Populismul soluțiilor simple și criza politicului.

Nimeni nu poate contesta faptul că, nu doar în România, politicul, şi implicit sistemul democraţiei reprezentative, traversează o criză fără precedent, care intră în contradicţie cu optimismul afişat nu cu mulţi ani în urmă, odată cu prăbuşirea comunismului. Dacă există un consens în legătură cu existenţa crizei, nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când trebuie identificate cauzele crizei şi elaborate soluţii. Nu am fi adus în discuţie acest subiect, într-un moment în care scena politică românească dă iar în clocot, dacă nu ar fi apărut din nou pe tapet problema „reformării clasei politice”, care, în accepţiunea celor mai mulţi, se confundă acum cu ”dispariția PSD”, așa cum, nu cu mulți ani în urmă, se confunda cu schimbarea sistemului electoral. Oricum schimbarea sistemului electoral ne bântuie și acum, cu ”alegerea primarilor în două tururi de scrutin”. 

Oricât am încerca să înţelegem cum anume va „reforma” clasa politică şi cum anume o vor face mai performantă distrugerea unui partid politic sau alegerea ”altfel” a primarilor, nu reuşim să imaginăm un scenariu coerent şi raţional. Pentru că sunt doar jocuri de putere, meschine și fără orizont, care țin loc de acțiune coerentă, care să se adreseze slăbiciunilor și eșecurilor politicului. În spatele lor se ascund măsuri de mână forte, totalitare, gen epurarea pe criterii politice a corpului funcționarilor publici, sau concedierea a sute de mii de angajați din sistemul public, în numele ”eficienței economice”.

Suntem însă convinşi de un lucru: cei care oferă astea drept soluţie crizei democraţiei reprezentative dovedesc o cunoaştere superficială a realităţilor politice româneşti, ei fiind mai mult parte a problemelor politicului, decât soluţie a lor. Reducerea întregii problematici a crizei democraţiei reprezentative la chestiuni de acest gen, una dintre ele o gravă atingere adusă drepturilor și libertăților politice fundamentale, ascunde pericolul agravării crizei, prin supralicitarea aşteptărilor cetăţenilor. Raţionamentul celor care le promovează, pentru a impune reformarea clasei politice, este unul simplist, care nu ţine cont de complexitatea problemei. Plecând de la constatarea existenţei unei mari nemulţumiri sociale şi atribuind această nemulţumire în exclusivitate slabei performanţe a clasei politice, ei cred că orice măsură care ar fi receptată drept o „reformă”, o „schimbare” a clasei politice este bună, pentru că funcţionează pe post de anestezic social. În plus, are avantajul că amână luarea unor decizii de natură politică mult mai radicale şi mai periculoase pentru viitorul democraţiei. 

Se încearcă astfel să se câştige timp, nu se ştie pentru ce, poate în speranţa producerii unei minuni, prin simpla mimare a reformei cu măsuri punitive împotriva adversarilor politici. O veste proastă: în materie de politică nu există minuni, aşa cum nu există oameni providenţiali. Sunt mai multe argumente în favoarea faptului că vom avea un grav eșec politic și social al politicilor populiste ale PNL, mânat cu biciul de la spate de un Klaus Iohannis schimat mult în rău. În primul rând criza clasei politice este, printre altele, o criză a ceea ce numim „cetăţenie”, înţelegând prin asta faptul că cetăţeanul nu este privit ca un individ concret, cu sentimentele şi convingerile sale intime, ci ca un subiect de drept, care se bucură de toate drepturile sale politice(libertate de conştiinţă, de exprimare, de a alege şi de a fi ales, de prezumţia de nevinovăţie, etc) şi care, în schimb, trebuie să respecte legile şi să participe la cheltuielile şi obligaţiile colective. Asta este principala condiţie pentru a putea avea o „societate justă”.

În fond, o mare parte a crizei politicului îşi are originea în refuzul cetăţeanului de a mai fi cetăţean, de a mai fi egal în faţa legii şi a obligaţiilor colective. Încercând să răspundă întrebării „Ce este o societate justă?”, Xavier Darcos, de la Institut de France face următoarea observaţie: „Legitima cerinţă de justiţie în societate se dispersează în admonestări morale, în denunţarea decidenţilor sau în căinţă. Asistăm atunci la afirmarea viguroasă a drepturilor subiective(sau a drepturilor individului) cu exigenţe „cetăţeneşti” care altă dată erau, onest vorbind, total private(drepturi sexuale, drepturile copilului, afirmaţii etice sau religioase originale). Acest individualism slăbeşte instituţiile politice, dar şi instanţele sociale: şcoală, biserică, sindicate, partide. Fiecare individ(chiar şi un copil, un elev) consideră legitim să facă apel la drepturile sale naturale sau la convingerile sale autonome pentru a refuza să se supună autorităţii. De aici frecvenţa ideii de „criză”(a justiţiei, a educaţiei, a sistemului medical, a politicii) şi creşterea conflictelor sau a recursului la justiţie, a compromisurilor şi a normelor anomice sau locale.”

Cu alte cuvinte, este greu de crezut că vom rezolva criza „politicului”, respectiv a democraţiei reprezentative, câtă vreme nu renunţăm la acele aspecte ale individualismului care împiedică funcţionarea ansamblului social. O societate este numitorul comun al intereselor indivizilor care o compun, nu suma lor aritmetică. Ceea ce se petrece acum în România este rezultatul unei neputinţe: aceea de a găsi numitorul comun al intereselor fiecăruia dintre noi. Am ieşit din logica lărgirii ariei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, comune tuturor cetăţenilor acestei ţări, şi suntem în logica concurenţei pentru obţinerea de privilegii pentru indivizi şi grupuri de interese, în detrimentul ansamblului social, dar şi al fiecărui individ în parte. Sinceritatea protestatarului, a criticului social sau politic nu ar putea avea aceeaşi greutate cu legitimitatea legislatorului. 

În România primează protestatarul sau criticul, care par a avea mai multă legitimitate decât legislatorul, ceea ce face din democraţie un sistem politic tot mai puţin funcţional. Asta se vede mai ales în virulenţa anti-parlamentarismului orchestrat de „societatea civilă”, care este, la urma urmei, un grup de interese private aflat în căutarea privilegiului de a subordona politicul intereselor sale specifice. 

Într-o societate croită aşa cum este croită acum societatea românească nu poţi să „reformezi” clasa politică înaintea schimbării structurale a societăţii şi fără să readuci individul la starea de „cetăţean”. Ori, aşa cum arată Xavier Darcos, nu putem re-gândi „cetăţenia” fără să ne referim la dimensiunea ei economică. „Marxismul a denunţat, pe bună dreptate, scrie el, iluzia unei libertăţi şi a unei justiţii reale când mijloacele materiale de care dispun cetăţenii sunt inegalitare. Mai mult ca oricând problema economică ne obligă să regândim cetăţenia în termeni transnaţionali, pentru că societăţile moderne sunt confruntate cu probleme mai puţin de natură politică şi mai mult de natură economică şi socială: şomaj, drepturi ale salariaţilor, mondializare, liberalism şi intervenţia statului, de-localizare, diviziuni şi inegalităţi sociale.

Astfel, societatea concretă ne reaminteşte permanent cât de diverşi şi de inegali sunt indivizii, în raport cu o ideologie a cetăţeniei care este fundamentată pe egalitatea civică, juridică şi politică. Comparaţia între real şi valori abstracte suscită o frustrare care nu face decât să se generalizeze la nivel global. onest vorbind, nimeni nu mai ştie cum să ieşim din dialectica „cetăţenie versus egalitate” într-o lume deschisă în care capitalismul nu mai are limite geografice şi tehnologice.” 

Din păcate, noi ignorăm sau nu dorim să discutăm rolul pe care îl joacă accentuarea polarizării sociale în agravarea crizei democraţiei reprezentative în România. Cu cât o societate este mai echitabilă, mai justă, mai egalitară chiar, cu atât are o democraţie mai puternică şi mai funcţională.

Spuneam, nu de mult, că săracii nu votează. Este o realitate de care nu vrem să ţinem cont: sărăcia nu produce doar excludere socială, ci şi excludere politică. Ne este teamă să mai spunem lucrurilor pe nume, folosim tot felul de perifraze fade: ”precaritate”, „excludere”, „fractură socială”, „noua sărăcie”. Şi reticenţa sau teama noastră de a spune lucrurilor pe nume a făcut să revenim, cum spune Xavier Darcos, „la confuzia clasică dintre justiţie socială şi egalitate”. „O societate justă nu poate suprima toate inegalităţile sociale şi economice, oricât de mare ar fi voinţa sa de a-şi ajuta membrii cei mai dezavantajaţi sau de a asigura egalitatea şanselor, mai ales când lucrurile se desfăşoară la scară globală...Chestiunea repartiţiei şi(sau) a compensaţiei rămâne cheia unei societăţi juste, mai ales când munca este rară şi când câştigurile din muncă sunt cu mult mai mici decât cele din capital.” 

Societatea românească este o societate profund inegalitară, excesiv de polarizată economic şi social, în care sărăcia este o problemă structurală, căreia ne adresăm cu mijloace inadecvate şi cu paleative. Această situaţie naşte frustrări pe care o campanie insidioasă şi permanentă de manipulare a realităţii le-a canalizat împotriva sistemului politic, devenit ţap ispăşitor pentru o situaţie care i se datorează într-o măsură cu mult mai mică decât se spune. În aceste condiţii „reforma clasei politice” nu mai este un instrument care să permită optimizarea funcţionării ei şi creşterea performanţei gestionării treburilor publice, ci unul punitiv, al răzbunării celor lăsaţi de izbelişte de egoismul elitelor naţionale şi globale. 

De aici şi entuziasmul cu care este susținut populismul soluțiilor simple, promovat asiduu de Iohannis, în contul PNL. ”România normală”, România educată”, ”România fără PSD” nu înseamnă nimic, nu le poți asocia niciun conținut, nu oferă nimic concret. Președintele României a suspendat, practic, Constituția, și acționează în acord cu populismul soluțiilor simple, se substituie Guvernului și Parlamentului, decide el ce e bine și ce e rău pentru cetățeni și pentru societate. Sloganurile pomenite nu constituie un proiect de țară, un viitor pentru România. Niciuna dintre problemele de fond ale societăţii nu poate fi rezolvată până când nu găsim metodele prin care să reducem inechităţile sociale şi să redistribuim mai just bogăţia între cetăţenii acestei ţări. A menţine confuzia în privinţa cauzelor crizei politice şi a soluţiilor ei este pe cât de contraproductivă, pe atât de periculoasă. Din păcate, există indivizi şi forţe politice interesate în menţinerea acestei confuzii, pentru a-şi atinge în acest fel obiective strict egoiste, care nu au nimic în comun cu binele public. 

Criza politicului va fi una de durată. Reducerea intensităţii ei şi a consecinţelor ei nefaste asupra economiei şi societăţii depind de capacitatea noastră de a reduce inegalităţile şi polarizarea socială. Cu alte cuvinte doar o societate justă, care recunoaşte interdependenţa membrilor săi, în timp şi spaţiu, va putea genera condiţiile necesare unei reforme de fond a clasei politice şi o consolidare a democraţiei reprezentative.

Nimeni și nimic nu se mai opun azi populismului soluțiilor simple, fapt care arată cât de fragilă este democrația post-decembristă, cât de lipsită de fond, și cât de fărâmițată și lipsită de solidaritate societatea. Crizele economice vin și pleacă. Din păcate criza politicului rămâne, alimentată de populismul soluțiilor simple.