Cât se poate serios, despre Revoluție. Pentru că, prin consecințe, cele întâmplate în urmă cu trei decenii se constituie într-o veritabilă Revoluție. Și Proclamația de la Timișoara, citită împreună cu Comunicatul Consiliului FSN, din seara zilei de 22 decembrie, constituie programul acestei Revoluții. Cu mențiunea că, dintr-un anumit punct de vedere, Proclamația de la Timișoara este mai aproape de viziunile unei social-democrații occidentale, deci mai la ”stânga” decât programul FSN.
Marea neînțelegere legată de Revoluția Română este legată de faptul că ieșirea din ”comunism” s-a petrecut la noi la ”stânga”, spre deosebire de Polonia, Ungaria, Cehoslovacia ieșirea s-a petrecut la dreapta. Percepția este falsă. Pentru că se bazează pe etichete, nu pe conținut. Greșit! Faptul că Ion Iliescu a fost unul dintre liderii politici ai schimbării nu înseamnă că România a ieșit din comunism la stânga. Dimpotrivă! Am fost țara care a dezmembrat cu o viteză inimaginabilă tot ce a însemnat stat social în ”comunism”. Influența fostelor partide ”istorice”, ale căror sensibilități sociale le cunoaștem, vezi Lupeni, vezi Grivița, s-a văzut în programele politice care au fasonat România după 1990. Mă mir că am reușit să punem în Constituție enunțul acela care spune că avem un ”stat social”
Aceste lucruri se vor vedea în 1996, la preluarea puterii de către CDR. Iar acum PNL face praf ultimele elemente care compun ”statul social” ”Terapia de șoc” adevărată a fost în România, și în Rusia, din motive diferite. Schimbările graduale au avut loc în celelalte țări fost comuniste. Unde schimbarea a fost gândită, nu făcută pe picior, ca la noi.
Și așa venim la adevărata cauză a slăbiciunilor României post-comuniste. Ea se numește eșecul elitelor, incapabile să construiască o alternativă la regimul comunist. ”Carta 77”, Sindicatul ”Solidaritatea” sunt construcții mult mai complexe decât le citim noi, superficial și fără prea mult interes. Au fost laboratoare de idei, au pregătit, fie și teoretic, ieșirea țărilor lor din comunism. Acolo și-au dat mâna gânditori marxiști și nemarxiști, economiști de toate felurile, intelectuali publici, inclusiv oameni din aparatul partidelor unice la putere. Rezultatele s-au văzut: schimbare negociată de putere, o tranziție economică și socială ordonată, pe cât posibil, continuarea unor proiecte de dezvoltare.
A fost așa ceva în România? Evident, nu! Deși unii intelectuali și unii politicieni și-au pus întrebări, au încercat să schițeze un proiect de viitor. Fără succes: lunga comă intelectuală a politicii românești, în care a fost băgată de Carol al II lea, a continuat fără întrerupere până în zilele noastre! Ce a produs, conceptual, PCR? ”Societatea Socialistă Multilateral Dezvoltată”? Sau cultul personalității lui Ceaușescu? Sigur, am avut câteva reușite, ca urmare a procesului de industrializare. Doar că, ce să vezi! Artizanii lui erau legați, intelectual, de școala de gândire economică interbelică, inclusiv de școala lui Gusti! Și nici proiectul ăla nu l-am dus până la capăt!
Cine să negocieze cu PCR schimbarea puterii la București, în decembrie 1989, dacă nimeni nu construise o alternativă? Și chiar dacă ar fi existat, cu cine să negocieze? Cu PCR, care s-a destrămat în câteva ore, după fuga lui Ceaușescu? Întrebarea la care trebuie să răspundem nu privește identitatea ”teroriștilor”, ci dispariția subită a PCR, un partid cu aproape 4 milioane de membri în scripte!Parcă aud comentariile voastre: ”Da ce, ăia au fost comuniști?!” Da, n-au fost! Au fost, cu rarisime excepții, oportuniști! De la intelectuali la muncitori, toți au văzut în PCR un instrument de parvenire, și atât. Nu a existat coeziune, nu a existat sentimentul apartenenței, nevoia de exprimare a convingerilor politice. Și nebunia continuă, sub forma traseismului politic. Pe așa ceva nu poți, nu ai cum construi!
Dacă am reușit să facem ceva, până prin 2004-2005, am făcut pentru că unor oameni, nu mulți, le-a păsat. Și au folosit puterea pe care au avut-o pentru a structura cât de cât societatea post-comunistă, trăgând de ea să-și atingă două obiective fundamentale: aderarea la UE și la NATO. După care a început dezmățul individualismului, răzbunărilor politice, jaful organizat al proprietății publice, deposedarea poporului de suveranitatea sa, întărirea statutului de țară ocupată al României. De ce? Pentru că, până la urmă, nu ne pasă de nimeni și de nimic! Nici măcar de viața noastră. Rămânem veșnic niște forme fără fond. Asta suntem noi, și nu vrem să ne schimbăm. Ne este bine așa: fără responsabilități, în bătaia vântului. Suntem ferm convinși că există Dumnezeul berzei chioare, care ne face și nouă cuib.
Tristă comemorare a unei Revoluții care a fost printre puținele evenimente demne din istoria noastră, ca națiune. Și reușim să ne batem joc și de el. Culegem ce semănăm, până la urmă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu