În bătălia ideologică din ultimii ani celor care spun că nu marxismul, sau comunismul, sunt vinovate de ceea ce s-a întâmplat în totalitarismele estice din Europa, ci marxiştii şi comuniştii care au citit şi aplicat greşit modelele, li s-a refuzat net acest argument, în fond de bun simţ. Acum argumentul revine, dar în apărarea unor modele economice, cum este EMH(efficient-markets hypothesis), criticat violent de mulţi şi considerat a fi un vinovat de actuala criză.
"The EMH, to be sure, has loyal defenders. “There are models, and there are those who use the models,” says Myron Scholes, who in 1997 won the Nobel prize in economics for his part in creating the most widely used model in the finance industry—the Black-Scholes formula for pricing options. Mr Scholes thinks much of the blame for the recent woe should be pinned not on economists’ theories and models but on those on Wall Street and in the City who pushed them too far in practice."
The Economist, din care am citat, dedică în numărul de azi un spaţiu generos analizei stării teoriilor şi modelelor economice, ştiinţei economice, în general, din perspectiva crizei economice. De fapt, mulţi văd această criză ca pe un eşec al economiştilor, nu doar al pieţelor şi al decidenţilor din domeniu.
Scurt şi brutal spus, "The past 30 years of macroeconomics training at American and British universities were a “costly waste of time". Nici mai mult, nici mai puţin! "The macroeconomic crisis of the past two years is also provoking a crisis of confidence in macroeconomics. In the last of his Lionel Robbins lectures at the LSE on June 10th, Mr Krugman feared that most macroeconomics of the past 30 years was “spectacularly useless at best, and positively harmful at worst. These internal critics argue that economists missed the origins of the crisis; failed to appreciate its worst symptoms; and cannot now agree about the cure. In other words, economists misread the economy on the way up, misread it on the way down and now mistake the right way out.” Sună al dracului de încurajator!
Cum s-a ajuns aici, din punct de vedere al teoriilor economice? "For about a decade before the crisis, macroeconomists once again appeared to know what they were doing. Their thinking was embodied in a new genre of working models of the economy, called “dynamic stochastic general equilibrium” (DSGE) models. These helped guide deliberations at several central banks.
Mr Buiter, who helped set interest rates at the Bank of England from 1997 to 2000, believes the latest academic theories had a profound influence there. He now thinks this influence was baleful. On his blog, Mr Buiter argues that a training in modern macroeconomics was a “severe handicap” at the onset of the financial crisis, when the central bank had to “switch gears” from preserving price stability to safeguarding financial stability.
Modern macroeconomists worried about the prices of goods and services, but neglected the prices of assets. This was partly because they had too much faith in financial markets. If asset prices reflect economic fundamentals, why not just model the fundamentals, ignoring the shadow they cast on Wall Street?
It was also because they had too little interest in the inner workings of the financial system. “Philosophically speaking,” writes Perry Mehrling of Barnard College, Columbia University, economists are “materialists” for whom “bags of wheat are more important than stacks of bonds.” Finance is a veil, obscuring what really matters. As a poet once said, “promises of payment/Are neither food nor raiment”.
In many macroeconomic models, therefore, insolvencies cannot occur. Financial intermediaries, like banks, often don’t exist. And whether firms finance themselves with equity or debt is a matter of indifference. The Bank of England’s DSGE model, for example, does not even try to incorporate financial middlemen, such as banks. “The model is not, therefore, directly useful for issues where financial intermediation is of first-order importance,” its designers admit. The present crisis is, unfortunately, one of those issues."
Mai pe scurt, una dintre legile lui Murphy a fost de bază: dacă datele experimentale contrazic modelul teoretic, ignoră-le! Sigur că absenţa unor elemente din modelele teoretice nu a fost întâmplătoare, ci deliberată. Modelul era doar pentru proşti, pentru a le demonstra că nu există riscuri dacă investesc în tot felul de "produse exotice", care erau din start proiectate toxice.
Discuţia se poartă în jurul modelelor economice, în special despre limitele şi slăbiciunile lor. Întrebarea este dacă se continuă cu ele, după reglajele de rigoare, sau se imaginează ceva nou: " These basic models are also influential because of their simplicity. Faced with the “blooming, buzzing confusion” of the real world, policymakers often fall back on the highest-order principles and the broadest presumptions. More specific, nuanced theories are often less versatile. They shed light on whatever they were designed to explain, but little beyond.
Would economists be better off starting from somewhere else? Some think so. They draw inspiration from neglected prophets, like Minsky, who recognised that the “real” economy was inseparable from the financial. Such prophets were neglected not for what they said, but for the way they said it. Today’s economists tend to be open-minded about content, but doctrinaire about form. They are more wedded to their techniques than to their theories. They will believe something when they can model it.
Mr Colander, therefore, thinks economics requires a revolution in technique. Instead of solving models “by hand”, using economists’ powers of deduction, he proposes simulating economies on the computer. In this line of research, the economist specifies simple rules of thumb by which agents interact with each other, and then lets the computer go to work, grinding out repeated simulations to reveal what kind of unforeseen patterns might emerge. If he is right, then macroeconomists, like zombie banks, must write off many of their past intellectual investments before they can make progress again.
Mr Krugman, by contrast, thinks reform is more likely to come from within. Keynes, he observes, was a “consummate insider”, who understood the theory he was demolishing precisely because he was once convinced by it. In the meantime, he says, macroeconomists should turn to patient empirical spadework, documenting crises past and present, in the hope that a fresh theory might later make sense of it all. "
Până una-alta, noi suntem lipsiţi de grija asta. Economie de modelizat nu mai avem, economiştii noştri sunt cu capra la raze, politicienii, la fel, iar singurul lucru care ne interesează este cine cu cine şi-o pune!
9 comentarii:
Dle Gheorghe,
e o marota asa zisa "aplicare gresita" a modelelor "utopice". O marota a stangii extreme peste tot pe Glob. Acolo unde imediat dupa caderea URSS si aflarea ADEVARULUI GOL GOLUT(adevar cunoscut dar deja dar din motiv de "politic corect" nu tocmai acceptat) al unor asemenea sisteme "propovaduitorii" acestor modele nu au mai avut "argumente". Este un NON ARGUMENT nicidecum un argument.
Totalitarismul comunist este efectul ideologiei, modelului si a argumentatiei marxist comuniste. Nu poti avea societati "la extrema" unde CAPITALUL sa nu existe(PIATA in esenta) sau unde SOCIALUL sa nu existe. Aceste tipuri de ideologii sunt din start FALSE si UTOPICE din pacate si criminale.
Nu, nu este o marotă aplicarea greşită a modelelor, este o realitate. Ea nu justifică în niciun fel excesele şi crimele, INDIFERENT cine le comite.
Modelele au întotdeauna limite, iar dacă sunt şi greşit sau deformat aplicate, atunci indiferent că este vorba de democraţie sau de totalitarism cineva plăteşte. Şi cei care plătesc nu fac parte din elite decât foarte rar, când se lasă cu vreo revoluţie. Altminteri plătesc ceilalţi.
În plus, greşeşti spunând că în comunism nu există capital şi piaţă. Există, doar că rolul lor este deformat şi limitat arbitrar.
Dle Gheorghe
Nu exista "modele" aplicate "ad literam" ci cu variatii. Deci este o "marota". Sistemul comunist (modelul) se bazeaza "utopic" pe apartenenta la un partid(clasa sociala) unic(unica), la negarea pietei (mercurialul nu e piata), la negarea "acumularii de capital"(a capitalului in esenta), a negarii initiativei private.
In conditiile disparitiei motorului de progres (motivarea) astfel de societati sunt supuse esecului atat economic cat si social. Egalitatea poate exista vizavi de institutii(fata de lege, fata de sanatate, fata de educatie) si eventual de unele oportunitati dar Egalitatea intre Indivizi nu exista oricat ar fi ea de "reglementata" de catre "statul atotputernic". Omogenizarea atfel obtinuta duce la pierderea CALITATII.
In democratie e simplu. In caz de aplicare "neconforma" dorintei cetatenilor apare schimbarea rapida. Nu se cronicizeaza. Cu toate ca este "instabila" din punct de vedere politic are viata mult mai lunga.
Libera initiativa este distrusa total in aplicarea modelului comunist prin centralizarea deciziei la stat.
In modelul comunist nu exista o separare a puterilor in stat dimpotriva acestea sunt centralizat subordonate "elitei". Cu populismul de rigoare(manifestul partidului comunist a pus bazele acestui populism, puterea clasei muncitoare).
Centralizare care duce direct la totalitarism.
Notiunea de libertate dispare in totalitate in astfel de societati. Ea nu este "importanta" decat pt a consfinti "puterea". Individul nu mai exista fiind inlocuit de catre "masa".
Shadowman,
Existau şi alte mecanisme de piaţă (şchioape) în aşa-zisul socialism. Să te gândeşti numai la mercurial este simplist. Chiar în condiţiile planificării centralizate exista o o piaţă de resurse, mărfuri şi capital chiar la nivelul întreprinderilor de stat, şi mecanisme mai mult sau mai puţin neortodoxe de a influenţa «piaţa».
Apropo, dacă mercurialul nu e piaţă, atunci cartelurile sunt piaţă?
După dumneata, motorul de progres, paranteză motivarea închis paranteza, este care? Banii? Profitul?
Clasa socială unică este un vis frumos. Partidul unic s-ar putea să ajungă o realitate. Dacă mneatale ţi se pare că în lumea de astăzi partidele mai reprezintă ceea ce reprezentau ele cândva...
Şi chiar dacă ar mai reprezenta. Să zicem că într-o ţară iese la alegeri vreme de 50 de ani Partidul Liberal. Şi matale chiar ţi-ai dori asta, căci competiţia este reprezentată de un partid comunist, unul socialist şi unul neonazist. Iaca, sunt partide pentru toate gusturile. Dar dacă, după ideologia dumitale «democratică», partidul liberal este singura alegere rezonabilă, la ce bun că mai există ălelante? A, că dacă rămâne singur pe piaţă, ăsta liberal o s-o ia razna? Păi şi-aşa poate s-o ia razna, că ce-o să faci? O să votezi cu stânga ori cu fasciştii?
Elita comunistă de care vorbeşti a fost înlocuită acum de puterea marilor corporaţii. Dacă dumneata crezi că piaţa îţi oferă ce îi ceri tu, atunci te înşeli sau trăieşti cu capul în nisip.
Oricum, modul (sovietic, maoist, etc.) de formare a elitei din acele regimuri are prea puţin de-a face cu ce-au scris Marx şi Engels. Pe bune. Pierderea libertăţii este imputabilă în mai mică măsură lui Marx decât vrei dumneata să accepţi.
M-am gandit si eu la acest argument, al teoriei bune si aplicarii proaste. Dincolo de faptul ca eu cred ca teoria in sine era gresita si ca aceeasi teorie va conduce la aceleasi rezultate, mai este ceva care invalideaza argumentul. Nu poti veni sa propui un sistem social-economic novator(pana la urma ce se propunea era cu totul nou in raport cu intreaga istorie a omenirii), daca nu iei in calcul si elementul uman. Daca nu te gandesti macar putin, mai, ceea ce am creeat este un excelent sistem teoretic, dar poate fi pus in practica de catre oameni fara ca elementul uman sa denatureze ceea ce parea un sistem foarte bun intr-o catastrofa. Si cand spun catastrofa vorbesc nu de consecinte economice, ci de o alterare in straturile profunde ale societatii, ale mentalului colectiv, a valorilor, a structurii oamenilor.
Socialismul vrea binele oamenilor, dar nu tine cont de om, ca fiinta individuala. Se bazeaza pe activist, dar uita ca si activistul e om, etc.
Da, activistul este şi el om, dar...
Nu-s convins că genul de activist de partid pe care-l ştim noi are bază teoretică în opera lui Marx.
Pe de altă parte, însuşi termenul de dictatura proletariatului nu este o invenţie a lui Marx, ci a lui Louis Auguste Blanqui, un socialist oarecum utopic. Când Marx a preluat conceptul, pe care de altfel nu l-a folosit oricât de mult în operele scrise (indiferent ce credem noi), a utilizat "dictatură" doar în sensul de "dictatura proletariatului va înlocui dictatura burgheză", ca să nu mai spun că etapa asta se dorea o fază tranzitorie.
De altfel, cuvintele aveau altă rezonanţă în epocă. În vocabularul epocii Luminilor, dictatura era opusă tiraniei, şi era văzută ca pe o putere excepţională delegată pentru o vreme cuiva, şi nu o putere discreţionară nelimitată.
Să revenim. Istoricul Boris Souvarine afirmă că Marx n-a evocat în mod explicit dictatura proleariatului decât de 2 ori, ca pe o situaţie temporară fără legătură cu nici un partid anume, şi apoi în treacăt în 5 linii într-o scrisoare, şi în fine în notele critice ale programului de la Gotha. În total, 15 rânduri în cele 38 de volume in-octavo din ediţia rusă a operelor lui Marx şi Engels!
Prea confundăm marxismul cu marxism-leninismul, stalinismul, ceauşismul, maoismul, titoismul, castrismul, etc. Părerea mea.
Béranger
Nu esti tu cumva Radu :-)? Am impresia ca ne cunoastem. Buna poza aia de acum cativa ani de la FBI daca tu esti cel pe care il banuiesc.
1. Nu exista o piata de resurse. Existau "stocuri" iar disponibilitatea lor era legata de politica de stat de export.
2. Cartelurile nu sunt nici ele piata binenteles. Ci negarea pietei.
3. Exact banii si profitul reprezinta motivarea.
4. Cum am si scris democratia este extrem de "instabila" politic deci de aici se poate trage concluzia ca poate fi inlocuita cu un totalitarism militar sau comunist destul de usurel. De exemplu atunci cand "interesul pt vot" scade prea mult. Si da e si vina "partidelor" pt ca nu mai reusesc sa convinga din diletantism si prostie dar si a erorilor care s-au cronicizat in societate.
5. Imi dai un exemplu "extrem". Un partid sa zicem democratic si o "pleiada" de partide extremiste care dpdv al meu personal nu ar trebui sa existe. Sa zicem ca ai partidul socialist democrat si ca mai ai si unul ecologist si eventual unul conservator. Nu mi se pare normal sa ai un partid 50 de ani la putere (cu tot exemplu Suediei care nu e totusi de 50 de ani). Ar fi ceva "putred" in democratia respectiva.
Deci eu nu mi-as dori asa ceva. Ai inteles gresit. Pot vota cu stanga democrata sau chiar cu conservatorii sau ecologistii fara pb.
6. Marile corporatii nu sunt INCA echivalente elitei "unice" comuniste. In democratie, stiu sigur ca stii asta, exista reglementari care se aplica eventualelor oligopoluri, monopoluri, etc ale acestor mari corporatii. Nu prea traiesc cu capul in nisip dar tu ai tendinta de a judeca doar la extrem.
7. Pierderea libertatii este "imputabila mai putin lui Marx" doar pe considerentul "ruperii" materialismului istoric de cel dialectic. Moda actuala. Acceptarea doar a celui istoric.
Binenteles ca "ideologul" nu poate duce povara singulara a "aplicarii" ideologiei sale. Sunt foarte multe de spus si fara sa fiu un "taliban crestin" te indemn sa citesti cum a denuntat biserica(in principal cea catolica) comunismul.
Da, se moa ie ăla.
Haioasă Biserica. Iniţial, ea era foarte comunistă în condamnarea vameşilor şi cămătarilor, asta până să zică nea Weber că nu-i nici o problemă dacă eşti protestant.
Béranger
pai atunci ne-am cunoscut doar virtual pe blogul romanilor din Franta :-). Toi "gura mare" ca de obicei :-p
Trimiteți un comentariu