Disoluția clasei de mijloc

Circa 65% dintre români cred că sunt parte a ”clasei de mijloc”. Problema, cu adevărat importantă, este: mai există o clasă de mijloc, așa cum ne-o reprezentăm noi? Mă tem că nu! Pentru că ea este, până la urmă, o construcție arbitrară, și oportunistă, care a apărut odată cu ”statul providență”, ”statul bunăstării”, sau cum vreți să-i spuneți, altă construcție arbitrară, menită să nu permită renașterea mișcărilor extremiste, fasciste, naziste, bolșevice, apărute după WW I, și potențate de Marea Criză din 1929-1933.

Un rol major în dezvoltarea ei l-a avut Războiul Rece. Era încleștarea a două sisteme(de fapt, două versiuni ale unuia și aceluiași sistem, unul cu ”pluralism politic” și proprietate covârșitor privată, celălalt cu partid unic și proprietate majoritar publică), și orice mijloc era permis, pentru a clama ”victoria”.

După Helsinki, în 1975, începe să devină clar faptul că URSS și ”amicii” lui încep să piardă partida. Și apare ideea că nu mai este nevoie nici de ”starul bunăstării”, nici de ”clasa de mijloc”. Drept pentru care măsurile care duc la demontarea statului bunăstării se succed, și au drept consecință și destructurarea clasei de mijloc. Începutul crizei majore a clasei de mijloc poate fi socotit anul 1987. Care a zguduit sistemul capitalist din temelii, doar că URSS și compania nu mai erau alternativa, nu mai exercitau nicio atracție.

Primul care s-a confruntat cu neliniștea clasei de mijloc a fost Bill Clinton. Care a renunțat la programul de stânga, cu care venise la putere, s-a deplasat la centru, și a aplicat politici favorabile clasei de mijloc. A fost imitat de Blair, cu ”A treia cale”, tot un program adresat clasei de mijloc britanice, cuprinsă și ea de temeri. Laburiștii au renunțat, ca și democrații americani, la electoratul lor istoric, la principii și valori care le dădeau identitate. Din păcate pentru toată lumea, ”grație” și noii revoluții tehnologice, dar mai ales globalizării deșănțate, criza clasei de mijloc s-a accelerat, la fel și destructurarea ei.

Mai mult, tranziția din Estul fost comunist, după 1989, a distrus de-a dreptul clasa de mijloc din țările foste socialiste, și ea rezultatul statului providență, varianta locală. Acum, cu toate încercările unora de a o reconstrui, clasa de mijloc își urmează cursa către cimitirul istoriei. Ea nu poate exista pe datorie. Or, fără o funcție redistributivă viguroasă a statului, clasa de mijloc nu are cum exista! Unde mai avem stat al bunăstării?

De asta avem politica pe care o avem, de asta cresc ura și frustrările, de asta populismul atinge culmi inimaginabile, sunt posibili politicieni ca Trump, se duc dracului construcții de genul UE. Inegalitățile cresc, și ele vor distruge ceea ce numim ”democrație”. Dacă a existat cu adevărat câtă vreme a existat o clasă de mijloc care să-i pese de ea. S-o apere, pentru că bunăstarea ei depindea de buna guvernare și de eficiența statului. Ce punem în loc? Nu mă întrebați, nu-s Mama Omida!

PS: ăsta este un punct de vedere puternic subiectiv. Nu sunt nici sociologul neamului, nici profesor la SNSPA. Sunt un biet idiot, care scrie și el ce-i trece prin minte.

Trump-Putin: circulați, nimic de văzut!

Să nu exagerăm! Întâlnirea Trump-Putin nu va avea nimic epocalo-cutremurăcios. Dintr-un motiv foarte simplu: Trump chiar nu are niciun plan, nici pentru Rusia, nici pentru China, nici pentru India, Marea Britanie sau pentru pescărușul cu dinți de crocodil. Mai rău este că n-are niciun plan pentru America. Chestia aia cu ”Să facem America din nou măreață!” este fix din filmul ”Să trăiți bine!”
Omul nostru crede în povestea cu nodul gordian, și și-a zis că dacă-l taie, cu alte cuvinte dacă alege de-globalizarea, și încearcă să dea fiecărui actor geopolitic mai de doamne ajută sfera lui de influență, cu condiția ca Washingtonul să rămână jupânul, s-a scos. Total greșit! Un nod gordian ascunde întotdeauna un altul. Și e ca balaurul din poveste: obosești tăind noduri.
Realitatea cruntă este că nu putem reduce complexitatea extremă a lumii în care trăim și interdependența ei, absurd de mare, cu politici protecționiste. Pentru că nu poți citi realitățile lumii noastre doar cu instrumentele cu care citim starea economiei și nici nu putem reduce totul la economie. De fapt, alții sunt determinanții care acționează în lumea noastră. Economicul, alături de militar, sunt doar niște instrumente, și atât.
Forțele care determină dinamica relațiilor dintre state, dar mai ales dintre culturi și civilizații, sunt mai ales de natură identitară. Identitatea este un bun simbolic. Foarte complex, și extrem de periculos, dacă nu știi să umbli cu el. Iar Trump nu știe. Pentru că nu poate înțelege noțiunea.
Criza de acum este una identitară. Asta într-o lume în care bunurile simbolice, și producția lor, sunt motoarele dezvoltării. Producția materială este complementară producției de bunuri simbolice. Ce vrea Trump să facă acum cu America este să o întoarcă de la producția de bunuri simbolice(vezi cine sunt campionii economici americani). Și să-i găsească alte piețe, să înlocuiască, pe cât posibil, China și UE pe piața bunurilor materiale.
În sine intenția nu are nimic bizar. Doar că tranziția nu se poate face peste noapte. Dacă îți strângi de coaie partenerii din NATO, și-i obligi să cumpere armament de la tine, nu înseamnă că americanii și America o vor duce mai bine, și se vor crea morman de locuri de muncă. Pentru că, ce să vezi, SUA au exact problema României: specializată pe producția de bunuri simbolice, se confruntă cu o gravă criză a forței de muncă industrială. Iar latino-americanii care dau năvală se ocupă fie cu culesul ”căpșunilor”, generic vorbind, fie cu diverse munci slab calificate, în servicii. La dracu! Vin din America Latină, care este oricum, numai industrializată, nu!
Trump crede că poate fi un nou FDR, care să relanseze economia americană cu investiții în infrastructuri? În care viață? Păi, n-a construit nimic până acum, în afară de câteva sute de metri de modele de gard pentru granița de sud! Când o va face? Așteaptă să investească bogații care au primit de curând niște iraționale reduceri de impozite? E caraghios! Nu-și dă seama că inerția unui colos precum SUA nu permite o schimbare rapidă, că ea intră în logica timpului lung, a construirii consensului asupra conținutului și obiectivelor schimbării, că există o uriașă rezistență la schimbare, care schimbare pune în discuție statutul social și bogăția unora care sunt la butoane, pe înălțimile de comandă?
Trump a simțit că belele de acasă sunt atât de mari, și soluțiile atât de complicate, oricum nu de pe azi pe mâine, încât a ales calea cea mai ușoară: a scos problemele SUA în afara lor. Se ceartă cu toți, a făcut din toți un adversar/dușman al Statelor Unite, sperând că așa va obține un soi de pace socială internă, necesară măcar demarării schimbării. A ales greșit! Și se va vedea curând!
La întâlnirea cu Putin Trump vrea să cumpere ceva timp, pentru că timpul nu joacă în favoarea lui. Mai rău e că nici nu știe pentru ce-i trebuie timp. Nu are un plan. Neavându-l, nu poate negocia cu nimeni: nici cu China, nici cu Rusia, nici cu India, nici cu Germania, Marea Britanie sau cu UE. Politica băgatului bățului prin gard, sperând că ceva, nu produce decât zgomot.
Nu, cu Trump SUA nu vor avea nici un nou New Deal, și nici măcar o perestroikă. Vor avea doar o lungă listă a slăbiciunilor ei, în toate domeniile, o societate tot mai fragmentată, mai divizată, care nu mai știe ce-i cu ea, și nici încotro se duce. Probabil că producția de dușmani externi se va intensifica, la fel și tentația de a rezolva totul prin confruntare.
Cât despre Rusia, cred că Putin a ales să nu-i mai pese de nimeni. Va asculta ce i se oferă, va respinge, probabil, majoritatea ofertelor, și va face exact ce crede că e mai bine pentru Rusia. Va fi, una peste alta, un dialog al surzilor. Circulați, nimic de văzut!

Belele în Paradis.

Nu am înțeles rostul atacului tembel al lui Trump la adresa Germaniei. Obsesia asta pentru creșterea cheltuielilor militare este nesănătoasă. Oricum singure aceste cheltuieli nu sunt o garanție de securitate. Uităm ceea ce este mai important: omul care să mânuiască armele.

Trump ar fi trebuit să știe că până și ei, americanii, au un deficit important de personal, inclusiv în aviație. Deficit pe care nu au cum să-l acopere. Și în loc să dea bani doar pe fiare, trebuie să investească prioritar în recrutare, pregătirea și fidelizarea personalului. Dar când ai mizerii precum familii ale personalului din armată care supraviețuiesc cu bonuri de alimente, din mila statului, când veteranii sunt tratați mizerabil, când calitatea intelectuală și morală a recruților scade, nu dai lecții altora.

Nici Germania nu stă mai bine la capitolul personal/pregătire a armatei. Și nici la calitatea morală a personalului, vezi scandalurile legate de comportamentul soldaților germani în Afganistan. Nu mai vorbim nici la ei, ca și la americani sau britanici, despre gradul de disponibilitate a armamentului aflat în dotare sau de calitatea lui. Nemții sunt vestiți pentru calitatea fabricației, nu și pentru fiabilitatea armelor sale. Care sunt foarte scumpe, și costisitor de întreținut.

Cât despre acuza dependenței de gazele rusești, Trump trebuie să demonstreze întâi că înlocuirea gazelor din Rusia cu gaze lichefiate din zăcămintele de gaze de șist este fezabilă, și fiabilă. Că dacă te apuci să cumperi gaze lichefiate de la ruși, și să le livrezi europenilor, pe post de gaze americane, cu un vas specializat, tot rusesc, e din filmele cu Stan și Bran. Și apoi, câte terminale pentru GPL au construit în SUA, respectiv în Europa de Vest?

Trump ar trebui să îi potolească pe demenții de la Kiev. North Stream II, conducta acum în construcție, nu ar fi existat, dacă Washingtonul și lacheii de la Kiev nu ar fi pus Rusia cu spatele la zid, controlând exporturile rusești prin conducta ”Drujba”. La faza asta și apucații de la Varșovia ar trebui s-o lase mai moale. Că și ei au pus umărul la decizia de a construi NS II.

Poate că lui Trump îi scapă un lucru, esențial: nu dependența de gazul rusesc este periculoasă, ci dependența globală de combustibilii fosili. Dacă ar fi mai puțin grijuliu cu profiturile petroliștilor din America și din Arabia Saudită, spre pildă, ar investi mai puțin în armament, și mai mult în energii alternative și în combaterea fenomenelor legate de schimbările climaterice. Zic și eu...

Oricum, dacă și-a propus eșecul summitului, e pe drumul cel bun. Oricum îi are pe români, pe post de premiu de consolare.

Trump, Putin și restul lumii.

Summitul NATO de săptămâna asta este un mare târg de armament, și nimic mai mult. Nu are nicio legătură cu realitățile geopolitice, și nici cu misiunile NATO. Trump presează pentru creșterea cheltuielilor militare în Europa, alternativa fiind ”dezangajarea” SUA de pe continent. Adică nimic! Pentru că americanii sunt aici pentru a rămâne!

Credeți că va ridica cineva problema Turciei? Nici vorbă! Evident, perspectiva ca rușii să fie furnizori de armament pentru Turcia nu-i încântă pe americani. Nu pentru că pierd niște bani, ci pentru că Ankara semnalează clar că vrea mai multă autonomie în decizie, în contextul existent în regiune. Dar până și Erdogan știe cât se poate întinde la cașcaval, și mai mult decât săi irite pe unii de la Washington nu va face.

Nici bănuita armată ”europeană”, nici fantasmagoriile despre o industrie europeană de armament, nu-i deranjează pe americani. Care știu halul în care se află decizia în Europa, știu de problemele din Germania și din Franța, de slăbiciunile extreme ale Marii Britanii, țară care-i va cădea în brațe fără să miște un deget, și nu-și fac probleme. Iar dacă occidentul european are idei de ”independență”, există estul european resentimentar, care poate fi folosit împotriva lui. Mai ales în ceea ce privește Rusia.

Nu, Trump nu este prietenul rușilor, și nici manipulat de ei. Trump a făcut afaceri cu Rusia, a câștigat, și ar face afaceri oricând de acum încolo. Doar din calcule strict de profit. Nu, rușii nu-l șantajează cu nimic, nu, rușii nu au contribuit, practic, cu nimic la alegerea lui. Iar rușii au avut de ales între ciumă, și holeră. Nu e Trump mai bun pentru interesele lor decât Hillary Scorpia Clinton. Că nu-i iartă lui Hillary criza din Ucraina? Da, și? Pentru asta trebuie să le placă Trump?

Nu, Trump nu va recunoaște referendumul din Crimeea. Nu, nu va face niciun fel de concesii rușilor. Nu va ridica embargoul, care, ce să vezi, este strict parte a politicilor protecționiste promovate de Washington. Nu, întâlnirea cu Putin are un singur obiectiv: asigurarea securității Israelului, prin scoaterea Iranului din Siria, la nevoie cu forța. Deocamdată vrea să-l convingă pe Putin să acționeze. Mă îndoiesc de asta.

Rusia s-a implicat în Siria din cu totul alte motive decât cred americanii. A fost o verificare a stării reformei corpului militar rus, după dezastrul din Georgia, din anul 2008. Da, georgienii și-au luat-o. Dar dacă lucrurile escaladau, ei, rușii, erau cei care și-o luau! Din acel moment s-a pus piciorul în prag. Rușii au renunțat la fantezii, au renunțat la a mai imita armele și tacticile americane. Pur și simplu au ”uitat” tot ce ținea de Uniunea Sovietică și de Războiul Rece. Și au reușit să-și formeze o armată demnă de numele ăsta cu câțiva firfirici, în comparație cu mormanul cheltuit de americani.

Lui Crăcănel i se rupe de tot ce fac americanii. El are un singur obiectiv: să aibă o capacitate de descurajare atât de copleșitoare, încât cei care au oarecari idei despre cum ar fi cu o Rusie mai mică și mai modestă, să și le piardă, odată cu capul. Iar în Siria a reușit să schimbe soarta războiului cu o mână de militari, extrem de determinați, echipați corect, motivați, și bine conduși, care au folosit armament care-și face datoria, nu participă la casting pentru ”Războiul Stelelor”, seria o mie!

Putin nu va ceda în privința Iranului, și nici nu-i pasă foarte tare de Israel. Care, dacă ar vrea, ar găsi și alte soluții pentru problemele sale de securitate, altele decât să le rupă capul vecinilor. Cum lui Putin i se cam rupe de Europa și de embargou. Care este un instrument minunat pentru a-și proteja paiața internă și pentru a dezvolta industriile ruse neglijate. Cu bani puțini și fără prea mari grețuri morale.

De data asta Rusiei nu-i mai pasă dacă e cu unii, sau e cu alții. E doar cu ea, și-i este suficient. Nu se va angaja într-o cursă a înarmărilor, nu este expansionistă, îi ajunge cât are. Proiectul ei este să administreze cât mai bine ce are, și să se dezvolte. Are piețe, are oameni, are resurse, are un proiect. Jocurile astea de putere nu par s-o mai intereseze. Sigur că nu-i este indiferent ce se întâmplă în vecinătatea apropiată, sigur că va folosi oportunitățile care i se oferă pentru a trage spuza pe turta ei. Dar atât. Are ce face și fără să se complice cu administrarea unor ”teritorii cucerite”.

Slăbiciunea Europei nu-l ajută pe Trump în dialogul cu Rusia. Pentru că Europa nu va vorbi cu un singur glas Moscovei. În subteran toți vor vrea un loc pe piața rusă. Toți vor vrea un acces privilegiat la resursele ei. Putin e liniștit: are cui vinde. China înghite cât nu pot ei produce. Una peste alta, cel mai crâncen realism politic se joacă azi la Moscova.

Așa că Trump se va alege cu ceva comenzi de armament, și cu scârba europenilor, cu indiferența rușilor, și cu adorația slugilor române. Asta e: suntem și noi utili în NATO: le ridicăm moralul americanilor.

Scrisoare deschisă.

Domnule președinte Klaus Werner Iohannis,

Voi fi scurt. Fac parte dintre aceia care cred că servirea statului și a interesului public este datoria inalienabilă a celui pe care cetățenii îl aleg să-i reprezinte. Văd că faceți din numărul de voturi cu care ați fost președinte un argument într-o dispută stupidă, gen ”cine este cel mai legitim din țară?!” Vă dezamăgesc: aveți tot atâta legitimitate câtă are oricare dintre cei aleși de cetățeni. Iar legitimitatea este însoțită de responsabilitate, ca și libertatea.

În numele acelei legitimități, și din datoria de a servi binele public, aveți obligația, domnule Președinte, de a face câteva gesturi, evident politice, dar și morale, tocmai pentru că situația din societatea românească cere intervenția unui arbitru. Problema este dacă mai puteți fi acel arbitru de care noi, toți, în calitate de cetățeni, constituenți ai națiunii, în sens politic, avem nevoie.

Refuzul de a vă supune unei decizii a Curții Constituționale este ultimul gest dintr-o serie de astfel de gesturi care vă de-legitimează ca arbitru. Nu e o noutate: ca și Traian Băsescu, vă asumați ipostaza de președinte-jucător. Dar ce joc faceți? În numele cui? Pentru ce?

Ați încurajat formarea, și folosiți batalioanele fascismului civic, descreierații din mișcarea #rezist. Știu, îi urâți pe cei din PSD. Treaba dumneavoastră, ca simplu cetățean. Ca Președinte al României această ură vă face o un pericol la adresa securității naționale. Nu vă este permis să folosiți instituții ale statului și organizații ale ”societății civile” pentru a destabiliza țara, din dorința maladivă de a avea ”guvernul meu”. Nu vă folosește la nimic! Nu aveți un program pentru România! Nu ați făcut nimic bine!

Azi violența pe care ați încurajat-o a escaladat. A pătruns în Parlament. Sub ochii unor instituții de forță care depind și de autoritatea dumneavoastră, ca șef al CSAȚ. Văd că violența nu vă deranjează. Au fost și alții care au încurajat violența și extremismul în România, de-a lungul secolului trecut. Mă tem că în afară de rău, nu au obținut nimic. Sunteți pe cale să obțineți nimicul dumneavoastră. Cu prețul aruncării României în haos. O Românie de care nu vă pasă, se pare, de vreme ce nu-i propuneți nimic altceva decât un război perpetuu.

Dacă mai aveți o fărâmă de rațiune și de demnitate, ieșiți public și calmați jocul politic. Consultați-vă cu partidele politice. Cu adevărata societate civilă. Nici România, nici partenerii ei, nu au nevoie de conflicte în stradă, de ură, de violență, de destabilizare. Nu cred că pentru o individă mediocră, abuzivă, lipsită de demnitate și de rațiune, merită să sacrificați viitorul României. Gândiți-vă bine! Nu mai aveți timp de citit! Este vremea acțiunii! Este un comandament, nu doar o oportunitate politică. Faceți-vă datoria!

Ironii ale istoriei.

Democrația moare pentru că nu mai poate administra eficient statul. Motivul ineficienței este simplu: fragmentarea puterii dincolo de o limită rezonabilă, fragmentare care blochează administrația, că-i locală, că-i centrală, risipește resurse și înlocuiește cu agende private agenda agenda publică.

Un sistem cu putere fragmentată presupune, pentru a funcționa cât de cât coerent, existența unei culturi a căutării și construirii consensului. Lucru posibil doar în societățile în care numărul deținătorilor de putere este mic, funcționează transparent, și au sensul servirii binelui public.

În România nu mai există nimic din toate astea. Ion Iliescu a fost printre puținii care au înțeles importanța funcționării consensuale a societății. A fost călcat în picioare, înjurat, etichetat drept comunist odios, bolșevic, și mai știu eu cum. În orice societate există conflicte. Ele pot fi calmate dacă toți actorii sunt raționali, și au disponibilitate pentru dialog. Fără ”Consensul de la Snagov” nu poate spune nimeni care ar fi fost soarta procesului de aderare la UE. El, consensul, a fost posibil în condițiile în care era vie amintirea mineriadelor și a Pieței Universității.

Da, și Câmpeanu, și Coposu, și Cunescu, Manolescu, Emil Constantinescu, și cine mai era atunci prin Opoziție, au fost raționali. Au pus interesul națiunii deasupra intereselor lor și ale partidelor lor. I-a mers rău României? Acel consens a permis societății românești să traverseze deșertul catastrofalei guvernări CDR, și să reziste ultimei mineriade, mult mai periculoasă decât precedentele, pentru că avea potențialul de a se transforma în război civil. Atunci PDSR a fost actorul rațional, în Opoziție fiind.

După ce aderarea la NATO s-a realizat, și aderarea la UE era practic finalizată, a început un straniu proces de dezmembrare a consensului euroatlantic, și o cursă febrilă de fragmentare a puterii. Fiecare dorea o bucățică din ea, sub forma dominării unor instituții ale statului, eliminării adversarilor din partid și din viața publică, dominării marilor entități economice cu capital public, și, mai ales, prin concubinajul cu serviciile secrete, transformarea lor, alături de Justiție, în arbitri în războiul pentru putere. băsescu a moșit ”sistemul ticăloșit”, pentru a controla tot ce mișcă, dar mai ales pentru a-și distruge adversarii și pentru a avea acces nelimitat la resurse.

Un factor agravant al stării sociale, și al capacității administrative a politicului, îl reprezintă afirmarea în forță a ”societății civile”, un conglomerat de organizații cvasi-politice, cu funcție de firmă de lobby, cel mai adesea, care complică până la imposibilitate construirea până și a celui mai mic consens, în probleme marginale ale societății. În privința marilor probleme, cu caracter strategic, de care depinde viitorul României nici nu mai poate fi vorba de consens, dacă nu ne putem înțelege unde să amplasăm un amărât de WC public într-o comună uitată de lume!

Cultura confruntării s-a consolidat, și consecințele sunt dramatice. În România nu mai există subiect care să facă posibil consensul. Anul Centenarului este un eșec rușinos. Guvernarea este sabotată atât din interior, cât și din afara ei, de Președinte, de partidele din opoziție, de serviciile secrete, actori în războiul politic, de Justiție, alt actor politic ”netradițional”, de interesele diverșilor ”parteneri strategici”.

Mulți ar crede că dispariția PSD ar fi momentul care ar pune capăt războiului româno-român. Este o iluzie tembelă. Acest război nu are nimic în comun cu existența ”stângii” sau ”dreptei”. A rezolvat ceva dispariția PNȚ-CD? Imediat va începe lupta pe cadavrul puterii deținute de PSD. Și instantaneu un alt partid cât de cât articulat va deveni țintă, pe motiv de ”Ciumă Galbenă”, sau albastră, sau portocalie. Adevăratul scop este desființarea regimului democratic, și nu mai buna guvernare. Orice rezistență la totalitarism trebuie desființată, și asta se face plecând de la demonizarea consensului. De asta este atacat atât de furibund ”mitingul PSD”. Pentru că nu a fost al PSD. PSD a oferit doar un pretext pentru exprimarea consensului existent la nivelul unei mari părți a societății asupra necesității umplerii de conținut a democrației, punerea ei în prim-planul gestionării țării.

Așa ceva era greu de închipuit. Or fi fost și activiștii PSD și ALDE în piață. Dar cei mai mulți erau oameni pentru care democrația are sens, și venise momentul să spună asta. Nu din dragoste de Dragnea au venit, ci din nevoia de normalitate. Și această nevoie va crește. Nu contează ce soartă va avea Dragnea. Pentru ei contează ce soartă va avea România, dacă renunță la democrație. Și uite așa a construit statul paralel un consens în societate: fără statul paralel. Ironii ale istoriei.

Jocul de-a politica.

Îmi permit să cred că Iohannis trage de timp pentru că așteaptă să vadă rezultatul unor sondaje de opinie, făcute pe fugă. Ce vrea de la ele? Să își calibreze acțiunea viitoare. Cu alte cuvinte: să riște, inclusiv suspendarea, și să meargă la o confruntare generalizată cu CCR, cu Executivul, Parlamentul, o largă parte a societății, pentru a se relansa și pentru a-și fideliza electoratul, sau să se supună deciziei CCR, fără prea multe comentarii?

De fapt, el a fost onest: a spus clar că destituirea duduii este o problemă de oportunitate politică. Ce nu a luat el în calcul, la începutul scandalului(rămas cu amintirea mitingurilor din iarna lui 2017, după celebra OUG 13, care, fie vorba între noi, s-a întors, cu consecințe și mai draconice pentru unii din compunerea statului profund), a fost faptul că poziția lui Kovesi este infinit mai șubredă decât credea. Au șubrezit-o plecarea lui Coldea(prima mișcare cu adevărat dărâmătoare pentru Binom), urmată de avalanșa de dezvăluiri din interior, despre metodele ei de lucru, despre abuzurile DNA, despre profundul ei dispreț față de lege și de Constituție.

Greșeala ei a fost anchetarea celor care au elaborat OUG, și apoi a celor care au aprobat-o. I se urcase puterea la cap. Avea sprijinul Președintelui, al Opoziției, al străzii(mă rog, aici se păcălesc mulți, încercând să facă din numărul ălora care hăulesc pe străzi argument în lupta politică), dar și sprijinul unor ambasade și servicii secrete străine. Și astea au făcut-o să-și subestimeze adversarii. Mai mult, i-a disprețuit! Cine mai era ca ea?!

Dacă Dragnea(de capul lui, sau la sfatul cuiva de bine) a făcut cu adevărat o alegere bună în guvernele pe care le-a moșit, din decembrie 2016, a fost Tudorel Toader. Un om care cunoaște Justiția și oamenii care o populează. Și care are orgoliul omului care își cunoaște valoarea. A luat-o el pe un drum șerpuit, doar mergea pe teren minat. Dar a ajuns acolo unde trebuia: la revenirea României, a instituțiilor statului român la ordinea constituțională consfințită de Constituție, nu de mintea bolnavă de putere a lui băsescu.

Ei bine, Iohannis este acum confruntat cu această nouă realitate. Și nu știe dacă își poate permite luxul sfidării opiniei publice și a Curții Constituționale. Este puțin probabil să obțină, precum băsescu, sprijin din partea SUA, Franței și Germaniei, al Bruxellesului, precum a primit băsescu. Este riscant să se ajungă la un Referendum de destituire. Nu poate face asta. Kovesi nu este un argument suficient în favoarea susținerii sale. Altele se așteptau de la el, altele sunt pe agenda publică.

Dacă vroia să-și mobilizeze trupele, semna din primul moment decretul de destituire, propunea un program de combatere a corupției, și cerea sprijin popular pentru el, prin Referendum. Pentru că nevoie de anti-corupție există în societate. Dar nu farsa asta tragică de acum, și nu cu metode gestapoviste!

Problema lui este lipsa totală de simț politic, și mai ales de imaginație. S-a rupt total de realitate, habar nu are de realitățile societății românești, pentru că nu-l interesează. De aici și dificultatea de a lua o decizie. Pentru că aceia care-l sfătuiesc îi pun în față niște cifre, și niște alternative. De decis, el decide. Și nu știe ce să facă. Asta e! Ghinion! Pentru că, orice ar alege, tot prost alege. Nu mai este în ofensivă. Alții sunt. Și mitingul de mâine o să-i aducă aminte, contondent, de asta. Mitingul a avut rostul lui, și cei care l-au organizat chiar au gândit în termeni de oportunitate politică. Dar e și o veste bună pentru Iohannis: Cioloș e și mai praf decât el, în materie de politică. Deci măcar pe ăsta îl poate șterge din lista pretendenților...

Eșecul, ca proiect de țară.

Cred că suntem bine duși cu capul! Ne-am dorit cu ardoare să eșuăm! Am înjurat creșterea economică: e prea mare, este peste PIB ul potențial(o tâmpenie sinistră, din punctul meu de vedere, pentru că cel puțin 25% din economie nu este prinsă în statistici, dar are efecte asupra tuturor aspectelor economice: consum, producție, economisire, deficit de cont extern, prin consum, investiții, etc), este cu deficit bugetar(n-a fost), este cu deficit extern(da, dar deficitul este finanțat, inclusiv prin investiții străine), că statul se împrumută prea mult(da de unde, datoria publică a scăzut!), statul nu face și nu drege, nu investește, nu construiește autostrăzi(acum, pe bune, de ce într-o țară în care sectorul public abia mai face 6%-7% din PIB, statul să fie principalul investitor, că nu înțeleg?) și, mai ales, plătește prea mult munca.

Ne-am dorit o recesiune, ceva, pentru a dovedi că Ciuma Roșie este un dezastru pentru România, că nu știe să guverneze. Am făcut tot ce am putut pentru a împiedica orice investiție publică. Să nu poți ca în zece ani să pornești construcția spitalelor regionale, pentru că niște tembeli se încaieră sau denunță la DNA, doar pentru a le face rău adversarilor politici? Să nu poți cumpăra un autobuz în București, pentru că licitațiile sunt contestate la foc automat? Să nu cumperi o singură ambulanță pentru că, tot așa, niște unii vor să i-o tragă lui Arafat? Când vrei să faci ceva, mereu se găsește un mecanism care să anuleze intenția!

Analiștii neamului sunt indignați că se mărește deficitul extern la capitolul alimente. Și acuză Guvernul că nu face și nu drege. Iar Iohannis, în marea lui înțelepciune, NU vrea să promulge legea care acordă stimulente crescătorilor de porci și de pui, pentru că așa ar câștiga și fiul lui Dragnea, acționar la o crescătorie de porci. Să moară capra tuturor, dacă asta trebuie pentru a muri 

capra lui Dragnea! Întrebare: asta n-ar fi fost o investiție a statului? Investiție înseamnă doar autostradă? N-ar fi contribuit la creșterea PIB? La reducerea deficitelor externe? De ce să gândim? Noi înjurăm, și asta este suficient!

Pe scurt: mi-e silă! Nu am crezut niciodată că PSD este un geniu al politicii, și merită Nobelul pentru economie. Dar a găsit o cale de a stimula creșterea economică. Și în loc să profităm de un moment economic bun, din prostie, am făcut tot ce am putut pentru a fute și ce am făcut bine! Pentru că singura politică a unora este ”Cu cât mai rău, cu atât mai bine!” Și după rău, ce urmează?

Incapacitatea noastră de a lucra împreună, de a fi o națiune, de a avea un proiect de viitor, devine cea mai mare amenințare la adresa existenței, ca stat, a României. Bucurii meschine, și lașitatea de a nu asuma consecințele deciziilor și faptelor noastre. Ei bine, da, noi suntem români! Ăsta este adevăratul nostru chim: meschini, invidioși, lipsiți de respect pentru orice fel de valoare, cu o imensă capacitate de a urî și de a ne bucura de răul altuia. Să nu ne mai mințim, să acceptăm că așa suntem, și, dacă mai avem ceva minte, să încercăm să ne schimbăm. Dacă putem. Dar nu cred: noi ne-am făcut din eșec proiect de țară. 

Fronda împotriva Bruxellesului se extinde.

Fronda împotriva Bruxellesului se extinde! La Roma Mișcarea 5 Stele și Liga Nordului, formațiuni politice notoriu eurosceptice, au găsit soluții pentru un acord de guvernare, și se duc la Quirinal cu o propunere de premier. Asta după Polonia, Ungaria, Austria, și mai nou România. Cehii nu sunt nici ei mai plini de iubire față de ”Europa”.

Proiectul european a luat-o la vale, și nimic nu mai poate schimba lucrurile, atâta vreme cât ”motorul” franco-german funcționează doar pentru un soi de imperiu interior, care înțelege să-și exploateze periferiile, și atât.

Deficitul democratic la nivelul UE se adâncește. Democrația nu are sens în afara suveranității unui stat. Pentru că și o federație este, până la urmă, tot o entitate statală suverană. Unde a eșuat Bruxellesul? Răspunsul este simplu, dar nu simplist. A redus construcția europeană doar la un spațiu de liber schimb, iar administrarea întregului Uniunii la cedări succesive de suveranitate din partea statelor membre. O suveranitate pe care, pe lângă că o gestionează prost, o și folosesc împotriva celor care au cedat-o.

Acum vine decontul. Ce întreabă tot mai multe state membre ale UE? Simplu: ”Ce faceți cu suveranitatea noastră? Nu trebuie să dați socoteală pentru felul cum o administrați? Pentru că, în ultimă instanță, suveranitatea este cel mai valoros bun/activ al unei națiuni!” Sigur, am putea spune că Brexitul este gestul extrem, în materie de nemulțumire în privința administrării suveranității statului britanic. Dar ar fi o abordare simplistă și forțată. Brexitul este mai mult un răspuns greșit la întrebarea de mai sus. Și ar fi o eroare să credem că este singurul răspuns posibil.

UE are urgentă nevoie de o reformare a raportului statelor naționale cu administrația centrală de la Bruxelles, care acum este total decuplată de realitățile statelor membre. Ultima dovadă de imbecilitate arogantă este intenția de a pedepsi, prin tăierea accesului la fondurile de dezvoltare regională, a membrilor care nu respectă ”statul de drept”. ”Stat de drept” care nu înseamnă nimic, într-o organizație în care justiția nu generează acquis comunitar, și unde totul va fi de un arbitrar generator de reacții violente de respingere.

Reformă poate însemna fie retrocedarea unor părți din suveranitatea cedată către Bruxelles de statele membre, reducerea domeniilor de intervenție ale Bruxellesului și reducerea în consecință a puterilor-oricum discreționare!-ale birocrației de la Bruxelles. Sau, celălalt fie, formarea Statelor Unite ale Europei, cu alegeri la nivel federal, cu un Parlament și un Guvern federale, cu un buget în consecință, cu o funcție redistributivă accentuată, în care să apară și o a doua cameră a PE, una a națiunilor, reprezentate, printre alții, de șefii de stat și de guvern, Cameră care să poată opune veto în cazuri bine precizate, conducerii federației. Cum este acum Consiliul European, avem o instituție total opacă, nedemocratică, imposibil de cenzurat, care ia decizii peste capul cetățenilor și națiunilor europene.

Indiferent cum se va termina acest proces de restructurare a Uniunii, el trebuie să înceapă cu maximă urgență. Situația actuală nu poate produce decât un singur rezultat: eșecul UE. Și acest eșec, în contextul internațional actual, ar avea un preț enorm, pe care nimeni din UE nu-l poate plăti.

Flux și reflux în geopolitica imperiilor.

Întotdeauna va exista o lume de ocupat, deși acum suntem ușor cam prea înghesuiți. Toate modurile de producție au fost extensive. Lumea a fost mereu în căutare de mai multe resurse, mai ales energetice, după Prima Revoluție Industrială, de mai multă forță de muncă, fie că a fost vorba de sclavagism, sau de capitalism, de noi piețe de desfacere, noi rute de transport. Imperiul rus a ajuns să ocupe două continente și vreo nouă fuse orare pentru că obsesia rușilor a fost să găsească un port care să nu fie închis iarna de ghețuri. Dacă Petru I și compania aveau spărgătorul atomic de gheață ”Lenin”, se potoleau, se mulțumeau cu partea europeană a actualei Rusii. Romanii, la rândul lor, au fost mereu în căutare de sclavi și de resurse. Și imperiul lor s-a extins pe măsură ce au creat linii de comunicații, care au făcut ca regula celor 60 de zile să nu le limiteze prea mult mișcările. Cu ceea ce știau/aveau/puteau atunci nu aveau cum călători mai mult de 60 de zile pe mare. Și erau, în felul lor, un imperiu maritim.

Învingerea limitărilor impuse de pomenita regulă au făcut din Spania un imperiu în America Latină, din Anglia un imperiu în Indii. Acum spațiile find, în principu, ocupate, doar mișcări de flux și reflux din partea noilor vechi imperii mai determină schimbări, dar nu fundamentale, până la urmă. Fosta URSS a avut o mișcare de avans în anii celui de-al Doilea Război Mondial, și-a extins zona de influență spre Vest, după care s-a retras, și chiar a pierdut ceva la periferii, gen țările Baltice, Ucraina, Belarus. Dar asta nu înseamnă nimic, din perspectiva timpului istoric. Refluxul post-comunist va fi urmat de un nou flux, pe măsură ce Imperiul American își va fi erodat puterea(ca și fosta URSS, nimic nou!) și își va raționaliza periferiile. UE și-a atins limitele, iar proiectul european, prin Brexit(și alte exituri, cât se poate de posibile!) este și el într-o fază de reflux, după expansiunea post-comunistă. 

China, prin puzderia de ”Drumuri ale Mătăsii”, este în expansiune. Nu doar în zona ei, ci și(sau mai ales!) în zona periferiilor părăsite de alții, gen Africa, America Latină, Orientul Mijlociu. Motivele ei sunt sunt, cum spuneam, simple și vechi de când lumea: resurse și piețe. Evident, aceste mișcări nu pot, nu au cum fi, totalmente pașnice. Dimpotrivă! Este o permanentă confruntare. Care nu de puține ori va lua aspecte violente. Războaiele au făurit Imperiile. Să nu fim naivi: mai devreme sau mai târziu vom avea parte de un nou război de tip mondial. Va fi primul al epocii digitale, cum WW I a fost primul al epocii industriale(deși Războiul de Secesiune din SUA a dat tonul noului tip de război, în care puterea industrială a unei părți, Nordul, a fost decisivă pentru victorie). 

Noi, ca periferie, nici nu mai contează cui suntem arondați acum. Când elefanții încep să tropăie, sigur ne vor călca în picioare, indiferent ai cui am fi. Tot ce putem spera este să rămână și cioburi care mai pot fi lipite. Dar ghinioniști cum suntem, slabe speranțe.

Nasol moment, mișto colivă...

Din ciclul ”Nasol moment, mișto colivă!”: Iohannis este lăudat pentru reacția sa rapidă, gen plâns pe umărul amărâților cu lacrimi de crocodil, la vestea că opt militari români au fost răniți în Afganistan. Bravo, bă! Pupați-l în cur! Nu mai bine îl lăudați voi când retrage trupele din Afganistan? Că nu mai avem ce căuta pe acolo, bă! Se vor face curând două decenii de când bântuim, agățați de fusta americanilor, prin țara aia, care ne întrece în materie de absurd și primitivism. 

Ce dracu democrație apărăm noi în Afganistan, când aici, acasă, de prin 2004, ea se duce dracului cu program? România este mai democrată de când luptăm cu talibanii? Te pomenești că de aia a ”ocupat” SRI întreaga societate, s-au semnat protocoalele alea scelerate cu tot ce înseamnă justiție, au apărut ”plutoanele de execuție” la ÎCCJ, s-a dat liber la ”paradeală” și la încălcat Constituția celor de la DNA, se ascultă în draci tot ce mișcă, cu mandate măsluite! 

Suntem niște slugi infecte, și atât! Oamenii ăia, soldați profesioniști, răspund la ordin. Ordinul este rezultatul unei decizii politice. La fel s-ar fi întâmplat și dacă n-ar fi fost profesioniști, ci ”luați la oaste”. Nu sunt eroi, n-ar fi nici în cazul în care ar fi făcut armata obligatoriu. Doar că și într-un caz, și în celălalt, nu mai au ce căuta acolo. Nici măcar pentru că am avea ”obligații” față de ”alianță”. Reamintesc, dacă ați uitat: România a fost țara care a făcut din intervenția URSS în Afganistan o afacere strict sovietică, refuzând să accepte și implicarea Tratatului de la Varșovia. 

Cât timp România a fost membru al Tratatului niciun român n-a murit în războaie purtate de țările Tratatului. De fapt Tratatul n-a fost implicat, ca atare, în niciun război. O fi venit vremea să plătim ”datoria” de atunci. Oricum ar fi, lipsa de reacție a societății față de implicarea noastră în această aventură militară a SUA este pe cât de nejustificată, pe atât de vinovată. Este o susținere nemeritată a unei decizii politice care și-a pierdut legitimitatea. Dar cum ne doare în cur de astea, vom mai fi în Afganistan și peste un veac...

PS: pare și mai grav. Din cei opt răniți, cinci ar fi murit. Iar atacul a vizat special convoiul românesc.

Un cretin joc de putere.

Un posibil scenariu, care poate da o explicație bruscului interes pentru biciclit al președintelui Iohannis. El ar fi, în mare, următorul: CCR îl obligă, într-o formă sau alta, să o demită pe Kovesi. Iohannis nu se va supune deciziei CCR.  Oportunitate politică în continuare.

Majoritatea parlamentară(de fapt, toți parlamentarii ar trebui să reacționeze așa!) nu are cum lăsa nesancționată această gravă, și grosolană, încălcare a Constituției. Ea va fi obligată să înceapă procedurile de suspendare. În caz contrar ordinea constituțională este, practic, desființată, și trecem de la republică democratică la tiranie. Fără vorbe mari!

Aici sunt două opțiuni. O remarcă, înainte: CCR nu are cum spune că suspendarea Președintelui  nu este justificată. Deci avizul ei nu poate fi ignorat, și nici desființat, pe motiv că este consultativ. Revenim: ce-și va propune majoritatea? Suspendarea va fi urmată de un Referendum pentru destituire(ce-și doresc cei care au imaginat scenariul, pentru victimizarea lui Iohannis și mobilizarea maselor!), sau nu? Dacă este urmată, înseamnă că ne îndreptăm spre alegeri prezidențiale anticipate. Dacă nu, atunci obiectivul majorității este limitat doar la posibila destituire a Zeiței Anti-corupției. Obiectiv contestabil, și care va fi contestat vehement de tefelimea bolșevică de rit Șora-Stalin-Pauker. 

Probabil că ambele tabere vor fi fericite cu o respingere a destituirii la Referendum. Deși este foarte posibil ca votanții din 2012, carte i-au tras-o lui băsescu, și și-au văzut voturile invalidate de intervenția Hegemonului euro-atlantic, să vrea să se răzbune, și atunci va fi comedie mare!

Majoritatea este într-o situație fără ieșire, alta decât suspendarea. Logica democratică o obligă la o decizie de acest gen. Altminteri își pierde orice credibilitate, și se va duce la vale, indiferent cât de bune ar fi rezultatele guvernării. Vin vremuri interesante. Deși tot circul ăsta nu este pe agenda publică. Starea democrației și funcționarea statului, da, sunt. Doar că vor obține doar un cretin joc pentru putere, în numele unor valori esențiale, dar de care li se rupe tuturor actorilor politici și civici.   

Visând la războiul ce va să vină...

Nu știu dacă SUA vor începe un nou război în Orientul Mijlociu, câtă vreme nimic nu este sigur în ceea ce privește celelalte conflicte din zonă. Evident, Trump nu înțelege cu adevărat angajamentele SUA în regiune. Mă tem că niciun politician american cu putere de decizie nu știe lucrurile astea. Agenda statului paralel, ca peste tot în lume, n-o cunoaște nimeni. Politicienii sunt doar decorul ”democratic” care îi legitimează deciziile. 

Nu știu ce ascunde cu adevărat ”obsesia rusă” a celor care formează statul paralel american, cel care decide cu adevărat, peste capul Casei Albe, oricare ar berbecul care behăie pe holurile ei. Pot spune însă că, acum cel puțin, motivul este alianța formată de Moscova cu Teheranul și Ankara. Deja asta schimbă datele problemei, măcar în ceea ce privește securitatea Israelului. Nu mai e cu distracție și aplauze, când lunetiștii armatei israeliene mai asasinează câte un palestinian care dă cu pietre. Oricât de implicat ar fi Washingtonul în favoarea Israelului, nu cred că este în puterile sale să-l sprijine, în caz de conflict, dacă cele trei țări dau o mână de ajutor adversarilor Israelului.  Și mai este ceva: factorul chinez. Și Rusia, și Iranul, sunt parteneri privilegiați ai Beijingului, esențiali pentru finalizarea proiectelor Chinei pe cele trei ”drumuri ale mătăsii”, de fapt rute alternative de transport, gândite pentru a securiza rutele comerciale, în caz de conflict prin Pacific, așa, în mare. Poate pare greu de crezut, dar China are deja o flotă prin Mediterana. Și nu sunt galere cu vâsle! 

Oricum în Consiliul de Securitate nu se va putea lua o decizie, care să permită intervenția ”occidentului” în Siria. China și Rusia au drept de veto. Întrebarea este dacă SUA și aliații lor, gen Franța și Marea Britanie(Germania e mai reticentă) riscă o intervenție militară fără acordul formal al ONU. Probabil că ar face acest lucru: oricum nu mai pasă nimănui de Organizație. Doar că  va fi un pas înainte spre anarhia totală în relațiile internaționale. Lucru care nu are cum folosi Occidentului, inclusiv SUA. Evident, Siria, ca și Libia, poate fi rasă de pe fața pământului. Cu tot ajutorul Rusiei, Iranului, Chinei, ele nu pot fi parte directă în conflict. Doar că distrugerea Siriei nu are nicio valoare strategică, dacă nu este însoțită de distrugerea Iranului. Iar aici nici Moscova, nici Beijingul nu vor mai fi reticente să intervină direct. Și o vor face cu tot ceea ce au la îndemână. Și au! Pentru că, de data asta se joacă și soarta lor. 

Avem toate datele unui conflict marginal, pe care niște mari puteri, iresponsabile, se străduiesc să-l transforme într-unul generalizat, fără să știe cu adevărat de ce o fac. Va avea ceva de câștigat Israelul? Evident, nu! S-ar putea să iasă-dacă mai iese!-din acest conflict atât de slăbit, încât nu va putea să gestioneze o ipotetică victorie a aliaților săi. Demografia nu joacă pentru el, și nici resursele. Va avea ceva de câștigat Occidentul? A câștigat ceva de pe urma ”primăverilor arabe”? Va putea gestiona fluxul de refugiați, care se va revărsa asupra Europei? Va putea gestiona relațiile refugiaților cu localnicii? Va ști să evite un război civil european, marcat de atentate sângeroase, prăbușirea economiei și a nivelului de trai?  Va putea evita radicalizarea unei mari părți a societății europene? 

Va mai putea revendica Washingtonul poziția de hegemon? Chiar crede că poate câștiga un conflict generalizat, cu adversari de talia Chinei și Rusiei? Cu ce preț? Care va fi reacția societății americane, confruntată direct cu un război pe teritoriul național, cu milioane de victime civile, cu o infrastructură făcută zob, cu pierderea piețelor esențiale pentru economia americană? Un război nu înseamnă doar profituri pentru complexul militar-industrial. Să nu știe decidenții americani asta? 

Nu mai întreb nimic despre România. Vă invit doar să revedeți experiența noastră în WW II. Vom fi carne de tun pentru actualul hegemon, așa cum am fost pentru nemți. Și, probabil, îi vom aștepta cu flori pe învingători, chiar dacă unii vor avea ochii oblici, iar ceilalți vor cânta Kalinka...

Ieșirea din totalitarisme

Corect ar fi, dacă vrem să ne înțelegem istoria, să vorbim despre totalitarismele românești. A ne rezuma doar la perioada comunistă este o gravă greșeală. Pentru că ea nu are nimic excepțional, vine de undeva, și are continuitate, din păcate, acum, în regimul căruia nu cred că i-am găsit încă un nume care să-i reflecte esența.

De la Marea Unire avem doar vreo treizeci de ani de democrație-și aia chinuită!-și șaptezeci de ani de totalitarisme. Este momentul să ne întrebăm serios de ce se întâmplă așa. Nu cred în explicația ”românu e frate cu tiranu!” Nu ține, nu are cum fi validă! Cu atât mai mult acum, când România este deschisă, ca societate, când românii pot trăi experiențe alternative, pot compara și pot face alegeri n cunoștință de cauză.

Înclin să cred că este vorba despre educație. Nu ne-am rupt total de un anumit model despre autoritate, și despre relația noastră cu ea. Avem un mult prea mare dispreț față de tot ce înseamnă decizie colectivă, dialog, consens. Admirăm prea mult ”puterea”, cea care decide discreționar. O admirăm pentru că ni se pare că este mai eficientă. Că deciziile nu trenează, că ”se fac lucruri”. Chiar dacă cele mai multe se fac greșit, chiar dacă sunt pogoane de victime ale acestor decizii greșite, ni se pare că un lucru prost, dar care se face, prin voința ”tiranului”, este mai valoros decât promisiunea unul lucru bun, pierdut prin meandrele unei decizii ezitante, dezlânate, și fără viitor, de cele mai multe ori.

Asta este marca, este pecetea subdezvoltării. Câtă vreme nu va exista o relativă bunăstare, tentația totalitară va fi mai puternică decât nevoia de democrație. Să nu ne amăgim: admirația față de China și Rusia va crește. Pentru că, tirani sau nu, cei doi, Putin și Xi, fac să se întâmple lucruri. Pe când democrația noastră de mucava nu produce decât băltire puturoasă, risipă de resurse, umane și materiale, corupție și dor de dictatură. De acest dor de dictatură au profitat ticăloșii care, din 2005 și până acum, au construit statul paralel, și au condus România cu cătușele. Și i-am acceptat, pentru că s-au întâmplat niște lucruri. Dar care, contrar celor din Rusia și China, n-au adus mai multă prosperitate. Dimpotrivă, au adus mai multă sărăcie. Pentru că ”hegemonul”, acest dictator colectiv, este inept, n-are niciun plan, ci doar justificări pentru eșecuri.

O să mă înjurați, dar societatea românească, pentru a se vindeca, are nevoie de democrație, de dialog, de mecanisme de construire permanentă a consensului, când este vorba de marile proiecte ale națiunii. Ei bine, trebuie să fii total nebun să crezi că personaje sinistre, precum Coldea și Kovesi, pot încarna aceste valori, pe care să ne construim un viitor în afara tentației totalitare.

Dacă ne facem ideologie din ”Jos totalitarismul!” lucrurile ar putea avea un sens. Așa, doar cu ”Jos comunismul!” nu avem decât o minciună, care nu mai folosește nimănui. Deci, cum ieșim din acești șaptezeci de ani de totalitarism? Sau suntem condamnați să fim prizonierii lui pe vecie?

Noul, și totuși vechiul, Război Rece.

Un scurt scenariu: agentul GRU, care a fost recrutat de britanici, prins de ruși, schimbat acum câțiva ani cu niște spioni britanici ”pescuiți” de FSB, era, în continuare, agent activ rus. Se practică acest mod de a face jocuri operative. Culmea, britanicii le-au inventat, și perfecționat, în WW II. Cu prețul sacrificării a zeci, poate sute de agenți proprii(e drept, nu britanici, ci străini, cetățeni ai țărilor ocupate de Germania nazistă), vezi cazul agenților care, prinși de Gestapo, emiteau codurile care se foloseau în momentul în care emiteau sub constrângere, și, cu toate astea, Londra fie trimeterea noi agenți(cu informații false pentru germani), fie dădea instrucțiuni care deconspirau și alți agenți ai SOE.

Omul de legătură cu Moscova este fata spionului. Agentă rusă, sau sub constrângere, iar nu contează. Britanicii se prind(poate înghițiseră o dumă, care nu le-a căzut deloc bine) și montează operațiunea ”atacul chimic ordonat de Moscova”. Cu un obiectiv secundar lichidarea trădătorului(tipul își trădase noii stăpâni), și cu acela principal de a destructura cât mai multe rețele de spionaj rusești, conduse de ofițeri de dirijare cu acoperire diplomatică. Acum se vede că a fost o acțiune coordonată cu câteva mari țări europene și, evident, cu Washingtonul.

La o analiză atentă operațiunea montată de britanici pare făcută în grabă, sunt multe scăpări, multe improvizații, multe lucruri care nu se leagă în povestea asta. Narațiunea Londrei nu a convins, și nici n-a generat valul de indignare scontat. Multe țări s-au alăturat ”valului de solidaritate” în silă, fără niciun chef. Pur și simplu n-au putut rezista presiunilor Londrei și Washingtonului. Știu că s-au făcut de râs, și asta nu dă bine la imagine. Ca să nu mai vorbim despre faptul că-și văd și ele distruse rețele de culegere de informații din Rusia, organizate la fel cum sunt organizate cele rusești din exterior, cu acoperire diplomatică pentru ofițerii de dirijare. În plus se tem pentru viața cetățenilor ruși recrutați de serviciile respective. Nu e simplu să recrutezi în Rusia, chiar dacă FSB nu e ce-a fost KGB. Nici ăștia de acum nu sunt niște tandri!

În plus, să nu uităm că rușii au o diaspora importantă, și, vorba cuiva, ”spionajul” poate fi privatizat. Adică nu mai este nevoie de ofițeri de informații de profesie, sub acoperire diplomatică. Acum pot fi onești cetățeni, care au emigrat, sau studiază, sau fac afaceri, sau se află în vizită la rude, sau, sau, sau. Dacă americanii pot urmări o sută de indivizi, potențial ofițeri de informații ruși, diaspora rusă din SUA are peste două milioane de membri. Atât!

Acum toți sunt la faza ”Ce făcurăm, mă, nene, mă?!” Adică ceea ce părea o soluție începe să producă tot mai multe probleme. Pentru toți. Cum scriam în urmă cu ceva vreme, creșterea neîncrederii este o imensă eroare a Occidentului. Putem începe un nou Război Rece, deși eu sunt ferm convins că acela vechi încă nu s-a terminat, că acum asistăm la o reanimare a lui. Ca și vechiul Război Rece, opțiunile sunt limitate: îl transformăm în război cald, sau începem destinderea, prin pomenitele măsuri de sporire a încrederii, care înseamnă dialog și respect reciproc în cazul intereselor fiecăruia dintre actorii implicați.

Deocamdată faza destinderii este departe. Confruntarea crește, în condițiile în care dialogul între cei implicați este din ce în ce mai greu de realizat. Suntem, cred eu, pe drumul care duce la o criză similară celei a ”rachetelor sovietice în amplasate în Cuba”. Ea poate fi legată fie de Ucraina, fie de Siria-Iran. Nu știu în ce măsură mai avem lideri politici capabili să gestioneze astfel de crize, și diplomații capabile să le ofere instrumente de negociere. Uitați-vă la serviciul diplomatic al SUA: condus fie de militari, fie de foști șefi ai CIA, populat cu militari și foști agenți ai CIA. Ce fel de diplomație se poate face cu tunul?

Inutil să vă puneți ceva întrebări despre România în acest context. Ea există doar ca sursă de carne de tun, în caz că noul-vechi Război Rece se transformă în război pe bune. Dumnezeu să ne aibă în paza lui! Tenerifeeeee!