Ce mă bucur!

Ştiu, sunt un ticălos! Dar cum să nu te bucuri citind astea: "Ieri, la un curs, i-am întrebat pe studenţii mei dacă ştiu numele vreunui scriitor român cu vârsta sub treizeci de ani. Văzând că se lasă tăcerea, am coborât ştacheta: spuneţi-mi un scriitor sub patruzeci de ani. Nimic. Măcar unul sub cincizeci de ani! Incredibil: studenţi de la filologie, din ultimul an, nu cunoşteau măcar un nume de scriitor român sub cincizeci de ani! Şi vă asigur că nu e vorba de nişte loaze, ci de copii buni, dornici să înveţe...În trecut, eroii unei naţiuni erau cei ce se distinseseră cu spada sau cu pana. Mândria naţiunilor erau poeţii. Lor li se ridicau statui, li se construiau legende, li se pronunţa numele cu pietatea datorată unor nemuritori. Ce ar fi Germania fără Goethe, Franţa fără Hugo sau Baudelaire, noi fără Eminescu?

Poziţia literaturii în viaţa oamenilor era una centrală, chiar şi dacă omul de rând nu citea mai mult decât cel de azi: el ştia însă cât de importanţi sunt cei ce modelează limba unui popor: scriitorii. În regimul trecut, ca să zicem aşa, cărţile au avut o importanţă mult mai mare în viaţa oamenilor. Erau singurul mijloc de „entertainment” cotidian, ieftin şi la-ndemână, în condiţiile în care televiziunea era impracticabilă, filmele erau puţine şi proaste, lumea de un cenuşiu exasperant. Cum nu prea se publicau nici cărţi de consum, poliţiste, umoristice sau de aventuri, oamenii consumau clasici: râdeau cu Don Quijote şi plângeau cu Anna Karenina. Te apucă o jale veselă când te gândeşti: românii au fost condamnaţi, timp de patruzeci de ani, să citească numai capodopere, iar azi, când au libertatea de a alege, nu doar că nu le mai citesc, dar nu mai citesc nimic, nici măcar cărţi de consum.

Tot pe-atunci, chiar şi formal şi cu multe îngrădiri, era cultivat un anumit respect pentru scriitorii români. În jurul vârstei de treizeci de ani, Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Ana Blandiana erau în manualele şcolare şi se bucurau, pe drept sau pe nedrept, de o notorietate naţională. Prozatori ca Marin Preda, Breban, Bălăiţă sau Buzura erau pe buzele tuturor şi cărţile li se vindeau în zeci de mii de exemplare. Am fost la librăria „Cartea românească” în ziua când s-a lansat „Cel mai iubit dintre pământeni”: câteva sute de oameni, înghesuiţi ca la coadă la brânză (era epoca nesfârşitelor cozi), au spart vitrinele librăriei. Toţi aceşti oameni erau relativ tineri în anii ’70, mult mai tineri, vai, decât mine acum, de pildă. Şi nu s-ar fi pus problema să nu-i ştie după nume - mai mult, să nu-i fi citit - studenţii de atunci de la Litere: îi ştia toată lumea, până-n creierii munţilor."

Cărtărescule, e ţara şefului ţău, pe care-l pupai în cur! Ăla de zicea că şcoala scoate tâmpiţi! Dar îi scoate cu mâna voastră! Cine a făcut manualele de limba română să arate cum arată? Cine şi-a bătut joc şi-şi bate joc de scriitorii pe care-i pomeneşti acum? Nu voi, "intelectualii"? Cine a condamnat "cultura de masă", şi a încurajat tabloidizarea culturii? Nu-i nimic! Primiţi ce meritaţi! Şi e doar începutul!