Un Caritas la nivel planetar

Incredibila fraudă de la o bancă franceză extrem de solidă, în aparenţă, şi care nu o dată a fost acuzată, din pricina seriozităţii şi chiar rigidităţii ei, de aroganţă, este vorba de Société Générale, a dezvăluit ceva din partea ascunsă a unui veritabil Caritas la nivel global, unde se joacă pe sume ameţitoare, de mii de miliarde de dolari şi euro. Brusc, lumea află cu oroare că banii deponenţilor, cât se poate de reali, bani care au în spatele lor muncă, eforturi, inteligenţă, creativitate, renunţări, sacrificii, sunt risipiţi cu câteva clickuri de maus de un geniu al calculatoarelor care nu mai face deosebirea între realitate şi lumea virtuală. Într-un recent articol, publicat în numărul din septembrie 2007 al publicaţiei Le Monde Diplomatique, Frederic Lordon vorbeşte despre „tendinţele Ponzi (Charles Ponzi, speculator american al anilor 20 ai secolului trecut, inventator al schemelor piramidale, care l-a inspirat pe iniţiatorul „Caritas”, Ioan Stoica) ale pieţelor financiare”, principiu după care se formează toate bulele speculative, minus intenţia de a escroca. Aşa s-a format bula speculativă a inteprinderilor informatice legate de Internet, aşa-zisele DotComuri. Aşa s-a format bula speculativă a imobiliarului, care ne bântuie pe toţi, şi căreia nu i se întrevede încă un final, mai mult sau mai puţin fericit. Şi tot Lordon vorbeşte despre „matematicienii nebuni de pe Wall Street”, care au provocat numeroase crize, mai mult sau mai puţin publice, de genul celei a fondului închis de investiţii LTCM, care administra active, de fapt produse derivate, de peste 250 de miliarde de dolari, confirm schemelor de evaluare a riscurilor şi beneficiilor întocmite de doi laureaţi ai premiului Nobel pentru economie. Un astfel de „matematician nebun” este Jérôme Kerviel, care a pus la punct un sistem paralel de tranzacţionare, ocolind astfel sistemele de protecţie ale băncii. Şi a risipit, ne-stingherit de nimeni, pe „câmpia vaniliei”( un soi de „apa sâmbetei” a produselor financiare derivate, cunoscute în jargonul meseriei drept „plain vanilla”) circa 4,9 miliarde de euro, întrând în Cartea Recordurilor cu o „performanţă” greu de egalat! Iar dacă nu făcea o eroare copilărească, probabil că „recordul” lui devenea astronomic. Culmea este că, din ceea ce se ştie până acum, a lucrat doar pentru plăcerea lui, din miliardele alea nici o centimă nu a ajuns în conturile lui! Grav este altceva: unii dintre responsabilii băncii au închis ochii la încălcarea regulilor, semn că investiţiile făcute de trader au adus beneficii, chiar dacă erau foarte riscante. Mai mult, nu se putea ca în astfel de cazuri să nu apară şi un delict de iniţiere: un responsabil al băncii a vândut, cu două săptămâni înainte de anunţarea publică a năzbâtiei traderului, acţiuni ale băncii în valoare de peste 80 de milioane de euro. Ceea ce a şocat pe este lipsa de motivaţie materială a lui Kerviel. Nu lăcomia, nu dorinţa de a câştiga cât mai mulţi bani l-au motivat în acţiunile lui. Ce anume l-a făcut să joace aceste sume uriaşe, în afară de situaţia în care este vorba de un soi de schizofrenie: anume de incapacitatea de a mai distinge între real şi imaginar? Când viaţa oamenilor şi avutul lor îşi pierd semnificaţia, se dematerializează, devin doar nişte cifre în statistici sau în conturi, poţi să le risipeşti fără să clipeşti, de dragul jocului? Se pare că da. Probabil că ajunsese dependent de „joc”, de pariuri pe pieţele financiare, iar cifrele nu mai aveau nici-o semnificaţie. Aşa cum într-un joc violent pe calculator poţi să-ţi mai iei o „viaţă”, dacă pe cea precedentă ai risipit-o, aşa îşi mai lua el o „poziţie” cu banii altora. În fond, Jérôme Kerviel nu se deosebeşte cu nimic de jucătorii obişnuiţi ai cazinoului numit ”capitalism financiar”. A comis un exces, atâta tot. Nu e primul-vezi banca engleză Barings , păgubită şi apoi falimentată de un alt trader, Nick Leeson – şi probabil nu va fi ultimul. Întrebarea este: câte asemenea evenimente au fost ascunse publicului şi rezolvate pe tăcute? Pentru un sistem în care încrederea în el este principala sa resursă, astfel de incidente pot duce la prăbuşirea lui. Şi dacă acest lucru se întâmplă, ce punem în loc? Frederic Lordon atrage atenţia asupra câtorva factori care duc la repetarea crizelor financiare într-un mediu tot mai puţin reglementat, în care libertatea de mişcare a capitalurilor este aproape absolută. Ei sunt, în ordine, pomenitele deja tendinţe Ponzi ale speculaţiilor financiare, laxismul evaluărilor riscurilor în faza de expansiune a ciclului financiar, vulnerabilitatea structurală în faţa celei mai mici modificări a mediului investiţional şi efectul de catalizator al unei dificultăţi locale care precipită inversarea tendinţei, revizuirea catastrofică a evaluărilor, contaminarea cu îndoieli a altor compartimente, colaterale, ale pieţelor, şocul asupra băncilor prea mult expuse la riscuri, ameninţarea unui accident sistematic, adică a unei prăbuşiri globale, urmată de o recesiune globală, prin ştrangularea creditului, şi de apelul la intervenţia salvatoare adresat băncilor centrale, venit din partea tuturor fanaticilor liberei iniţiative private. Cu alte cuvinte, mecanismul este simplu: noi ne asumăm riscuri iraţionale, câştigăm nemăsurat când Caritasul atrage suficienţi fraieri, dispuşi să investească în iluzii, iar când lucrurile devin naşpa, statul plăteşte nesăbuinţa investitorilor, iar vinovaţii de krach primesc „paraşute de aur” de zeci şi sute de milioane de euro sau de dolari, chiar dacă precedate de un şut într-o anumită parte a anatomiei! Actuala criză financiară îşi are originea în alta. La spargerea bulei Internet, în 2001, pentru a păstra interesul, dar mai ales banii investitorilor în economia americană, Alain Greenspan, atunci Preşedintele Fed, a decis să orienteze investiţiile spre domeniul imobiliar, printr-o politică de impozite şi taxe foarte reduse şi de micşorarea costurilor finanţărilor. Asta i-a încurajat pe intermediarii financiari şi imobiliari să atragă o clientelă din ce în ce mai numeroasă să investească în case. Aşa a fost pus la punct sistemul de subprime, credite ipotecare cu risc şi cu dobândă variabilă, oferite gospodăriilor cu situaţia financiară cea mai fragilă. Aceste credite au fost ulterior vândute altora, apoi băncilor, pentru duceau profituri bune. Aceste ipoteci riscante s-au răspândit ca viruşii în profunzimea sistemului financiar. Numai că, în 2005, Fed a crescut nivelul taxei directoare, urmată de creşterea dobânzilor la credite, declanşând un efect de domino. Peste trei milioane de familii sunt ameninţate cu falimentul personal, fiind practic insolvabile, având datorii totale de peste 200 de miliarde de dolari. Bănci precum Citigroup, Merrill Lynch, în Sua, Northern Rock în Marea Britanie şi de curând şi Swiss Re şi UBS în Elveţia au anunţat pierderi colosale. Asta cu toate eforturile băncilor centrale de a injecta lichidităţi în sistem sau de a reduce dobânzile de referinţă, cum a făcut Fed de două ori în mai puţin de o lună. Pe de altă parte, de slăbiciunea acestor bănci şi fonduri de investiţii expuse pe subprime au profitat fondurile de investiţii suverane controlate de state precum Rusia, China, India, sau de monarhiile petroliere din Golf. Grav este că această criză s-a propagat din economia financiară în economia reală, ceea ce conduce la confirmarea temerilor că ne aflăm în faţa unei recesiuni globale. Ar fi prima recesiune a economiei globalizate după modelul neo-liberal. Şi un motiv în plus să afirmăm că asistăm şi la declinul Occidentului, în favoarea Asiei. De urmărit cu atenţie.

Un partid în derivă N-a mai mirat pe nimeni anunţul amânării(pentru a nu se mai ştie a câta oară) Consiliului Naţional al Partidului Social Democrat. Nu mai miră pe nimeni nici faptul că această amânare, ca şi precedentele, de altminteri, reprezintă o gravă încălcare a Statutului partidului. Cui îi mai pasă de reguli în ţara asta? Şi atunci, de ce le-ar păsa lui Mircea Geoană şi apropiaţilor săi că încalcă regulile, doar pentru a nu fi puşi în postura de a da socoteală pentru contra-performanţele lor? În fond, această nouă amânare nu va rezolva problemele de fond ale PSD, aşa cum nu le-au rezolvat nici cele două Congrese succesive, din aprilie 2005 şi din decembrie 2006, dar nici manevrele subterane sau alianţele ad-hoc, conjuraţiile sau negocierile cu Palatul Cotroceni, dar mai ales aerele de guru ale „grupului de la Cluj” Unii dintre liderii PSD s-au supărat atunci când am scris că este foarte posibil ca persistenţa crizelor de identitate şi de lidership să fie cea mai bună dovadă că partidul şi-a epuizat misiunea şi trebuie să se re-fondeze. În fond, re-fondarea PSD nu ar fi nici-o nenorocire. Mai mult chiar, auto-dizolvarea sa ar oferi stângii româneşti oportunitatea de a construi un mare partid social-democrat, care să fie şi altceva decât un instrument în jocuri sterile pentru putere. Timp de aproape patru ani PSD s-a mulţumit să vegeteze, faptul că este cel mai mare partid parlamentar dându-i un soi de siguranţă înşelătoare. Nu a construit o alternativă de stânga la actuala putere de dreapta. Nu a reuşit să-şi construiască o nouă identitate, nu a elaborat o adevărată ofertă de stânga. Mediocritatea liderilor aleşi la Congresul din aprilie 2005 s-a reflectat într-un demers politic şi parlamentar la fel de mediocru, de lipsit de imaginaţie şi de vlagă. Nici măcar acum, în al doisprezecelea ceas Mircea Geoană şi fidelii lui nu se trezesc la realitate. Nu am văzut un partid mai molâu ca PSD! Reacţionează - când reacţionează! – anemic şi ne-convingător. Nu reuşeşte să lanseze nici-o temă a dezbaterii publice, fie că este vorba de teme serioase, fie că este vorba de „iepuri” după care să alerge adversarii politici şi care să ţină partidul în atenţia presei şi a opiniei publice. Cele 23% obţinute în alegerile europene, în condiţii de prezenţă extrem de redusă la vot, dau adevărata dimensiune a slăbiciunii PSD. Nu a câştigat în nici-un municipiu reşedinţă de judeţ, a pierdut în oraşele mici şi mijlocii şi chiar în multe sate. Şi a evitat un dezastru graţie doar fidelităţii unei părţi a nucleului său dur faţă de unii dintre liderii „istorici.” Indiferent ce i se reproşează lui Adrian Năstase, faptul că nu a fost cap de listă la euro - parlamentare este dovada lipsei de imaginaţie actualei conduceri. Până una-alta, Adrian Năstase este singurul om din partid care are chef să se bată, este motivat, dar, lucru şi mai important, are un proiect pentru care să se bată. Acum se încearcă evitarea revenirii Adrian Năstase într-o funcţie de conducere în partid. Ar fi cea mai mare, dar şi ultima greşeală a lui Mircea Geoană. Partidul este practic nepregătit pentru alegerile care au să vină. Nu sunt cunoscuţi candidaţii PSD în marile oraşe. La Bucureşti se dau lupte crâncene pentru stabilirea unei candidaturi pentru Primăria Generală. Mariean Vanghelie s-a auto-propus şi face presiuni să-i fie confirmată candidatura. Mulţi nu şi-l doresc pe el candidat, deşi primar mai prost decât cei din şirul lung de muhaiele care au condus Capitala cu greu s-ar mai putea găsi. Şi apoi, chiar dacă PSD ar reuşi să propună candidatul ideal, lucru care trebuia făcut încă din 2005, nu acum, cu siguranţă el nu va avea notorietate şi nu va reuşi să se facă ascultat în puţinul timp care mai rămâne până la alegerile locale. Ca să nu mai vorbim despre faptul că el nu ar avea sprijinul organizaţiei de Bucureşti, organizaţie care se confundă cu Vanghelie. În acest context iese la iveală altă slăbiciune de fond a PSD. Dacă până în 2000 PSD a fost partidul care a generat cel mai mare număr de lideri politici de calitate, cu reale capacităţi organizatorice, adevăraţi profesionişti ai politicii, acest proces s-a încetinit după alegerea în funcţia de secretar general al PSD a lui Cosmin Guşă, om venit din afara partidului şi un mediocru fără chemare pentru politică. De fapt, s-a rupt un mecanism, cel al recrutării, pregătirii şi promovării liderilor, mecanism delicat şi extrem de sensibil, care trebuie să ţină cont, în funcţionarea lui, de o serie de factori şi de raporturi de putere la nivelul partidului, greu de înţeles pentru cineva venit din exterior. După Congresul din aprilie 2005 procesul a cunoscut grave rateuri, cantitativ, dar mai ales calitativ. Prea puţini dintre români şi chiar dintre membrii PSD văd în Mircea Geoană, Titus Corlăţean, Victor Ponta, Vasile Dâncu şi alţii ca ei lideri politici demni de acest nume. Ei s-au trezit propulsaţi în fruntea PSD graţie unei conjuncturi, şi nu au fost aleşi pentru meritele lor şi pentru capacitatea de a gestiona eficient o structură aparte, cum este un partid politic. PSD rătăceşte printre opţiuni, se mişcă haotic în spaţiul public, pare că nu-şi mai găseşte raţiunea de a fi. Nu este nici de stânga, nici de dreapta. Mai există doar dintr-un soi de încăpăţânare a unor oameni, care sunt conştienţi că fără o contrapondere de stânga la actuala putere, democraţia românească ar fi în pericol, iar interesele celor mulţi, care sunt perdanţii tranziţiei la capitalism, nu ar mai fi cu adevărat reprezentate politic. Ce s-ar mai putea face pentru resuscitarea acestui partid? Nu cred că dezbaterile despre stânga românească, oricât de interesante şi de necesare ar fi ele, ar putea ţine loc de acţiune. Mai ales în situaţia actuală, când partidul a ajuns cu spatele la zid. Şi mai este ceva: gesturile simbolice, oricât de spectaculoase ar fi ele şi oricât ar conta în ochii unor talibani ai „societăţii civile”, nu au rezolvat nimic în partid. La Congresul PSD din aprilie 2005 l-au eliminat din conducere pe Ion Iliescu, gest simbolic, de „rupere a cordonului ombilical” care, vezi Doamne! ar fi legat partidul de fostul PCR! Şi în loc să crească, partidul a scăzut în sondaje! Într-un alt gest „purificator”, actuala conducere a rupt legătura cu „corupţia”, îndepărtându-l pe Adrian Năstase din structurile de conducere. Şi iar a scăzut în sondaje! Explicaţia este simplă: gesturile simbolice nu ţin loc de proiect politic şi nici de acţiune politică. Mai ales gesturile simbolice nu ţin de foame. Şi nici lupta pentru putere la vârful PSD nu este un semn de responsabilitate sau de servire a binelui comun. Aşa cum la cârma economiei româneşti este nevoie de un cârmaci care să ştie drumul, aşa şi PSD are nevoie disperată de un cârmaci cu experienţă. Dacă va fi unul cu tatuaje şi cu şnapsul în nas, sau un gentleman scrobit, puţin contează! Totul este să inspire încredere echipajului şi să-l motiveze.

Stafia votului uninominal

Consecvenţa în eroare este, se pare, caracteristica cea mai pregnantă a unei clase politice lipsită de viziune, care face din proiecte imposibil de realizat miză doar pentru că nu are de propus cetăţenilor României soluţii la problemele aflate pe agenda publică. O astfel de miză în lipsă de altceva mai bun este votul uninominal. Cu toate acestea, deşi Parlamentul are un morman de restanţe, deşi economia românească se confruntă cu o mulţime de greutăţi, deşi trebuie să dezbată şi să aprobe Tratatul Constituţional, ca să nu mai vorbim de pregătirea summitului NATO din aprilie în dimensiunea sa parlamentară, Birourile Permanente se reunesc să discute subiectul „votului uninominal.” Dacă ar fi vorba doar de înlăturarea obiecţiilor de ne-constituţionalitate formulate de Curtea Constituţională, ca răspuns la sesizarea lui Traian Băsescu, cel care a refuzat să o promulge, poate că obţinerea unui consens care să permită adoptarea Legii ar fi posibil. Dar nu este aşa. De fapt, ceea ce urmăresc Traian Băsescu şi parlamentarii din PD-L este schimbarea de fond a legii. Problema este că nici ei nu ştiu de ce ţin musai la varianta lor, dar în acest caz nu avem de-aface cu un calcul raţional, ci cu unul emoţional. Este pohta ce-a pohtit-o Traian Băsescu, ca atare este obligatoriu să se facă! Nimeni, nici din clasa politică, nici din societatea civilă, nu are curajul să recunoască un fapt evident: este prea târziu să se mai adopte acum o astfel de lege, care să-şi facă efectul la alegerile locale şi parlamentare din acest an. De altminteri, nici-un institut de sondarea opiniei publice n-a făcut până acum o cercetare care să simuleze alegeri în noua formulă, a votului uninominal, aşa încât partidele se îmbată cu apa chioară a unor sondaje care nu au nici-o relevanţă, pentru că analizele presupun păstrarea actualului mod de vot. Dacă Traian Băsescu şi Alianţa D.A. chiar doreau schimbarea sistemului electoral, făceau acest lucru în primele 100 de zile de guvernare, în perioada sprijinului celui mai puternic pentru noua guvernare. Dar, excepţie făcând introducerea cotei unice de impozitare, Alianţa D.A. nu a avut un program de reforme politice, economice şi sociale, pe care să-l promoveze în perioada de maxim sprijin popular. De fapt, Traian Băsescu avea în gând, pentru aceste 100 de zile, organizarea alegerilor anticipate, pentru a scăpa de „soluţiile imorale” gen PC, furios că nu reuşise să controleze şi Parlamentul, unde preşedinţii celor două Camere erau reprezentanţii PSD. Evident că, din acel moment lucrurile au scăpat de sub control şi au culminat cu momentul suspendării Preşedintelui României de către Parlament. Când acest deznodământ începea să se contureze, Traian Băsescu şi cei din jurul lui au redescoperit votul uninominal, în care au văzut un instrument pentru „pedepsirea” acelor parlamentari care vor fi avut tupeul să-l înfrunte, pe el, acest Zeus al politicii dâmboviţene. Ceea ce ni s-a vândut, mediatic, drept un instrument al reformării clasei politice, nu este decât un balsam pe orgoliul rănit al şefului statului, aflat în conflict cu toată lumea. Este ceva de genul: „nu sunteţi cuminţi, vă dau pe mâna poporului!” În paranteză fie spus, ”poporului” îi pasă tot mai puţin de hachiţele şi de ciondănelile politicienilor, iar modul lui de a protesta nu este prezenţa, ci absenţa de la urne! Ca să fim oneşti şi imparţiali, trebuie să criticăm în egală măsură pentru acest circ politic pe tema votului uninominal atât PSD, cât şi „societatea civilă”, alt actor alăturea cu agenda publică, alături de politicieni. Marele maestru al tuturor combinaţiilor, Viorel Hrebenciuc, alături de alţi „combinatori” de variate culori politice şi „apolitice”, au adus în discuţie subiectul votului uninominal, într-un scop la fel de egoist şi de blamabil: maximizarea câştigului electoral al PSD, imediat după acceptarea cererii de aderare a României la NATO, în noiembrie 2002, la Praga. Acelaşi egoism se manifestă acum în tabăra partidului prezidenţial, cunoscut şi sub numele de PD minus L, care, dacă luăm de bune afirmaţiile altui „combinator”, Valeriu Stoica, se va numi curând Partidul Popular. Şi atunci, cum poţi dovedi mai bine popularitatea de partid popular, decât câştigând la scor alegerile locale şi parlamentare? Nimeni şi nimic nu le garantează acestor „combinatori” că socoteala de acasă va avea bunăvoinţa să se potrivească, fie şi aproximativ, cu aceea din „târgul” urnelor de vot. Noutatea tipului de scrutin ar putea ţine pe mulţi acasă sau ar putea produce un număr mare de voturi nule. Apoi este imponderabila sistemului de recrutare a candidaţilor în colegiile uninominale. Dacă ne luăm după ce „elite” ne-au propus partidele în toţi aceşti ani, ar putea rezulta un Parlament de coşmar! Popularitatea sau notorietatea nu se transformă automat în vot pentru respectivul candidat. Rămâne de discutat şi problema nevralgică a delimitării circumscripţiilor uninominale. Cei care guvernează le vor decupa astfel încât să fragmenteze voturile adversarilor şi să maximizeze şansele lor de câştig. Scandal garantat! De altminteri am paria că şi dacă se pun de acord asupra celorlalte modificări, parlamentarii se vor împotmoli în nisipurile mişcătoare ale decupării circumscripţiilor, făcând imposibil de aprobat Legea. Aşa încât cel mai inteligent lucru pe care l-ar face toate partidele ar fi acela de a renunţa acum la această lege şi de a lăsa viitorului Parlament sarcina adoptării unei legi asemănătoare, după o dezbatere publică demnă de acest nume, cu argumente raţionale şi nu cu gânduri ascunse în legătură cu adevăratele motive ale promovării votului uninominal Personal, am susţinut şi voi continua să susţin punctul de vedere conform căruia democraţia reprezentativă se află într-o gravă criză de sistem, iar adoptarea unui alt tip de vot, cum este votul uninominal, nu ar face decât să accentueze această criză. Iar ca lucrurile să fie şi mai complicate, „societatea civilă”, care ar fi trebuit să fie un soi de moderator al dezbaterii publice pe tema crizei democraţiei reprezentative, contribuie, prin angajarea partizană alături de una sau alta dintre tabere, la adâncirea ei. Din păcate, stafia votului uninominal ne va bântui în acest an electoral, pentru că lui Traian Băsescu şi PD-L le convine să ţină cald subiectul, pentru a demasca împotrivirea „sistemului ticăloşit” la reforme. Numai că s-ar putea ca această stafie să-i bântuie şi pe ei, nu doar coaliţia anti - prezidenţială ad – hoc. Pe motiv de Adriean Videanu, ales, bine-mersi, prin vot uninominal, lucru care nu l-a făcut nici un bun primar, nici un politician onest. Dimpotrivă! De ţinut minte, pentru politicienii amatori: orice soluţie naşte noi probleme!

Pânza globalizării şi cei trei păianjeni

Vă recomand călduros o impresionantă analiză de geopolitică, aparţinând profesorului Parag Khanna, senior research fellow la American Strategy Program of the New America Foundation. Eseul pe care îl publică în The New York Times Magazine, ediţia de sâmbătă 26 ianuarie, dar care a apărut astăzi în ediţia electronică a ziarului, este un rezumat al cărţii sale “The Second World: Empires and Influence in the New Global Order,” care va fi publicată de editura Random House în luna martie. Voi reveni asupra ideilor din eseu, pentru că este un punct de vedere care ne interesează în mod direct, ca ţară membră a Uniunii Europene. Interesant este că în timpul Războiului Rece România făcea parte dintr-o Lume a Doua extrem de bizară, dacă ne raportăm la criteriile de apartenenţă, acum, prin aderarea la Uniunea Europeană, am avansat în rang şi suntem un picioruş, cam "păros" şi cam nervos, al unuia dintre Cei Trei Mari, care vor domina geopolitica secolului 21: Statele Unite ale Americii, Uniunea Europeană şi China. Deşi UE este mai degrabă un miriapod, care trebuie să-şi "disciplineze" picioruşele, să le facă să meargă în cadenţă şi, pe cât posibil, în aceeaşi direcţie! Eseul îl puteţi citi la adresa www.nytimes.com/2008/01/27/magazine/27world-t.html?_r=1&oref=slogin&pagewanted=all.

La umbra Codului Penal În adolescenţa mea făcea furori un catren, aparţinând unui mare umorist român, îmi cer scuze că nu-mi reamintesc acum numele lui, care suna cam aşa: „Hai să te fac un Tribunal, la umbra Codului Penal”. Nu mă îndoiesc că acest catren l-a inspirat şi pe preşedintele Traian Băsescu, care a trimis dintr-un foc opt foşti şi actuali miniştri la Parchete, pentru presupuse fapte de corupţie. De ceva vreme, viaţa politică românească se desfăşoară mai ales la umbra Codului Penal. Şi asta nu poate aduce nimic bun pentru viitor. De unde obsesia asta pentru justiţie, într-o ţară în care nimeni nu se sinchiseşte de lege? În fond, ce vedem noi în justiţie? Un arbitru onest, sau un instrument de a impune altora interesele şi soluţiile noastre? Întrebarea se referă în special la speţele care îi privesc pe politicieni, dar nu excludem de aici nici pe unii cetăţeni, profesionişti ai Codului Penal şi coşmarul oricărei instanţe, aşa - zişii procesomani. Câtă vreme, imediat după Revoluţie, am reconstruit sistemul instituţional şi cadrul legal al unui sistem politic democratic, tentaţia de a folosi justiţia în scopuri politice nu a fost prea mare. Lupta politică, după momentul mineriadelor, ale căror consecinţe au dat de gândit tuturor actorilor politici, s-a rezumat strict la spaţiul destinat ei în democraţie: partide politice, Parlament, mediile de informare, campaniile electorale. În tot acest timp poporul a fost arbitrul suprem, prin vot. Mai de voie, mai de nevoie, politicienii au acceptat decizia arbitrului şi s-au comportata ca atare. Ceva s-a schimbat după anul 2000, după intrarea în scenă a lui Traian Băsescu. Traian Băsescu, omul care se prezintă pe sine omul poporului, prin excelenţă, omul cu un discurs populist, a decis să nu mai lase poporul să arbitreze lupta politică. Dispreţul său profund pentru regulile democraţiei este notoriu. Dispreţ care se întinde şi asupra poporului, mai mult sau mai puţin voalat. Să ne amintim modul discreţionar în care a exercitat funcţia de Primar General. Cel care acum se declară adeptul cel mai ferm al consultării poporului prin Referendum a refuzat sistematic consultarea bucureştenilor în legătură cu proiectele sale fanteziste şi lipsite de sens, cum este faimoasa pasarelă care traversează calea ferată la Gara de Nord, deşi i s-a cerut insistent acest lucru. A refuzat să recunoască voinţa bucureştenilor şi nu a lucrat cu primarii de sectoare, care erau din PSD şi nici cu majoritatea din Consiliul General. A folosit şi atunci justiţia pentru a bloca decizii luate democratic de cei care, asta e, nu erau de acord cu el. Mobilul acţiunilor în justiţie ale lui Traian Băsescu nu era grija pentru interesul public, ci dorinţa de răzbunare şi intenţia de a-şi distruge adversarii cu ajutorul Codului Penal. A refuzat să recunoască rezultatul alegerilor parlamentare din 2004, a impus guvernul şi premierul pe care şi le-a dorit. Când a intrat în conflict cu premierul Călin Popescu Tăriceanu, iar Constituţia nu i-a permis să-l „radă”, a descoperit că mult mai eficient pentru sine şi pentru proiectele sale politice este folosirea justiţiei pentru a scăpa de indezirabili. Lupta anti-corupţie a fost pretextul ideal. Omul care are de dat socoteală pentru cele mai grave acuze de corupţie a ajuns, ajutat copios de o Curte Constituţională în derivă, care nu-şi mai înţelege menirea şi dă verdicte după cum bate vântul şi după cum se mişcă prin arhive dosarele de cadre, pardon! mapele profesionale, să hotărască destinul oamenilor politici. Traian Băsescu are puteri pe care nici Nicolae Ceauşescu nu le-a avut. Deciziile lui Ceauşescu puteau fi, fie şi teoretic, cenzurate de CPEx, de Comitetul Central, de Congresul PCR. Uneori au fost cenzurate, cel mai adesea nu, dar asta nu ţinea de reguli, ci de oameni fără demnitate şi fără şira spinării. Deciziile lui Traian Băsescu nu sunt cenzurate de nimeni, iar asta este legal şi constituţional. Procesul prin care Traian Băsescu decide aprobarea cererii de cercetare penală a demnitarilor este unui discreţionar, perfect opac şi imposibil de contestat. Aşa i-a distrus cariera executivă, dar şi pe aceea politică fostului ministru al Apărării, Teodor Atanasiu. Aşa se va întâmpla cu oricine va îndrăzni să-l înfrunte. Pentru asta s-a folosit de tot felul de slugi, de genul Monicăi Macovei, care, la rândul ei, va gusta din cupa amară a „recunoştinţei” băsesciene. Monica Macovei i-a construit instrumentul dominaţiei asupra clasei politice, prin intermediul modificării procedurii de numire a şefilor parchetelor. Aşa au ajuns la DNA oameni de casă ai lui Băsescu, gen Morar şi Ţuluş. Cât de idioţi ne pot crede cei doi, când, la o zi după ce ministrul justiţiei cere destituirea lor, iar pentru Ţuluş scoaterea din magistratură, pentru grave abuzuri şi pentru incompetenţă, îi încropesc acestuia un dosar penal, cer aprobarea pentru cercetarea lui, Băsescu le-o aprobă, iar nouă ne spun că asta e luptă cu corupţia! În fapt, Traian Băsescu a pus la cale şi lucrează la cea mai profundă operă de „ticăloşire” a sistemului instituţional, pentru subminarea democraţiei româneşti. Din „preşedinte-jucător” a ajuns „preşedinte-judecător”. Dacă el a hotărât că cineva este vinovat, Ţuluşii din dotare se vor grăbi să le fabrice dosare penale, iar presa aservită îi va linşa mediatic. Nimeni nu va mai fi la adăpost de abuzurile unui om care calcă pe cadavre pentru a-şi atinge obiectivele. Dacă acum politicienii sunt ţinta lui, cine poate garanta că mâine nu va veni rândul jurnaliştilor sau al celor din societatea civilă, care se opun politicii abuzive a preşedintelui României? Semne sunt: televiziunile aservite lui Traian Băsescu şi jurnaliştii lui de casă au început un război în toată regula cu adversarii şefului statului, din presă şi din politică, într-un mod care ne lasă un gust amar. La umbra Codului Penal comunist, pe care Monica Macovei a vrut cu tot dinadinsul să-l ţină în viaţă, Traian Băsescu îşi face mendrele. Viitorul democraţiei româneşti depinde acum de decizia Curţii Constituţionale în cazul Norica Nicolai. Dacă judecătorii Curţii Constituţionale îi recunosc lui Traian Băsescu dreptul de a refuza să confirme în funcţie miniştrii desemnaţi de premier, natura sistemului politic se schimbă radical. Trecem de la o republică semi - prezidenţială la una prezidenţială, cu tot ceea ce decurge de aici: Traian Băsescu nu va decide doar componenţa guvernului, ci şi politica lui. Ceea ce, într-un an electoral ca acesta, plin de tensiuni şi de confruntări, poate duce la reapariţia violenţei fizice în ecuaţia luptei politice. Dacă Justiţia ajunge să arbitreze jocul politic în locul poporului, putem spune adio democraţiei. Nu putem înlocui Constituţia cu Codul Penal, şi nici urna de vot cu boxa acuzaţilor. Este drumul cel mai sigur către totalitarism, fie el şi cu faţa lui Traian Băsescu. Mai avem măcar un dram de minte să înţelegem cât de departe s-a ajuns în subminarea democraţiei cu codul Penal? Vrem cumva să schimbăm catrenul: hai să te fac un nou Canal, la umbra Codului Penal?

Generaţia Putin, subspecia diplomaţi

Foreign Policy publică un sondaj de opinie efectuat în rândul studenţilor ruşi ce studiază în cele patru universităţi din Federaţia Rusă care furnizează personal calificat Ministerului de Externe. Sunt destule de comentat şi în legătură cu răspunsurile celor intervievaţi, şi în legătură cu interpretarea lor.

Găsiţi sondajul aici:http://www.foreignpolicy.com/story/cms.php?story_id=4141&print=1. Şi mai interesant ar fi fost un sondaj paralel, cu răspunsuri la întrebări identice, făcut şi în universităţi europene şi americane cu profil asemănător. Nu de altceva, dar nu doar Stalin are admiratori în rândul tinerilor. E suficient să sapi ceva mai atent pe YouTube!

În rest, banala constatare că mentalităţile se schimbă greu, ca şi gândirea imperială, peste toate plutind regretele după bunele vremuri ale lumii bipolare.

Fiecare cu strategia lui

Astăzi a fost dat publicităţii Raportul Comisiei Attali privind Eliberarea Creşterii Economice, Raport cerut de preşedintele Nicholas Sarkozy. Îl găsiţi aici:http://tempsreel.nouvelobs.com/file/442303.pdf. Ieri, în cvasianonimat, la Academia Română a avut loc un soi de înmormântare cu public a iniţiativei preşedintelui Ion Iliescu, aceea de a se elabora o Stategie de Dezvoltare Durabilă a României până în 2025. Ca să nu se zică despre el că nu-l mai interesează nimic altceva în afară de transcrierile convorbirilor telefonice ale adevrsarilor săi politici sau scormonirea prin dosarele lor de cadre sau de Securitate, Traian Băsescu a rostit un discurs, ca o slujbă de veşnică pomenire. Iar printre cei care erau absenţi de la "festivitate" se afla tocmai cel care iniţiase strategia, adică Ion Iliescu. Sarkozy are inteligenţa să-şi asocieze la guvernare adversarii politici, Jacques Attali fiind unul dintre cei mai apropiaţi şi mai fideli colaboratori ai preşedintelui socialist Francois Mitterrand, Traian Băsescu face tot ce-i stă în putinţă să rupă orice punţi de dialog între el şi adversarii politici. Attali i-a dat lui Sarkozy o perspectivă despre viitorul economiei franceze şi instrumentele cu care să opereze reformele necesare. Serviciile, cei mai buni prieteni ai domnului Băsescu, îi dau acestuia o perspectivă despre viitorul adversarilor săi, iar procurorii instrumentele necesare împlinirii ei. Ghici de ce trăiesc mai bine francezii!

Capitalismul nomad şi efectul de turmă

O criză care părea că se rezumă strict la Statele Unite ale Americii se întinde cu o viteză nebănuită la nivel global. Panica a început să cuprindă pieţele financiare internaţionale, bursele scad, iar din ce în ce mai multe bănci anunţă pierderi incredibile, de ordinul zecilor de miliarde de dolari şi de euro. Bine, asta nu i-a împiedicat pe mulţi dintre preşedinţii consiliilor lor de administraţie să încasezte prime de-a dreptul nesimţite de Crăciun!

Că Statele Unite ale Americii trăiesc pe datorie nu mai este un secret. Că marea majoritate a gospodăriilor americane sunt supraîndatorate, aşişderea. Cu toate astea nimănui nu pare să-i pese de consecinţe. Un soi de "după noi, potopul!"

În fapt, criza asta poate fi deosebită de celelalte de acest gen, care au la origine supraexpunerea la îndatorare a gospogăriilor şi a guvernului americane. Supraîndatorarea a avut o explicaţie: banii ieftini. Până de curând, economia americană a fost motorul economiei globale, iar dolarul a dominat copios celelalte monede. Peste 80% din economisirea la nivel global era investită în economia americană. Acum au apărut, pe fondul slăbiciunii cronice a economiei americane, mai ales din pricina deficitelor externe care par tot mai greu de finanţat, alternative mai bune pentru investitori. O astfel de alternativă este Uniunea Europeană- iar euro devine tot mai atractiv ca monedă de rezervă- la fel India şi China.

În ciuda dinamismului ei, economia americană are o serie de slăbiciuni, care abia acum încep să apară la iveală. Sigur, rămâne foarte atractivă şi competitivă, mai ales prin prisma capacităţii ei de a inova. Dar a şi renunţat la multe sectoare productive, preferând delocalizarea, pentru maximizarea profitului. Iar o serie de măsuri protecţioniste nu au ajutat cu nimic industrii care au disperată nevoie de reforme şi de modernizare, cum se vede şi din recentele crize din industria auto. La toate astea se adaugă costurile halucinante ale războiului din Irak şi Afganistan.

Dubiile rezonabile despre starea economiei americane sunt o explicaţie, poate singura cu adevărat raţională, din noianul de explicaţii care însoţesc aceste turbulenţe de pe pieţele financiare internaţionale. Restul sunt fie o colecţie de clişee( gândirea în clişee dominând copios dezbaterea publică peste tot în lume) fie explicaţii de-a dreptul rizibile.

Capitalismul nomad îşi urmează transhumanţa în turmă. Şi dacă "berbecul" o ia spre prăpastie, oile îl urmează instinctiv. Efectul de turmă nu este o necunoscută pentru cei care iau decizii în lumea finanţelor internaţionale. Şi cu toate astea, nimeni nu învaţă nimic din crizele trecute. Este ca şi cum pieţele financiare nu ar avea memorie. Merită să facem din asta un subiect de meditaţie.

Revenind la oile autohtone, lucrurile stau cu totul astfel. Spre norocul nostru, nu suntem prea adânc "înfipţi" în procesul de globalizare. Asta nu înseamnă cu nu vom suferi. Dar vom suferi din prostie şi din ceea ce unii numesc "exuberanţă iraţională". Iar această iraţionalitate este dată de incapacitatea noastră de a percepe la adevărata sa dimensiune riscul. Nu ştim să evaluăm corect riscul, şi ca urmare, în timp ce alţii au aversiune faţă de risc, nouă nu ne pasă de el. Decizia economică nu este un joc de tipul "totul sau nimic".

Nu am înţeles care sunt motivele reale pentru care leul s-a apreciat atât de mult-deşi în chestia asta decizia liberalizării contului de capital a jucat rolul principal-dar începem să înţelegem de ce se depreciază atât de rapid. Turma a luat-o la vale, către prăpastie. Câte "mioare" vor supravieţui? Greu de spus. Poate cele "surde", poate cele "oloage", poate cele care au nervii tari şi-şi spun că tot răul spre mai bine.

Acum cel mai prost lucru pe care l-am putea face ar fi să imaginăm, imitând Administraţia Bush, un plan de relansare a economiei. Ar fi bani cheltuiţi de pomană. Nu am face decât să mărim consumul, adică deficitul comercial. Această criză ne spune doar un singur lucru: trebuie să ne gândim serios la susţinerea reindustrializării României.

Până la urmă, nu din speculaţii şi din produse financiare exotice, inventate de tot felul de indivizi care au minte, dar nu şi valori morale, trăieşte o naţiune şi îşi construieşte bunăstarea.

Atunci când economia simbolică se decuplează prea mult de economia reală, mai devreme sau mai târziu apare o criză majoră. Adevărata stare a unei economii nu se vede pe ecranul calculatoarelor, oricât s-ar iluziona unii că pot prevedea, prin modele matematice, viitorul. Când au făcut asta, au provocat crize precum cea a fondului de investiţii LTCM din a doua jumătate a anilor 1990, care, la rândul ei, a prefigurat turbulenţele de pe pieţele din Asia, Rusia şi America Latină, din 1998. Vladimir Putin este consecinţa prăbuşirii rublei şi a consecinţelor sociale ale acestui traumatism economic.

Starea economiei se vede acolo unde se creează cu adevărat valoare. Fostul premier al Franţei, Pierre Beregovoi spunea: "când vreu să văd cum funcţionează economia franceză, nu mă uit în statistici. Mă duc şi număr camioanele pe autostrada Paris -Orleans. " Poate că "berbecii" finanţelor globale, înainte de a se arunca în prăpastie, cu turma după ei, ar trebui să se ducă să numere camioanele de pe autostrăzile americane, europene sau asiatice. S-ar putea să aibă nişte surprize extrem de plăcute.

Umor budist

Un interviu interesant, acordat de Dalai Lama publicaţiei Le Nouvel Observateur, îl găsiţi aici:

http://tempsreel.nouvelobs.com/actualites/opinions/20080116.OBS5540/le_dalai_lama__je_suis_un_marxiste_en_robe_bouddhiste.html

Sunt curios cum ar fi reacţionat "deontologii" noştri dacă fostul Patriarh Teoctist ar fi afirmat: "Sunt un marxist în sutană!" Oricum, omul nostru, dincolo de orice, are umor şi tăria de a spune lucrurilor pe nume.

Economia bunurilor simbolice

Am ezitat să abordez subiectul "Nokia", nu pentru că nu ar fi lipsit de interes, dimpotrivă, ci pentru că nu-mi plac reacţiile la cald, în care se trece repede de la argumente la invective. În sine, decizia firmei Nokia(apropo, eu nu voi boicota produsele ei, aşa cum fac o serie de politicieni germani, nici chiar dacă se va închide nou înfiinţata unitate de producţie de la Cluj) este una perfect legală şi previzibilă. Mai mult, fiind listată la Bursă, pun pariu că acţionarii firmei au aplaudat decizia, deoarece prevăd creşterea viitoare a profiturilor, prin scăderea costurilor cu mâna de lucru. Nu ar fi prima ocazie în care Bursele primesc cu entuziasm orice decizie de reducere a forţei de muncă, luată de firmele care au profit. Cred că nu aveţi dubii în legătură cu motivele! Trecem şi peste faptul că Germania, fiind în plină campanie electorală, politicieni, sindicalişti şi jurnalişti, toţi au supra-reacţionat în cazul deciziei firmei Nokia. Economia nu are cum să nu fie în chiar inima dezbaterii publice într-un an electoral, excepţie făcând România, care are alte priorităţi, cum ar fi rescrierea trecutului. Şi atunci, de unde această înverşunare? Dintr-o frustrare, generată, la rândul ei, de ignorarea realităţii. Frustrarea este legată de faptul că Germania îşi schimbă dramatic statutul de mare putere tehnologică şi de "mecanic-şef" al economiei mondiale. Nu s-au desfiinţat 2300 de locuri de muncă în industria textilă, şi nici în sectoare cu valoare adăugată mică, ce angajează de obicei oameni cu o mai slabă calificare sau necalificaţi. Nu, acum este vorba de sectoare de înaltă tehnologie, cu valoare adăugată mare şi cu salarii pe măsură. De bine, de rău, până acum Germania a reuşit să-şi păstreze, chiar şi în condiţiile mondializării, un sector industrial semnificativ, delocalizările fiind, cel mai adesea, excepţia, şi nu regula. Acum însă încep să se simtă efectele renunţării la ceea ce Michel Albert numeşte "capitalismul renan". Fascinaţia noilor generaţii de manageri şi de politicieni germani pentru modelul economic neo-liberal de esenţă anglo-saxonă are un preţ, care abia acum se developează, iar de deco0ntat îl decontează muncitorii şi comunităţile locale, care se văd obligate să gestioneze adevărate sinistre sociale, în condiţiile în care pierd resurse bugetare importante. Nu este de mirare că, în aceste condiţii, Partidul Social-Democrat german se radicalizează la stânga şi-şi recuperează liderii marginalizaţi, inclusiv pe Gerhard Schroeder, un Gerhard Schroeder mai bătăios ca niciodată pe teme sociale. De fapt, indiferent de faptul că vorbim de "capitalismul renan" sau de "capitalismul anglo-saxon", luăm cunoştinţă de faptul că nu suntem pregătiţi pentru mutaţiile pe care le induce deja ceea eu numesc "economia bunurilor simbolice". Spre deosebire de capitalismul industrial, care a dominat secolele 19 şi 20, capitalismul bunurilor simbolice, care se manifestă mai vizibil în acest doment doar în dimensiunea sa financiară, este, prin definiţie, unul "nomad", care călătoreşte, cel mai adesea, cu viteza luminii, în căutarea profitului maxim. Nu mai este un capitalism "naţional", legat de un sistem de valori politice, morale şi etice, şi nici de legităţile economiei clasice. Este puternic depersonalizat, aproape invizibil, ceea ce-l face şi mai temut.

Merită să acordăm o mai mare atenţie mutaţiilor pe care le va produce economia bunurilor simbolice în societate şi sistemul de valori morale, politice şi etice. Mai mult, trebuie să ne întrebăm dacă o investiţie precum cea făcută de Nokia la Cluj este o binecuvândare sau o povară. Pentru că dacă ea nu ne aduce mai aproape de cerinţele noii economii a bunurilor simbolice( în cazul de faţă însemnând creşterea capacităţii autohtone de inovare tehnologică şi de producere a unui alt bun simbolic, softul pentru comunicaţiile mobile), nu peste multă vreme vom protesta, la rândul nostru, împotriva firmei Nokia şi vom vitupera "capitalismul nomad". Adică mult zgomot pentru nimic! ,

Politica Civilizaţiei

Într-o recentă intervenţie televizată, preşedintele Republicii Franceze, Nicholas Sarkozy, a lansat sintagma "politica civilizaţiei", într-un context politic dominat atât de dezbaterea pe marginea conţinutului şi consecinţalor reformelor propuse de preşedintele francez în campania electorală din primăvara anului trecut, cât şi de apropierea alegerilor locale. Mai ales acestea din urmă sunt văzute ca un test pentru popularitatea unui om politic care iubeşte cu disperare lumina reflectoarelor şi care a încălcat un consens tacit în sferele puterii franceze: acela de a nu amesteca viaţa privată cu viaţa publică.

Destui jurnalişti şi oameni politici francezi, dar şi universitari de prestigiu s-au întrebat şi continuă să o facă: ce înseamnă, de fapt, această "politică a civilizaţiei"? Sigur, sintagma este una cu impact mediatic, numai că ea are o istorie în spate, şi descria, în momentul apariţiei ei, o cu totul altă realitate.

În 1997 a apărut o carte, " Politique de civilisation", semnată de Edgar Morin şi Sami Nair. Într-un interviu acordat cotidianului "Liberation" şi publicat în ediţia de astăzi, 18 ianuarie, Sami Nair spune câteva lucruri care ceea ce înţelegeau cei doi autori atunci în legătură cu politica civilizaţiei. Cartea era, spune Nair, un răspuns la întrebarea "încotro se îndreaptă lumea?", mai precis, o analiză a unui sistem mondial deja existent, dominat de procesul de mondializare. O mondializare intrată deja într-un nou stadiu, graţie prăbuşirii comunismului şi integrării în economia globală a economiilor emergente ale Chinei şi Indiei.

Acum, atrage atenţia Sami Nair, lucrurile s-au schimbat, în sensul agravării lor. "În Franţa, privatizarea legăturii sociale, intim legată de procesul de globalizare, conduce la o criză fără precedent a statutelor sociale:interesul general este pervertit, serviciile publice sunt dezmembrate, dinamica distructivă a războiului, a tuturor împotriva tuturor, plasată în chiar inima dispozitivului economic. Ideea, civilizată prin excelenţă, a "bunurilor publice universale", aflate în afara constrâgerilor pieţelor, care acoperă printre altele, domenii sensibile precum educaţia, sănătatea, locuirea, liberul acces la informaţie, este delegitimată prin constrângerea transformării lor în marfă. Statul nu mai este încarnarea voinţei generale care tinde spre lărgirea ariei de manifestare a solidarităţii, el are chipul încruntat al administraţiei, care nu încetează să se plângă de neputinţa sa...

Dacă civilizaţia înseamnă, în cea mai bună tradiţie europeană a Luminilor, instaurarea unei lumi în care ar prevala egalitatea şanselor şi solidaritatea umană, atuci trebuie să constatăm că ea se află acum într-o criză profundă."

În fond, Sarkozy foloseşte abuziv sintagma. "Politica civilizaţiei" constituia, în concepţia celor doi, Morin şi Nair, un instrument al prezervării şi chiar extinderii unui model economic şi social care, prin valorile şi mai ales efectele sale benefice în viaţa fiecărui individ, reprezintă substanţa unei civilizaţii, cea franceză, şi, prin extensie, cea occidentală. Pentru Sarkozy este doar un mod de a face "comestibile" reformele sale, după ce grevele de la sfârşitul lui 2007 i-au pus în discuţie intenţiile sale de a ataca o serie de privilegii sociale (în sensul propriu şi lipsit de încărcătură negativă) ale unor categorii profesionale.

În fond, "politica civilizaţiei" poate sta alături de "sistemul ticăloşit" într-un dicţionar al discursului populist. Pentru că, să fim oneşti: dacă pentru Edgar Morin şi Sami Nair "politica civilizaţiei" descrie o realitate, cu limitele de rigoare ale oricărei grile de citire a ei, pentru Sarkozy ea nu este altceva decât o etichetă sclipitoare pentru un proiect controversat. Alegând să evoce lucrarea unor oameni de stânga, Sarkozy continuă efortul său de a aduna adepţi şi de la stânga, şi de la dreapta, în ideea de a demonstra că, la rigoare, se poate guverna şi fără opoziţie. Şi, apoi, de ce nu, şi fără un model social bazat pe solidaritate şi pe valorile justiţiei sociale.

Dacă lumea occidentală renunţă, sub presiunea promotorilor mondializării economice, la modelul ei social şi continuă să accepte ca pe o fatalitate golirea de conţinut a democraţiei reprezentative, îşi pierde cel mai important instrument de a influenţa mersul evenimentelor la nivel global.

Tot înainte!

Nu am fost un entuziast al blogului, pentru simplul motiv că mulţi fac din el un soi de instrument de refulare. În general, nu cred că spaţiul virtual este cel mai la îndemână "divan", cum nu cred că cititorii sunt cei mai potriviţi pentru a le fi transferate frustrările şi fantasmele noastre.

Pe de altă parte, nu puteam ignora oportunitatea de participa la dezbateri publice pe teme care intră în aria mea de interes. Decizia de a înfiinţa acest blog este expresia insatisfacţiei faţă de calitatea tot mai lamentabilă a presei româneşti. Sunt un cititor împătimit de presă. Am învăţat să citesc, la şase ani, nu după un Abecedar, ci după un ziar, asta e! "Scânteia".

Într-un moment al existenţei mele, după Marea Revoluţie Capitalistă din Decembrie, jurnalismul a constituit "planul B" în carieră. Cei aproape şapte ani petrecuţi în redacţia Jurnalului Naţional mi-au adus şi satisfacţii, şi dezamăgiri. Am crezut sincer, şi nu am fost singurul, că în România există un public pentru presa de calitate. Tabloidizarea galopantă, care a cuprins nu doar presa scrisă, ci şi mediile electronice de informare, mă contrazice violent, aş zice.

Nu cred că există alternativă, pe termen scurt, cel puţin, la tabloidizare. Este un trend greu de inversat. Abdicarea presei de la rolul său de contraputere este îngrijorătoare. Dacă suntem oneşti, vom recunoaşte că raportarea presei la puterea politică a suferit o mutaţie periculoasă faţă de primii ani de după Revoluţie. Atunci opoziţia la putere a presei venea preponderent din perspectiva unor valori politice şi morale specifice societăţilor democratice. Acum ea vine doar din perspectiva intereselor economice ale "oligarhilor", de bine sau de rău, depinde doar de "distanţa" care îi separă de Cotroceni.

De aceea îmi place să cred că blogul este o soluţie pentru cei care, ca şi mine, sunt decepţionaţi de jurnalişti şi de modul lor de a trata realitatea. Nu în calitate de concurenţi ai jurnalismului clasic, ci de contraputere democratică, pentru că nu doar tabloidizarea o reproşăm acum presei, ci şi derivele ei totalitare. Iar ca om de stânga sunt îngrijorat de uniformizarea opiniei, de standardizarea ei, de intoleranţa faţă de punctele de vedere diverse, care contravin "ideii unice", oricare ar fi acea idee la modă.

În fond, blogul este şi un instrument de exercitare a unui drept constituţional. dreptul la opinie. Uităm că, înainte de a fi un motiv de păruială între Băsescu şi Tăriceanu, Constituţia este un garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Aşa că m-am angajat de bună voie într-o aventură care este, cel mai puţin spus, mare consumatoare de timp. Dar cum timpul este încă o resursă "ieftină" pentr români, asta e! Tot înainte!