miercuri, 28 septembrie 2011

A doua criză a rachetelor



Când a izbucnit criza rachetelor sovietice instalate în Cuba, în 1962, aveam opt ani. Nu-mi amintesc prea multe despre ea. Televizor sigur aveam, era un Naţional, de care nu m-am despărţit decât după 1990. Între timp cumpărasem şi un Tele Color, parcă.  Revin. Ecourile acelei crize nu se făceau prea bine auzite în România, şi presupun că nici în restul lagărului socialist. Dar plutea ceva în aer, toată lumea era extrem de îngrijorată. Amintirea celui de-al Doilea Război Mondial era vie. 

Criza aia nu ne-a afectat direct viaţa, dar cei mai mulţi aveau sentimentul că o catastrofă se poate întâmpla oricând, că viaţa fiecăruia depinde de decizii asupra cărora nu are niciun control, pe care nu le poate schimba sub nicio formă.

Acum trăim, într-un fel, o a doua criză a rachetelor. Acelaşi sentiment de neputinţă, aceeaşi resemnare, aceeaşi încercare de supravieţuire pe cont propriu. Atunci oamenii săpau adăposturi anti-atomice, deşi cei mai mulţi erau conştienţi de inutilitatea lor. Dar făceau ceva. Acum ce să faci? Ce "adăposturi" să sapi?

Şi mai e un lucru, care mie mi se pare esenţial: atuncii actorii crizei erau cunoscuţi, erau la vedere, şi, într-un fel, asta a şi permis evitarea Holocaustului nuclear. Limitele fiecărei părţi erau cunoscute, MAD fixase regulile jocului. Acum cei care au dus lumea în pragul unei catastrofe de amploarea unui război nuclear sunt necunoscuţi. Atunci au negociar sovieticii cu americanii, au stabilit noi reguli, pe care, de bine, de rău, le-au respectat, dovadă că umanitatea este încă o realitate.

Acum cine cu cine să negocieze? Statele cu cine? Cu pieţele? Cine sunt "pieţele"? Care este legitimitatea lor, care sunt competenţele lor? Omenirea a ajuns ostatecă pieţelor, de fapt a unor grupuri de interese, cărora nu le pasă de consecinţele actelor lor. Cei care se numesc "pieţe" trăiesc într-o altă realitate, dematerializată, unde nu există oameni, nu există destine, nu există suferinţe sau bucurii, unde nu există teamă sau remuşcări, unde nu există milă sau compasiune. Există doar şiruri lungi de cifre, cu foarte multe zerouri, iar numele jocului este "mai pune nişte zerouri". 

De asta nu funcţionează niciun program de relansare, de asta niciuna dintre teoriile economice cunoscute, exprimate sub forma oricărui model cât de cât validat de realitate, nu se mai aplică. În lumea celor care ne-au luat ostateci toate astea nu au niciun sens, nu funcţionează. Regula lor e una şi aceeaşi: cât mai multe zerouri, cu orice preţ. 

Indivizilor ăstora nu le pasă dacă Grecia dă faliment, dacă e scoasă la mezat sau vândută cu bucata. Nu le pasă nici de programele de austeritate ale unora sau altora. Nu le pasă nici de FMI, nici de BM, nici de mârâielile chinezilor sau ruşilor. Toate astea sunt doar pretexte pentru a adăuga noi zerouri profiturilor lor virtuale. Pentru că asta este tragedia: o lume este în pragul prăbuşirii doar pentru ca unii să aibă cât mai multe zerouri la cifra unui profit care nu are corespondent în realitate. Ei nu vor putea materializa zerourile alea niciodată. Le-ar trebui pentru asta economiile a vreo cinci sau şase planete Pământ, şi asta la prima vedere. De ce continuă nebunia asta? Nu cred că poate da cineva un răspuns raţional şi plauzibil.

Ca să evităm un deznodământ fatal, trebuie să ştim cine ne sunt duşmanii, fie pentru a negocia cu ei ieşirea din criză, fără prea multe pagube pentru ambele tabere, fie pentru a-i înfrunta. 

Altminteri această a doua "criză a rachetelor" se va termina mai rău decât s-ar fi putut termina prima, aceea din 1962... 

3 comentarii:

Fluieratorul spunea...

Mie mi se pare ca toti vor sa se termine rau, sau mai bine zis, toti vor ca situatia sa degenereze. Cum se termina cred ca n-o sa vedem in timpul vietii noastre.

Respectivii jucatori si numaratori de zerouri abia asteapta ca situatiunea sa plezneasca undeva, ca sa continue jocul la alt nivel. In nivelul acesta sintem deja blocati de o vreme, si oricum a devenit neinteresant pentru ei.

originar spunea...

interesant articol :)

Karakas spunea...

Bingo! Corect, scopul e banul cu orice pret, daca se poate gratis sau cu cit mai putin efort, eventual prin furt, fie el si institutionalizat prin legi care avantajeaza pe cei care fura. Pai nu e asta capitalismul azi? Un sistem in care cei ce pot fura de la cei care nu pot?