marți, 27 septembrie 2011

Cuvânt de mulţumire

Vă mulţumesc tuturor celor care aţi fost alături de mine în aceste zile. Compasiunea voastră m-a mişcat. Este un moment dureros, pentru care nimic nu te pregăteşte. Îmi va lipsi, cum le va lipsi tuturor celor care l-au cunoscut.

Optzeci şi şase de ani sunt o viaţă lungă. Cu bune şi rele, cu împliniri şi eşecuri. Totul e ca socoteala să fie pe plus. Bilanţul tatălui meu, cel pământesc, este sigur şi zdravăn pe plus. Dacă şi Cel de Sus are aceleaşi criterii de evaluare ca noi, muritorii, nu cred că trebuie să facă anticameră, ca să zic aşa.  Iar în fond ce contează pentru noi, cel care l-am cunoscut şi l-am iubit, este bilanţul ăsta pământesc. Restul e treaba lui Doamne-Doamne...

Încă o dată mulţumiri tuturor.

7 comentarii:

Shadow spunea...

@Dle Gheorghe,

Acum am aflat moartea tatalui dvs. Va transmit sincere condoleante si Dumnezeu sa-l odihneasca. raman alaturi de dvs cu sufletul pt a trece de aceasta mare durere.

zincabeiu spunea...

Domunle Gheorghe, nu va cunosc, va citesc uneori, cu interes , simt nevoia , insa, sa fiu alaturi de dvs. in aceste zile tare grele. O mana intinsa azi va va mangaia, cu siguranta.

Doru spunea...

Mi-a plăcut mult cum împărţeau bătrânii perioada senectuţii: "Bătrânii noştri, mult mai credincioşi decât îmbătrâniţii de astăzi, aveau alte repere. Ei spuneau că anii de până la 60 sunt cuveniţi, anii de până la 70 sunt dăruiţi, anii de până la 80 sunt miluiţi (mila divină!), iar anii de la 90 înainte sunt chinuiţi."

E cumplit de greu, chiar că nimic nu te pregăteşte pentru că nu are cum. Părinţii mei, bieţii de ei, s-au strămutat între luturi înainte de a-şi termina anii cuveniţi ...

Fluieratorul spunea...

Eu mai am un ragaz, inca mai sint copilul parintilor mei, amindoi in ani miluiti, si desi am fost de mic independent si autonom, cu inversunare chiar, de fapt ma bazez pentru comfortul meu psihic si mental pe ei. Am impresia ca "am spate" atita timp cit ei exista. Stiu ca asa au gindit si ei despre parintii lor. Cind parintii lor au disparut, ei m-au avut pe epigonul de mine, care nu le prea merit increderea. De la mine incolo e drumul gol. O sa fie cam straniu cind va fi sa nu mai fiu copilul cuiva. Asta e felul vietii de a mege inainte...

Lucia C. spunea...

Sincere condoleante. Amintirea parintelui plecat creaza un gol ce nu poate fi umplut de trecerea timpului. Raman amintirile frumoase, copilaria cu farmecul ei, grijile si framantarile parintesti ce le intelegem abia atunci cand ei nu mai sunt.Putere si forta resemnarii in fata sortii.
Cu multa prietenie, Lucia

Mordechai spunea...

Acum aflu vestea. Mi-a înmuiat genunchii. Ne-a mai părăsit un om bun. Dumnezeu să-l odihnească! Orice altceva aş spune... e de prisos.

Nicolae Nicu spunea...

Şi eu, lipsind cîteva zile de pe aici, v-am vizitat blogul şi am aflat abia în seara asta. Cu întîrziere, aşadar, însă cu sinceritate şi tristeţe, vă adresez şi vă rog să primiţi şi din parte mea, condoleanţe. Nu ştiu ce altceva v-aş putea spune în aceste împrejurări.

Tare mă tem şi eu de ziua în care telefonul acela sfîşietor îmi va da şi mie cumplita veste...

Sănătate şi putere tuturor!