După douăzeci de ani

Am primit textul alocuţiunii fostului premier francez Lionel Jospin, care a participat la colocviul organizat săptămâna trecută la Paris de Partidul Socialist Francez. Colocviu la care a participat şi Ion Iliescu, a cărui intervenţie o puteţi găsi aici. Public textul pentru a putea compara viziunea unui om din Est, care a trăit comunismul, cu aceea a unui om care l-a analizat de la distanţă. Poate că viziunile şi concluziile lor nu sunt chiar atât de diferite.

"Vreau să încep intervenţia mea la această masă rotundă cu o întrebare: de ce sistemul sovietic a durat atât de mult? Consider că tocmai această lungă prezenţă în istorie a comunismului de stat explică atât condiţiile, cât şi consecinţele căderii sale. În ultimele decenii gândirea anti - totalitară a insistat mult pe înrudirea-cât se poate de reală-dintre cele două totalitarisme, nazist şi comunist. Doar că a lăsat în umbră ceea ce le separă. Cele două sisteme sunt totalitare, pentru că sunt regimuri politice în care un partid şi un stat pretind că se identifică în totalitate cu societatea. În cele două cazuri găsim aceleaşi elemente: un partid unic, o dictatură politică şi poliţienească, utilizarea terorii, fantasma inamicilor(pentru unii, democraţia şi evreii, pentru ceilalţi burghezia şi capitalismul), interzicerea şi apoi lichidarea oponenţilor, supunerea individului şi a societăţii voinţei Statului în numele unei doctrine absolute, în fine aservirea popoarelor aflate la periferia imperiului. Cele două sisteme sunt mortale, mortale pentru populaţia lor, şi mai mortale încă pentru popoarele supuse sau destinate rolului de victimă. Numai că regimul nazist a adăugat cadrului general particularitatea înspăimântătoare de a fi vrut dispariţia evreilor. Cu toate astea aceşti gemeni totalitari sunt, de fapt, falşi gemeni. Unul, nazismul, a fost, în istorie, o convulsie, gigantică şi tragică, care n-a existat decât cu puţin peste un deceniu, din martie 1933 până în mai 1945. Celălalt, comunismul stalinist, a fost un lung traumatism, care a durat mai mult de şaptezeci de ani, de la revoluţia din octombrie 1917 la căderea Zidului Berlinului, în noiembrie 1989, şi la dislocarea URSS, în decembrie 1991. Unul, regimul hitlerist, a fost adversarul implacabil şi ireductibil al democraţiilor occidentale. Celălalt, Uniunea Sovietică, a fost aliatul, bănuitor, al aceloraşi democraţii occidentale, în războiul împotriva puterii naziste. De ce a supravieţuit sistemul comunist atât de mult timp fratelui său inamic? Pentru mai multe motive. În primul rând actele lor de naştere sunt distincte. Revoluţia din 1917 a fost îndreptată împotriva unui regim politic arhaic, autocratic şi feudal: ţarismul. Ea a fost aureolată multă vreme de un mare prestigiu, mai cu seamă în vasta Lume a Treia, care se năştea din procesul de decolonizare. Al Treilea Reich s-a născut dintr-o contra-revoluţie ce dărâma o democraţie ce se năştea şi era fragilă: Republica de la Weimar. El a fost lovit instantaneu de oprobiu. Apoi - şi aici rezidă explicaţia principală - al Doilea Război Mondial le-a rezervat o soartă diferită. Uniunea Sovietică a lui Stalin a ieşit în fruntea învingătorilor. Ea şi-a putut salva regimul politic, şi apoi şi-a afirmat puterea. Germania hitleristă a fost prima dintre învinşi. Regimul său politic s-a prăbuşit, împreună cu acelea ale vasalilor săi. Puterile ocupante, occidentale, pe de o parte, şi sovietică, pe de altă parte, şi-au impus acolo regimuri politice identice cu ale lor şi le-au integrat sistemelor lor. În fine, maniera totalitară s-a aplicat unor ideologii profund diferite. Comunismul este o teorie a claselor, nazismul o teorie a raselor. Comunismul este un fiu, chiar dacă denaturat, al Luminilor, nazismul le-a fost ostil. Comunismul este o doctrină a egalităţii, chiar dacă în practică s-a îndepărtat de ea. Nazismul este o doctrină a inegalităţii. Comunismul, născut de marxism şi ieşit din mişcarea socialistă, s-a reclamat de la valori care au rezonat în democraţiile occidentale. Unii dintre criticii lui i-au reproşat mai puţin principiile - care, spre exemplu, erau incluse şi în Constituţia URSS - cât mai ales negarea acelor principii în realitate. De unde şi tentativele de reforme antamate, inclusiv de către comunişti, în Ungaria şi în Polonia, în 1956, în Cehoslovacia, în 1968, şi apoi din nou în Polonia, în 1981, pentru a reînnoi sistemul, prin introducerea democraţiei. Niciuna dintre aceste tentative nu a fost tolerată de Moscova. Dar cel puţin a existat speranţa, sau iluzia, regenerării comunismului prin democraţie. Nimeni nici măcar nu s-a gândit la o reformă a nazismului! Astfel, pentru că a existat atâta timp şi în lipsa reformelor, sistemul comunist a murit, la sfârşitul anilor 80, într-o criză de senilitate. Epuizat de competiţia cu Statele Unite, zdruncinat în certitudinile sale de mare putere de războiul din Afganistan, cu proprii săi conducători pierzându-şi încrederea în perenitatea sa, Uniunea Sovietică post-brejneviană stagna şi era în plină derută. Prăbuşirea a venit din nou de la marginile europene ale imperiului. Ţările din Est au fost cele mai expuse, după 1945, la dominaţia sovietică. Ele erau cele mai conştiente de necesitatea reformelor şi cele mai sensibile la forţa de atracţie a modelului occidental. La treizeci şi şase de ani de la revolta muncitorilor din Berlinul de Est din 1953 ceasul totalitarismului sovietic a sunat în inima Germaniei. În timp ce dorinţa de libertate şi nevoia de reformă creşteau în Polonia, în Ungaria, în Cehoslovacia, aspiraţia către unitate a poporului german devenea irezistibilă: Zidul cade. De ce? Pentru că de această dată în centrul imperiului, la Moscova, se refuză apelul la forţă. Curajul şi raţiunea în faţa istoriei ale lui Mihail Gorbaciov au fost, evident, decisive. Dar dacă acesta s-a putut impune, cu ajutorul lui Boris Elţîn, în faţa puciştilor vechii gărzi, asta s-a putut întâmpla pentru că aparatul partidului comunist şi nomenclatura sovietică îşi pierduseră iluziile comuniste şi chiar şi credinţa în legitimitatea lor istorică. Se pregăteau deja de reconversie. Astfel, în faţa ochilor neîncrezători şi fericiţi ai occidentalilor, blocul comunist se destrăma fără război civil şi fără vărsare de sânge. Ţările din Europa Centrală şi Orientală, apoi ţările baltice, şi-au regăsit suveranitatea. Uniunea Sovietică se destrăma şi ea, cea mai mare parte a republicilor sale, federate cu forţa în anii douăzeci, din est şi din sud, accedând la o independenţă mai mult sau mai puţin supravegheată. Care sunt consecinţele prăbuşirii blocului sovietic? Ele sunt mai grave decât ne-am fi aşteptat. Mă voi opri asupra a patru dintre ele.

1. Rusia şi-a ratat tranziţia. Brutalitatea trecerii de la vechea organizare centralizată, birocratică, ineficace, dar protectoare la o feroce şi anarhică logică de piaţă a provocat un haos economic şi financiar şi a antrenat o gravă mizerie socială. Nici puterea rusă sub Elţîn, nici partenerii săi occidentali nu au ştiut să gândească un proces de tranziţie. Economic destabilizată (de o versiune sălbatică a liberalismului), strategic încercuită(printr-o strategie americană şi a NATO inutil triumfalistă), Rusia a descoperit dezordinea odată cu libertatea, un surplus de sărăcie odată cu renaşterea economiei de piaţă şi umilinţa odată cu pierderea statutului de mare putere dobândit în perioada comunistă. Erau deci întrunite toate condiţiile pentru a se exprima în scurtă vreme o puternică dorinţă de revenire la ordine. Vladimir Putin, care-i va urma unui Boris Elţîn neputincios, în 1999, sprijinindu-se pe cadrele serviciilor secrete, din rândul cărora provenea, se va însărcina cu asta. În interior va re-centraliza puterea politică, în detrimentul satrapilor provinciali, şi punând sub control, în economie, oligarhii, deveniţi prea puternici. În exterior va readuce brutal la ordine Cecenia, va multiplica ingerinţele în Caucaz sau în Ucraina şi va reveni la retorica veche a confruntării cu Occidentul. E adevărat că actuala conducere a Rusiei relansat economia, cu ajutorul banilor proveniţi de pe urma creşterii preţului hidrocarburilor, a stabilizat ţara, fără ca asta să reducă instabilitatea în vecinătatea sa apropiată, şi a redat Rusiei vocea în concertul internaţional. Dar asta s-a făcut cu preţul unei regresii democratice, preferând autoritarismul pluralismului politic şi frânând afirmarea unei veritabile societăţi civile. Nu au fost tratate nici gravele probleme generate de declinul demografic, de alcoolismul de masă, ca şi nevoia de modernizare armonioasă a economiei ruseşti. Utilizarea resortului naţionalist, restaurarea reflexelor de mare putere sunt puncte de referinţă incerte şi potenţial periculoase, pentru a putea face faţă foarte serioaselor sfidări identitare şi rolului Rusiei la două decenii de la căderea Zidului Berlinului. Iată de ce Europa şi Statele Unite ale Americii ar trebui să abordeze cu mai mult discernământ relaţiile lor cu Rusia. Ar fi bine să nu se arate prea complezente în ceea ce priveşte poziţia faţă de derivele autoritare şi tentaţiile intervenţioniste ale puterii ruse. Dar ar fi ilogic să le favorizeze practicând o strategie care ia forma unei încercuiri iritante. Mai degrabă decât să se procedeze la o lărgire inconsecventă a NATO şi de a desfăşura sisteme anti - rachetă la porţile Rusiei, chiar şi invocând riscul iranian, ar fi preferabil un dialog serios şi exigent cu responsabilii ruşi pe probleme de securitate şi energie.

2. Europa s-a unificat fără să se întărească. Am fost fericiţi să vedem popoarele din Est regăsindu-şi suveranitatea şi libertatea. Şi dacă ar fi să facem un bilanţ, cu excepţia dramei iugoslave, Estul nu a folosit rău aceste noi libertăţi. Dar unificarea vechiului continent şi lărgirea irezistibilă a Uniunii Europene(care a trecut de la 15 la 27 de membri) nu au însemnat o creştere a unităţii politice, a elanului economic şi a capacităţii de influenţă pe scena internaţională. Prizoniera unei dezbateri instituţionale prea puţin convingătoare, divizată în ceea ce priveşte atitudinea faţă de politica expansionistă a Administraţiei Bush jr, fărâmiţată de replierea tot mai frecventă pe interesele naţionale, UE este lipsită de energie şi de voinţă. Mărturie stă alegerea unor personalităţi şterse şi slabe care să anime noile instituţii europene. Mărindu-se, Uniunea se comportă ca şi când s-ar fi diluat. Să sperăm că socialismul european, ale cărui idei forţă au fost reabilitate de criză, va răspunde sfidării propunând popoarelor continentului un nou proiect de civilizaţie şi, pentru început, adevărate priorităţi.

3. Statele Unite au cedat tentaţiei unilateralismului. La căderea URSS, SUA au părut a fi la apogeul puterii lor. La sfârşitul unei competiţii tehnologice şi militare dezlănţuite, ele şi-au adus vechiul adversar la punctul de ruptură. Ele au ieşit învingătoare în confruntarea între modul de producţie capitalist şi modul de producţie colectivist. Capitalismul va fi re-instaurat, sau instaurat, în vechiul spaţiu sovietic. SUA rămâneau singura mare putere mondială. Atunci s-a născut la americani credinţa că ar putea tranşa, unilateral, marile dosare ale lumii. Mai reţinută în timpul lui Bill Clinton, această iluzie l-a cucerit pe George W. Bush care a imprimat o schimbare profundă politicii externe americane. Or această schimbare se va opera în condiţii mai complexe şi mai dramatice decât cele prevăzute. SUA sunt sfidate de terorismul islamic, şi au fost lovite în inimă în septembrie 2001. Convinşi de dreptul lor la legitimă apărare, recunoscut de ONU, americanii au zdrobit prin forţă sanctuarul Al Qaida şi regimul talibanilor. Dar nu s-au mulţumit cu asta şi s-au instalat militar în Afganistan. După un an şi jumătate atacau Irakul lui Saddam Hussein, la început prezentându-l ca pe un complice al mişcărilor teroriste şi ca pe un pericol direct pentru SUA, după care au afirmat că este vorba despre o primă etapă în procesul de stabilire a unor state democratice în Orientul Mijlociu. Tentativa de a impune democraţia din exterior şi prin război, într-o ţară încă nepregătită pentru a o accepta, s-a dovedit nu doar utopică, ci şi nefastă. În loc să stingă terorismul, l-a inflamat. Cu alegerea preşedintelui Obama a venit în fine timpul revizuirii acestor lucruri. Marcaţi de amintirea Vietnamului şi întrebându-se despre sensul intervenţiei ţării lor în cele două ţări, americanii se tem de o împotmolire a opţiunii militare. În practică schimbarea este delicată. Pentru o mare putere precum Statele Unite este adesea mai dificil de a se retrage dintr-o ţară decât dea intra acolo. SUA ar vrea să iasă din Irak, şi mai târziu din Afganistan, dar numai după ce-şi vor fi atins scopurile războiului, adică doar lăsând în urma lor regimuri politice suficient de stabile şi de apropiate de ele. Dacă noua Administraţie americană a rupt-o sincer cu unilateralismul, a pune în practică o politică externă mai deschisă şi mai echilibrată, în plină criză economică, în timp ce colosul chinez înţelege să-şi facă jocul său, iar giganţii indian şi pakistanez ezită între conflict şi dialog iar Orientul Mijlociu rămâne zguduit de tensiuni, este o întreprindere redutabilă. Iată de ce este bine ca Europa să-şi aducă partea sa de contribuţie, de o manieră autonomă.

4. Mondializarea s-a dezvoltat fără limite. Dispariţia economiei colectivistă, urmată de convertirea Chinei la unele dintre reţetele economiei capitaliste, a favorizat emanciparea forţelor economice şi financiare de sub controlul statelor. Această schimbare era deja o realitate în ţările dezvoltate, sub influenţa doctrinei neo-liberale. Dar prăbuşirea blocului sovietic a amplificat această mişcare. Pe de o parte, pentru că piaţa mondială s-a unificat. Pe de altă parte pentru că eşecul economic al URSS a servit de justificare pentru dezvoltarea unui capitalism fără limite. Rolul de reglementare al statelor a fost discreditat. Or această absenţă a reglementării şi a controlului, mai ales în sfera financiară, este una dintre cauzele crizei economice actuale. Sfidarea perioadei care urmează este reprezentată de repunerea sub controlul statelor şi al popoarelor a unui capitalism fără limite şi opac în funcţionarea sa. Astăzi zidul care trebuie să cadă este zidul de bani.

Lionel Jospin"