei mari nemulţumiri sociale şi atribuind această nemulţumire în exclusivitate slabei performanţe a clasei politice, ei cred că orice măsură care ar fi receptată drept o „reformă”, o „schimbare” a clasei politice este bună, pentru că funcţionează pe post de anestezic social. În plus, are avantajul că amână luarea unor decizii de natură politică mult mai radicale şi mai periculoase pentru viitorul democraţiei. 

Se încearcă astfel să se câştige timp, nu se ştie pentru ce, poate în speranţa producerii unei minuni, prin simpla mimare a reformei cu măsuri punitive împotriva adversarilor politici. O veste proastă: în materie de politică nu există minuni, aşa cum nu există oameni providenţiali. Sunt mai multe argumente în favoarea faptului că vom avea un grav eșec politic și social al politicilor populiste ale PNL, mânat cu biciul de la spate de un Klaus Iohannis schimat mult în rău. În primul rând criza clasei politice este, printre altele, o criză a ceea ce numim „cetăţenie”, înţelegând prin asta faptul că cetăţeanul nu este privit ca un individ concret, cu sentimentele şi convingerile sale intime, ci ca un subiect de drept, care se bucură de toate drepturile sale politice(libertate de conştiinţă, de exprimare, de a alege şi de a fi ales, de prezumţia de nevinovăţie, etc) şi care, în schimb, trebuie să respecte legile şi să participe la cheltuielile şi obligaţiile colective. Asta este principala condiţie pentru a putea avea o „societate justă”.

În fond, o mare parte a crizei politicului îşi are originea în refuzul cetăţeanului de a mai fi cetăţean, de a mai fi egal în faţa legii şi a obligaţiilor colective. Încercând să răspundă întrebării „Ce este o societate justă?”, Xavier Darcos, de la Institut de France face următoarea observaţie: „Legitima cerinţă de justiţie în societate se dispersează în admonestări morale, în denunţarea decidenţilor sau în căinţă. Asistăm atunci la afirmarea viguroasă a drepturilor subiective(sau a drepturilor individului) cu exigenţe „cetăţeneşti” care altă dată erau, onest vorbind, total private(drepturi sexuale, drepturile copilului, afirmaţii etice sau religioase originale). Acest individualism slăbeşte instituţiile politice, dar şi instanţele sociale: şcoală, biserică, sindicate, partide. Fiecare individ(chiar şi un copil, un elev) consideră legitim să facă apel la drepturile sale naturale sau la convingerile sale autonome pentru a refuza să se supună autorităţii. De aici frecvenţa ideii de „criză”(a justiţiei, a educaţiei, a sistemului medical, a politicii) şi creşterea conflictelor sau a recursului la justiţie, a compromisurilor şi a normelor anomice sau locale.”

Cu alte cuvinte, este greu de crezut că vom rezolva criza „politicului”, respectiv a democraţiei reprezentative, câtă vreme nu renunţăm la acele aspecte ale individualismului care împiedică funcţionarea ansamblului social. O societate este numitorul comun al intereselor indivizilor care o compun, nu suma lor aritmetică. Ceea ce se petrece acum în România este rezultatul unei neputinţe: aceea de a găsi numitorul comun al intereselor fiecăruia dintre noi. Am ieşit din logica lărgirii ariei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, comune tuturor cetăţenilor acestei ţări, şi suntem în logica concurenţei pentru obţinerea de privilegii pentru indivizi şi grupuri de interese, în detrimentul ansamblului social, dar şi al fiecărui individ în parte. Sinceritatea protestatarului, a criticului social sau politic nu ar putea avea aceeaşi greutate cu legitimitatea legislatorului. 

În România primează protestatarul sau criticul, care par a avea mai multă legitimitate decât legislatorul, ceea ce face din democraţie un sistem politic tot mai puţin funcţional. Asta se vede mai ales în virulenţa anti-parlamentarismului orchestrat de „societatea civilă”, care este, la urma urmei, un grup de interese private aflat în căutarea privilegiului de a subordona politicul intereselor sale specifice. 

Într-o societate croită aşa cum este croită acum societatea românească nu poţi să „reformezi” clasa politică înaintea schimbării structurale a societăţii şi fără să readuci individul la starea de „cetăţean”. Ori, aşa cum arată Xavier Darcos, nu putem re-gândi „cetăţenia” fără să ne referim la dimensiunea ei economică. „Marxismul a denunţat, pe bună dreptate, scrie el, iluzia unei libertăţi şi a unei justiţii reale când mijloacele materiale de care dispun cetăţenii sunt inegalitare. Mai mult ca oricând problema economică ne obligă să regândim cetăţenia în termeni transnaţionali, pentru că societăţile moderne sunt confruntate cu probleme mai puţin de natură politică şi mai mult de natură economică şi socială: şomaj, drepturi ale salariaţilor, mondializare, liberalism şi intervenţia statului, de-localizare, diviziuni şi inegalităţi sociale.

Astfel, societatea concretă ne reaminteşte permanent cât de diverşi şi de inegali sunt indivizii, în raport cu o ideologie a cetăţeniei care este fundamentată pe egalitatea civică, juridică şi politică. Comparaţia între real şi valori abstracte suscită o frustrare care nu face decât să se generalizeze la nivel global. onest vorbind, nimeni nu mai ştie cum să ieşim din dialectica „cetăţenie versus egalitate” într-o lume deschisă în care capitalismul nu mai are limite geografice şi tehnologice.” 

Din păcate, noi ignorăm sau nu dorim să discutăm rolul pe care îl joacă accentuarea polarizării sociale în agravarea crizei democraţiei reprezentative în România. Cu cât o societate este mai echitabilă, mai justă, mai egalitară chiar, cu atât are o democraţie mai puternică şi mai funcţională.

Spuneam, nu de mult, că săracii nu votează. Este o realitate de care nu vrem să ţinem cont: sărăcia nu produce doar excludere socială, ci şi excludere politică. Ne este teamă să mai spunem lucrurilor pe nume, folosim tot felul de perifraze fade: ”precaritate”, „excludere”, „fractură socială”, „noua sărăcie”. Şi reticenţa sau teama noastră de a spune lucrurilor pe nume a făcut să revenim, cum spune Xavier Darcos, „la confuzia clasică dintre justiţie socială şi egalitate”. „O societate justă nu poate suprima toate inegalităţile sociale şi economice, oricât de mare ar fi voinţa sa de a-şi ajuta membrii cei mai dezavantajaţi sau de a asigura egalitatea şanselor, mai ales când lucrurile se desfăşoară la scară globală...Chestiunea repartiţiei şi(sau) a compensaţiei rămâne cheia unei societăţi juste, mai ales când munca este rară şi când câştigurile din muncă sunt cu mult mai mici decât cele din capital.” 

Societatea românească este o societate profund inegalitară, excesiv de polarizată economic şi social, în care sărăcia este o problemă structurală, căreia ne adresăm cu mijloace inadecvate şi cu paleative. Această situaţie naşte frustrări pe care o campanie insidioasă şi permanentă de manipulare a realităţii le-a canalizat împotriva sistemului politic, devenit ţap ispăşitor pentru o situaţie care i se datorează într-o măsură cu mult mai mică decât se spune. În aceste condiţii „reforma clasei politice” nu mai este un instrument care să permită optimizarea funcţionării ei şi creşterea performanţei gestionării treburilor publice, ci unul punitiv, al răzbunării celor lăsaţi de izbelişte de egoismul elitelor naţionale şi globale. 

De aici şi entuziasmul cu care este susținut populismul soluțiilor simple, promovat asiduu de Iohannis, în contul PNL. ”România normală”, România educată”, ”România fără PSD” nu înseamnă nimic, nu le poți asocia niciun conținut, nu oferă nimic concret. Președintele României a suspendat, practic, Constituția, și acționează în acord cu populismul soluțiilor simple, se substituie Guvernului și Parlamentului, decide el ce e bine și ce e rău pentru cetățeni și pentru societate. Sloganurile pomenite nu constituie un proiect de țară, un viitor pentru România. Niciuna dintre problemele de fond ale societăţii nu poate fi rezolvată până când nu găsim metodele prin care să reducem inechităţile sociale şi să redistribuim mai just bogăţia între cetăţenii acestei ţări. A menţine confuzia în privinţa cauzelor crizei politice şi a soluţiilor ei este pe cât de contraproductivă, pe atât de periculoasă. Din păcate, există indivizi şi forţe politice interesate în menţinerea acestei confuzii, pentru a-şi atinge în acest fel obiective strict egoiste, care nu au nimic în comun cu binele public. 

Criza politicului va fi una de durată. Reducerea intensităţii ei şi a consecinţelor ei nefaste asupra economiei şi societăţii depind de capacitatea noastră de a reduce inegalităţile şi polarizarea socială. Cu alte cuvinte doar o societate justă, care recunoaşte interdependenţa membrilor săi, în timp şi spaţiu, va putea genera condiţiile necesare unei reforme de fond a clasei politice şi o consolidare a democraţiei reprezentative.

Nimeni și nimic nu se mai opun azi populismului soluțiilor simple, fapt care arată cât de fragilă este democrația post-decembristă, cât de lipsită de fond, și cât de fărâmițată și lipsită de solidaritate societatea. Crizele economice vin și pleacă. Din păcate criza politicului rămâne, alimentată de populismul soluțiilor simple.


duminică, 1 decembrie 2019

De ziua ei, România între eșec și frustrare.


O posibilă explicație a situației în care ne aflăm: proiectul nostru național a fost, după 1989, integrarea europeană și euro-atlantică. Am acceptat, în schimbul integrării, costuri umane și materiale uriașe, inclusiv transformarea României într-un deșert industrial. Și acum realizăm, cu oroare, că și aderarea la UE, și aderarea la NATO, au fost, sunt, două eșecuri monumentale, și traumatizante.
Aderarea la NATO nu ne garantează nimic, în materie de securitate externă, în afară de creșterea abruptă a costurilor și de transformarea în țintă, prin bazele americane prezente aici
și, mai ales, prin acceptarea elementelor active ale ”scutului anti-rachetă”. Armata nu este nici mai închegată, nici mai bine pregătită, și echipată ca vai mama ei.
Dar eșecul cel mai dureros este cel al aderării la UE. Decalajele de dezvoltare se adâncesc, nu se micșorează, fondurile europene sunt o amăgire, nu dezvoltă nimic, umilința obținerii lor este uriașă. Deschiderea pieței, după aderare, a măturat tot ce înseamnă actori economici locali. Practic capitalul străin are un monopol absolut asupra României, monopol car îi oferă rente uriașe. Suveranitatea României nu mai există, la București nu se mai pot lua decizii privitoare la probleme care nu țin decât de competența statului român. Răsturnarea, cu sprijinul propriilor servicii de informații, a unui guvern legitim, doar pentru a da Germaniei și popularilor europeni majoritatea comisarilor în Comisia Europeană, este încununarea acestui eșec.
Adăugați la astea exodul forței de muncă, circa patru milioane de adulți, care au fugit în căutarea unei vieți mai bune, care nu cu trei zile de vot le pansezi rănile provocate de dezrădăcinare! România de afară este chiar mai furioasă decât România rămasă aici.
Frustrările au fost canalizate, până acum, prin ura injectată în societate împotriva PSD și a pesediștilor. Dar asta este un anestezic care deja începe să treacă. Și frustrarea va da în clocot. Cum va fi potolită? Care sunt supapele de siguranță?
Eșecul nu este o bucurie pentru nimeni, indivizi, colectivități, națiuni. Te poți revolta, sau te poți retrage din spațiul public. Dar asta nu rezolvă esența frustrării: eșecul integrării.
Pacea socială costă. Dacă noi, ca români, nu vrem să plătim prețul ei, care înseamnă și reconciliere, și revenire la Constituție, și păstrarea funcționării democratice a statului, și creșterea nivelului de trai pentru toți, eșecul integrării se va transforma în dezastru. Și vom sta pe ruinele visului României Mari, meditând, dacă mai suntem în stare, la ce ne-ar fi putut uni, dar am respins, pentru că ne-am urât prea mult unii pe ceilalți!

Stânga de modă veche.

Sunt un om cu ferme convingeri de stânga. Lucru de ocară în lumea asta de rahat, care a luat-o razna! Stânga înseamnă în primul preocupar...