Marte, următoarea destinaţie

Nu ştiu cum au văzut alţii aselenizarea, dar pentru mine, pasionat de aviaţie, a fost un soi de Nirvana tehnologică, un eveniment care mă făcea să cred că orice este posibil, că omul poate face lucruri cu adevărat măreţe. Liberalizarea din anii 60 mai făcuse un lucru: începeam să avem date şi să comparăm tehnologiile sovietică şi americană. Deşi cursa spaţială era condusă de sovietici, eu eram sigur că americanii aveau să fie cei care puneau primii piciorul pe Lună. Fie şi pentru faptul că îşi asumaseră deschis acest obiectiv şi canalizau toate resursele în domeniu în această direcţie.

Nu ştiam atunci multe lucruri, şi unul dintre ele explică de ce n-au fost sovieticii primii care să aselenizeze. Anume moartea lui Serghei Korolev, în 1966, care a fost pentru programul spaţial sovietic ceea ce a fost pentru cel american Wernher von Braun. El a lăsat în urmă un program complicat, o rachetă cu mari probleme, N1, dar şi un motor-rachetă excepţional, care, după 1990 a fost vândut americanilor, care nu aveau ceva mai modern după 30 de ani de la proiectarea lui!

Toate astea se desfăşurau pe fundalul Războiului Rece şi era un front al lui. Războiul Rece a fost războiul total, care a cuprins toate aspectele vieţii materiale şi spirituale ale umanităţii, şi de aceea este greu să ieşim din logica lui. De aceea, când aniversăm aselenizarea echipajului misiunii Apollo 11, o facem, cel puţin aici, în Est, din perspectiva americanofiliei şi a rusofobiei.

Numai că evenimentul de acum patru decenii a fost unul cumulativ, şi el a fost posibil datorită eforturilor multor naţiuni, pe o durată mult mai lungă de timp. Iar cei de care nu trebuie să uităm sunt germanii. Dacă în 1945 americanii nu puneau mâna pe toţi savanţii rachetişti ai lui von Braun, pe rachete şi pe tehnologiile aferente, ar fi fost mult în urma sovieticilor.

Aşa că este aproape firesc să uităm să amintim că ruşii au fost şi ei pe Lună. Cu un sistem de roboţi, sonde automate. Prima misiune a fost Luna 9, în 1966. Luna 16 a adus mostre de sol lunar, în 1970. Şi mai interesant este robotul autonom Lunahod 1, un vehicol care s-a mişcat pe suprafaţa Lunii, făcând diverse experienţe.

În cursa spaţială, americanii au marcat, cu aselenizarea, o victorie de prestigiu. Întrebarea este dacă au obţinut, ştiinţific vorbind, ceva în plus faţă de ruşi, care au folosit roboţi? Greu de spus. Mai degrabă nu. Şi ceea ce au acumulat în programul Apollo nu le-a folosit prea mult americanilor în anii următori, când au schimbat radical programele NASA, trecând la misiunile navetei spaţiale şi apoi la ISS, staţia orbitală internaţională.

Mai mult, au folosit extensiv, după model rusesc, roboţii pentru explorarea planetelor Marte şi Venus, a asteroizilor şi cometelor. Revenirea lor pe Lună este un proiect lipsit de sens, dacă nu are o justificare economică bine definită. De fapt, poate că adevărata încercare pentru omenire ar fi acum amartizarea, adică o misiune spaţială cu echipaj uman, cu destinaţia Marte. Care a fost, de fapt, visul ambelor mari puteri din timpul Războiului Rece, şi visul lui von Braun.

Asta presupune o cooperare între toate naţiunile care dispun de tehnologiile necesare şi de resursele umane şi financiare pe care le implică un astfel de program ambiţios. Cu alte cuvinte, ca să poată fi posibilă amartizarea, trebuie să ieşim din logica Războiului Rece. Ceea ce nu pare atât de uşor nici acum, la două decenii de la prăbuşirea comunismului.