Nimeni
nu poate contesta faptul că, nu doar în România, politicul, şi implicit
sistemul democraţiei reprezentative, traversează o criză fără precedent, care
intră în contradicţie cu optimismul afişat nu cu mulţi ani în urmă, odată cu
prăbuşirea comunismului. Dacă există un consens în legătură cu existenţa
crizei, nu acelaşi lucru se întâmplă atunci când trebuie identificate cauzele
crizei şi elaborate soluţii. Nu am fi adus în discuţie acest subiect, într-un
moment în care scena politică românească dă iar în clocot, dacă nu ar fi apărut
din nou pe tapet problema „reformării clasei politice”, care, în accepţiunea
celor mai mulţi, se confundă acum cu ”dispariția PSD”, așa cum, nu cu mulți ani
în urmă, se confunda cu schimbarea sistemului electoral. Oricum schimbarea
sistemului electoral ne bântuie și acum, cu ”alegerea primarilor în două tururi
de scrutin”.
Oricât am încerca să înţelegem cum anume va „reforma” clasa
politică şi cum anume o vor face mai performantă distrugerea unui partid
politic sau alegerea ”altfel” a primarilor, nu reuşim să imaginăm un scenariu
coerent şi raţional. Pentru că sunt doar jocuri de putere, meschine și
fără orizont, care țin loc de acțiune coerentă, care să se adreseze
slăbiciunilor și eșecurilor politicului. În spatele lor se ascund măsuri de
mână forte, totalitare, gen epurarea pe criterii politice a corpului
funcționarilor publici, sau concedierea a sute de mii de angajați din sistemul
public, în numele ”eficienței economice”.
Suntem
însă convinşi de un lucru: cei care oferă astea drept soluţie crizei
democraţiei reprezentative dovedesc o cunoaştere superficială a realităţilor
politice româneşti, ei fiind mai mult parte a problemelor politicului, decât
soluţie a lor. Reducerea întregii problematici a crizei democraţiei
reprezentative la chestiuni de acest gen, una dintre ele o gravă atingere adusă
drepturilor și libertăților politice fundamentale, ascunde pericolul agravării
crizei, prin supralicitarea aşteptărilor cetăţenilor. Raţionamentul celor care le
promovează, pentru a impune reformarea clasei politice, este unul simplist,
care nu ţine cont de complexitatea problemei. Plecând de la constatarea
existenţei unei mari nemulţumiri sociale şi atribuind această nemulţumire în
exclusivitate slabei performanţe a clasei politice, ei cred că orice măsură
care ar fi receptată drept o „reformă”, o „schimbare” a clasei politice este
bună, pentru că funcţionează pe post de anestezic social. În plus, are
avantajul că amână luarea unor decizii de natură politică mult mai radicale şi
mai periculoase pentru viitorul democraţiei.
Se
încearcă astfel să se câştige timp, nu se ştie pentru ce, poate în speranţa
producerii unei minuni, prin simpla mimare a reformei cu măsuri punitive
împotriva adversarilor politici. O veste proastă: în materie de politică nu
există minuni, aşa cum nu există oameni providenţiali. Sunt mai multe argumente
în favoarea faptului că vom avea un grav eșec politic și social al politicilor
populiste ale PNL, mânat cu biciul de la spate de un Klaus Iohannis schimat mult
în rău. În primul rând criza clasei politice este, printre altele, o criză a
ceea ce numim „cetăţenie”, înţelegând prin asta faptul că cetăţeanul nu este
privit ca un individ concret, cu sentimentele şi convingerile sale intime, ci
ca un subiect de drept, care se bucură de toate drepturile sale
politice(libertate de conştiinţă, de exprimare, de a alege şi de a fi ales, de
prezumţia de nevinovăţie, etc) şi care, în schimb, trebuie să respecte legile
şi să participe la cheltuielile şi obligaţiile colective. Asta este principala
condiţie pentru a putea avea o „societate justă”.
În
fond, o mare parte a crizei politicului îşi are originea în refuzul
cetăţeanului de a mai fi cetăţean, de a mai fi egal în faţa legii şi a obligaţiilor
colective. Încercând să răspundă întrebării „Ce este o societate justă?”,
Xavier Darcos, de la Institut de France face următoarea observaţie: „Legitima
cerinţă de justiţie în societate se dispersează în admonestări morale, în
denunţarea decidenţilor sau în căinţă. Asistăm atunci la afirmarea viguroasă a
drepturilor subiective(sau a drepturilor individului) cu exigenţe „cetăţeneşti”
care altă dată erau, onest vorbind, total private(drepturi sexuale, drepturile
copilului, afirmaţii etice sau religioase originale). Acest individualism
slăbeşte instituţiile politice, dar şi instanţele sociale: şcoală, biserică,
sindicate, partide. Fiecare individ(chiar şi un copil, un elev) consideră
legitim să facă apel la drepturile sale naturale sau la convingerile sale autonome
pentru a refuza să se supună autorităţii. De aici frecvenţa ideii de „criză”(a
justiţiei, a educaţiei, a sistemului medical, a politicii) şi creşterea
conflictelor sau a recursului la justiţie, a compromisurilor şi a normelor
anomice sau locale.”
Cu
alte cuvinte, este greu de crezut că vom rezolva criza „politicului”, respectiv
a democraţiei reprezentative, câtă vreme nu renunţăm la acele aspecte ale
individualismului care împiedică funcţionarea ansamblului social. O
societate este numitorul comun al intereselor indivizilor care o compun, nu
suma lor aritmetică. Ceea ce se petrece acum în România este rezultatul unei
neputinţe: aceea de a găsi numitorul comun al intereselor fiecăruia dintre
noi. Am ieşit din logica lărgirii ariei drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti, comune tuturor cetăţenilor acestei ţări, şi suntem în logica
concurenţei pentru obţinerea de privilegii pentru indivizi şi grupuri de
interese, în detrimentul ansamblului social, dar şi al fiecărui individ în
parte. Sinceritatea protestatarului, a criticului social sau politic nu ar
putea avea aceeaşi greutate cu legitimitatea legislatorului.
În
România primează protestatarul sau criticul, care par a avea mai multă
legitimitate decât legislatorul, ceea ce face din democraţie un sistem politic
tot mai puţin funcţional. Asta se vede mai ales în virulenţa
anti-parlamentarismului orchestrat de „societatea civilă”, care este, la urma
urmei, un grup de interese private aflat în căutarea privilegiului de a
subordona politicul intereselor sale specifice.
Într-o
societate croită aşa cum este croită acum societatea românească nu poţi să
„reformezi” clasa politică înaintea schimbării structurale a societăţii şi fără
să readuci individul la starea de „cetăţean”. Ori, aşa cum arată Xavier Darcos,
nu putem re-gândi „cetăţenia” fără să ne referim la dimensiunea ei economică. „Marxismul
a denunţat, pe bună dreptate, scrie el, iluzia unei libertăţi şi a unei
justiţii reale când mijloacele materiale de care dispun cetăţenii sunt
inegalitare. Mai mult ca oricând problema economică ne obligă să regândim
cetăţenia în termeni transnaţionali, pentru că societăţile moderne sunt
confruntate cu probleme mai puţin de natură politică şi mai mult de natură
economică şi socială: şomaj, drepturi ale salariaţilor, mondializare,
liberalism şi intervenţia statului, de-localizare, diviziuni şi inegalităţi
sociale.
Astfel,
societatea concretă ne reaminteşte permanent cât de diverşi şi de inegali sunt
indivizii, în raport cu o ideologie a cetăţeniei care este fundamentată pe
egalitatea civică, juridică şi politică. Comparaţia între real şi valori
abstracte suscită o frustrare care nu face decât să se generalizeze la nivel
global. onest vorbind, nimeni nu mai ştie cum să ieşim din dialectica
„cetăţenie versus egalitate” într-o lume deschisă în care capitalismul nu mai
are limite geografice şi tehnologice.”
Din
păcate, noi ignorăm sau nu dorim să discutăm rolul pe care îl joacă accentuarea
polarizării sociale în agravarea crizei democraţiei reprezentative în România.
Cu cât o societate este mai echitabilă, mai justă, mai egalitară chiar, cu atât
are o democraţie mai puternică şi mai funcţională.
Spuneam,
nu de mult, că săracii nu votează. Este o realitate de care nu vrem să ţinem
cont: sărăcia nu produce doar excludere socială, ci şi excludere politică. Ne
este teamă să mai spunem lucrurilor pe nume, folosim tot felul de perifraze
fade: ”precaritate”, „excludere”, „fractură socială”, „noua sărăcie”. Şi
reticenţa sau teama noastră de a spune lucrurilor pe nume a făcut să revenim,
cum spune Xavier Darcos, „la confuzia clasică dintre justiţie socială şi
egalitate”. „O societate justă nu poate suprima toate inegalităţile
sociale şi economice, oricât de mare ar fi voinţa sa de a-şi ajuta membrii cei
mai dezavantajaţi sau de a asigura egalitatea şanselor, mai ales când lucrurile
se desfăşoară la scară globală...Chestiunea repartiţiei şi(sau) a compensaţiei
rămâne cheia unei societăţi juste, mai ales când munca este rară şi când
câştigurile din muncă sunt cu mult mai mici decât cele din capital.”
Societatea
românească este o societate profund inegalitară, excesiv de polarizată economic
şi social, în care sărăcia este o problemă structurală, căreia ne adresăm cu
mijloace inadecvate şi cu paleative. Această situaţie naşte frustrări pe care o
campanie insidioasă şi permanentă de manipulare a realităţii le-a canalizat
împotriva sistemului politic, devenit ţap ispăşitor pentru o situaţie care i se
datorează într-o măsură cu mult mai mică decât se spune. În aceste condiţii
„reforma clasei politice” nu mai este un instrument care să permită optimizarea
funcţionării ei şi creşterea performanţei gestionării treburilor publice, ci
unul punitiv, al răzbunării celor lăsaţi de izbelişte de egoismul elitelor
naţionale şi globale.
De
aici şi entuziasmul cu care este susținut populismul soluțiilor simple,
promovat asiduu de Iohannis, în contul PNL. ”România normală”, România
educată”, ”România fără PSD” nu înseamnă nimic, nu le poți asocia niciun
conținut, nu oferă nimic concret. Președintele României a suspendat, practic, Constituția, și acționează în acord cu populismul soluțiilor simple, se substituie Guvernului și Parlamentului, decide el ce e bine și ce e rău pentru cetățeni și pentru societate. Sloganurile pomenite nu constituie un proiect de țară, un viitor pentru
România. Niciuna dintre problemele de fond ale societăţii nu poate fi rezolvată
până când nu găsim metodele prin care să reducem inechităţile sociale şi să
redistribuim mai just bogăţia între cetăţenii acestei ţări. A menţine confuzia
în privinţa cauzelor crizei politice şi a soluţiilor ei este pe cât de
contraproductivă, pe atât de periculoasă. Din păcate, există indivizi şi forţe
politice interesate în menţinerea acestei confuzii, pentru a-şi atinge în acest
fel obiective strict egoiste, care nu au nimic în comun cu binele public.
Criza
politicului va fi una de durată. Reducerea intensităţii ei şi a consecinţelor
ei nefaste asupra economiei şi societăţii depind de capacitatea noastră de a
reduce inegalităţile şi polarizarea socială. Cu alte cuvinte doar o societate
justă, care recunoaşte interdependenţa membrilor săi, în timp şi spaţiu, va
putea genera condiţiile necesare unei reforme de fond a clasei politice şi o
consolidare a democraţiei reprezentative.
Nimeni
și nimic nu se mai opun azi populismului soluțiilor simple, fapt care arată cât
de fragilă este democrația post-decembristă, cât de lipsită de fond, și cât de
fărâmițată și lipsită de solidaritate societatea. Crizele economice vin și
pleacă. Din păcate criza politicului rămâne, alimentată de populismul
soluțiilor simple.
