Lecţia de radicalism

Claude Karnoouh ne oferă o lecţie de gândire radicală într-un articol publicat pe blogul Revistei Cultura, "Capitalismul, critica marxistă şi subiectul istoric astazi". Mă tem că sunt prea puţini cei care vor înţelege ce spune profesorul Karnoouh, furaţi de evocarea lui Marx. Nu despre Marx este vorba în principal, ci de fundătura în care a ajuns capitalismul, şi noi, odată cu el. Fundătură din care nu vom putea ieşi nici noi, nici el, fără o atitudine radicală faţă de realităţile induse de criza de sistem, realităţi evocate în articol. Şi cum mă temeam, schimbarea nu are cum evita lupta claselor, care, ne place sau nu, este parte componentă, dacă nu chiar fundamentală, a istoriei capitalismului. Ea doar a luat o pauză, bazată pe iluzia bunăstării generalizate, generată şi întreţinută de capitalism, privat sau de stat.

Citez mai jos un fragment din articol, care mi se pare mie important. Poate că trebuie să ascultăm şi astfel de voci, care, ce-i drept, deranjează prin radicalism.

"Ce sa mai faci cu masele de studenti din niste universitati tot mai numeroase si transformate in scoli profesionale specializate in formarea de someri pe banda rulanta? Jurnalismul, ca sa dau de exemplu: se invata el cu adevarat pe bancile scolii? Ori a scrie literatura, a compune poezie – se invata asta la universitate? E nevoie de un doctorat pentru a obtine un pictor sau un sculptor valoros? Si la ce bun atatea cohorte de istorici, de sociologi, de istorici ai artei, de filosofi, de psihologi etc.? La ce servesc miile de animatori culturali care sunt invatati sa creada ca Gainsbourg e un fel de Rimbaud sau ca Paolo Conte e tot una cu Montale, sau ca intre ultimul scribalau care-si pune pe hartie tribulatiunile lui de rahat si Guillaume Apollinaire si ale sale „Onze mille verges” nu e nici o diferenta? Au acestia un rol serios de jucat sau nu sunt decat niste paiate insarcinate a se ocupa de mintile tinerilor mai mult sau mai putin marginali si a-i determina sa nu mai gandeasca, sa nu se revolte cumva impotriva conditiilor de trai insuportabile?

Tipi de genul asta se recomanda drept intelectuali – unii dintre ei cu renume, unii in asteptarea renumelui, altii resemnati doar la nivelul vociferarilor anonime de prin camine culturale, asociatii diverse sau in penumbra crasmei. Toti acesti indivizi, insi cu statut si salariu garantate, stiu ca Printul trebuie fara doar si poate slujit in schimbul acestor retributii mai grase ori mai slabute. Mutatis mutandis, minus cunoasterea latinei, ei se aseamana batalioanelor de clerici de doi bani care, de-a lungul Evului Mediu, predicatori ai minusculei plus-valori rurale, tineau cu dintii si cu unghiile de bucatica lor, acceptand ordinele atat de putin crestinesti ale ierarhiei ecleziale. Or, a-ti conserva privilegiile, mai insemnate sau mai putin semnificative, cere supunere totala si mai ales educarea in spiritul unei strategii abile a servilismului. Laudatori ai virtutilor salutare ale capitalismului, sustinatori ai diferendelor contestatare autorizate, niciunul dintre ei nu-i va trage Printului scaunul de sub fund. Dimpotriva. Fiecare joaca rolul atribuit lui de puterea in exercitiu, camufland in tandem realitatea: unii slavind virtutile puterii, altii facandu-se ca le contesta.

Nu doar fenomenul suprapopularii planetei ridica din nou, astazi, cu mai multa acuitate, problema subiectului istoric, dar si slabirea gandirii critice teoretice, care in prezent nu face decat sa bata pasul pe loc. Se pare ca transformarea societatilor noastre de-a lungul secolului al XX-lea (cu efectele radicale ale celor doua razboaie mondiale) intr-o unica societate de consum – real sau imaginar – fara limite a modificat profund reprezentarile despre viitor ale societatilor postmoderne. As indrazni chiar sa sustin ca s-a intamplat un soi de mutatie (ca in genetica) in manifestarile structurii fetisiste a produsului de consum: beneficiile lui nu mai sunt doar apanajul frenetic al bogatilor – ca sa vorbim in termeni marxisti – ai leisure class, cum zicea Veblen, sau criteriul distinctiei intre clasele de mijloc, ca sa vorbim in termenii sociologiei bourdieusiene. Mutatia fetisismului marfii afecteaza, dincolo de structura in care se exprima schimbul capitalist (distributie extinsa si credit generalizat chiar si pentru saraci), chiar practica imediata, contaminand orizontul tuturor, al bogatilor si al saracilor, al puternicilor si al insilor fara resurse deopotriva. Pentru ca, asa cum s-a sesizat deja, nu e vorba doar de a critica si a chestiona consumul legitim – mijloacele de trai, chiar ale unei existente confortabile, de igiena si protectie medicala, sau conditiile unei vieti culturale decente –, dar si de ceea ce ar trebui numit – dupa ce infrastructurile colective au fost instalate, reconditionate si modernizate – un hiperconsum inesential. Acesta este, de fapt, motorul adevarat al capitalismului ultim, de tipul al treilea, sursa derivei generalizate care macina azi societatea, ciclul infernal al datoriilor in care au fost atrase tarile lumii a treia si consecintele sale: saracirea tot mai accentuata – destinul unei „Planet of Slums”.

Fetisismul marfii se prezinta asadar ca un ex-istant al capitalismului, care determina orizontul de sens al vietii, al sperantei, al asteptarii. Fetisismul marfii este expresia improbabilei Mantuiri a unei dorinte niciodata ostoite prin inducerea unui sentiment al lipsei permanente in sanul noii physis – o dorinta care transforma lumea in totalitatea sa (Um-welt – ceea ce este in jurul nostru si ne apartine) intr-o non-lume (un-welt), identificabila cu o lume a gadget-urilor-obiecte ale consumului global, potential nelimitat in teorie, dar in fapt limitat de variabila financiara. De aci incolo, totul e un gadget! Lumea nu mai reprezinta suma bunurilor produse, cum isi imagina Marx, ci suma a tot ce ar putea deveni un gadget de consum, a corelatelor sale si a deseurilor aferente.

Lumea a devenit propria sa groapa de gunoi: daca totul e gadget, totul devine, simultan, rebut, inclusiv armele de lupta care, pe de o parte seamana cu niste gadget-uri (pana la a se identifica in constiinta militarilor profesionisti cu niste jocuri), insa, pe de alta parte, efectul lor poluant nu e deloc inofensiv, amenintand sa otraveasca intreaga planeta."