Ţara imposibilei democraţii

Reacţia străzii, a "societăţii civile" şi a majorităţii politicienilor în cazul propunerii lui Traian Băsescu demonstrează un singur lucru: că România este ţara în care democraţie este o imposibilitate organică. Îmi pare rău, sunrt român, mă doare să spun asta, dar suntem programaţi să fim slugi, ne bucurăm când suntem conduşi cu biciul! Democraţia înseamnă ceea ce urâm noi mai mult: responsabilitate. Nu ne place să ne asumăm responsabilităţi, să luăm decizii. Deciziile trebuie să le ia alţii pentru noi, şi de preferinţă străinii. Noi ne urâm temeinic, nu avem încredere unii în alţii, dar mai ales nu avem încredere în legi şi reguli. Nu pentru că sunt constrângătoare, ci pentru că nu le vedem rostul.

Am trăit, în istoria noastră, fără reguli. Suntem o naţiune şi un stat modern de prea puţină vreme. 150 de ani nu sunt suficienţi pentru a crea o cultură a respectării regulilor şi pentru consolidarea statului şi instituţiilor sale. Şi mai este ceva: democraţia modernă nu este produsul gândirii antice. Democraţia de acum nu are nicio legătură, în afară de nume, cu vechii greci, ci este produsul Revoluţiei Industriale. Care a atras după ea urbanizarea masivă, crearea unui sistem de educaţie nediscriminatoriu, crearea unor speţii de libertate personală şi de autonomie economică. Pe scurt, Revoluţia Industrială a creat condiţiile transformării individului în cetăţean şi gloatei în naţiune.

România nu a suferit, până la capăt, această metamorfoză, care în statele occidentale era o realitate acum o sută şi mai bine de ani. Premizele acestei transformări au fost fost întrunite abia în anii 60-70 ai secolului trecut. Şi transformarea n-a fost dusă până la capăt, procesul fiind întrerupt în decembrie 1989. Decembrie 1989 este prima dovadă că gloata devenise naţiune şi individul cetăţean. Ceea ce a urmat a fost o tragedie, din punctul de vedere al viitorului democraţiei. Întreruperea industrializării şi urbanizării, întoarcerea la realităţile din trecutul interbelic au făcut imposibilă democraţia în România. Avem forma, dar nu avem conţinutul.

Mi se pare înfricosătoare ura asta împotriva Parlamentului, ca instituţie cheie a democraţiei, garant al libertăţilor individuale şi colective, şi nostalgia după guvernarea de mână forte. Şi mai grav este că ura împotriva Parlamentului a fost cultivată cu metodă în special de către elitele intelectuale ale României, care au o gândire totalitară şi vădită admiraţie faţă de extrema dreaptă interbelică. Ideologii extremei drepte româneşti sunt maeştrii elitelor actuale, ceea ce este o veste proastă pentru democraţie.

Parlamentul nu dă nimănui nici carne, nici lapte, nici brânză, nici ouă. Nu dă contracte babane "regilor asfaltului" Nu, Parlamentul produce bunuri simbolice, legi şi reguli de bună conduită. Exact ce nu vrea să respecte gloata română, şi aici poate fi găsită o explicaţie a urii populare împotriva Parlamentului. Orice încercare de a pune ordine este interpretată drept un act de corupţie, de vreme ce este considerată instituţia cea mai coruptă a statului român, ceea ce este o aberaţie.

În plus, câtă vreme ai o tută şefă a Camerei Deputaţilor, şi de legiferat legiferează Executivul, şi mai nou şi Preşedintele României, scoaterea din joc a Parlamentului i se pare firească bizonului român, bombardat zilnic cu ştiri despre "excesele parlamentarilor".

De fapt, mai degrabă această neputinţă a românilor de a accepta democraţia şi costurile ei ar trebui să ne îngrijoreze. Şi nu golăniile lui Băsescu. Pentru că oricât de bine ar funcţiona Parlamentul şi oricât de mult ar fi populat cu oameni de excepţie, dacă românii nu-i văd rostul, el devine inutil. Şi votează cu golanul, chiar dacă ştiu ce-i poate pielea. Din păcate...Pentru că responsabilitatea nu face casă bună cu românul.