Criza construcţiei europene: o analiză

Aflu, cu evident amuzament, că pieţele sunt terifiate de ideea că grecii vor să facă un referendum, pentru a fi aprobată "salvarea" lor din ghearele "crizei". Sarkozy şi Merkel au intrat în trepidaţie. Democraţia le încurcă  grav socotelile. Pentru că banii ăia nu erau destinaţi salvării Greciei, ci salvării băncilor nemţeşti şi franceze. Plus un bonus: averea publică a Greciei, privatizată pe nimic! Scenariile-catastrofă nu au întârziat să apară, pentru că necrofagii s-au trezit cu un pumn în nas din partea cinei lor! Asta mi-a dat prilejul câtorva idei despre Europa şi problemele ei.

1. Mulţi cred că UE, ca proiect, a eşuat, şi trebuie să renască din propria sa cenuşă. Ceea ce este exagerat. E adevărat, această criză a scos la iveală multe slăbiciuni ale construcţiei europene, pe care, dacă suntem sinceri, admitem că le ştiam, dar din diverse motive am preferat să nu le atacăm, iar acum ele sunt accentuate de efectele crizei. Dar UE a mai trecut prin crize de acest gen, şi nu s-a prăbuşit. Nu se va prăbuşi nici acum. Deşi mulţi şi-ar dori acest lucru.

2. De ce este această criză diferită de celelalte? Aici sunt multe de spus, şi nici nu cred că avem încă toate datele pentru a trage concluzii pertinente. Câteva lucruri merită spuse. Primul: este o criză a unui model de globalizare, pe care l-am absolutizat, şi care şi-a atins limitele mai repede decât ne-am aşteptat.

Al doilea lucru care trebuie spus este acela că nu ne confruntăm atât cu o criză a datoriilor suverane, cât se poate de reală altminteri, ci mai ales cu o criză a statului, ca mecanism de gestiune colectivă a riscurilor şi de organizator al coeziunii sociale.

Criza statului a accentuat efectele crizei economice, pentru că a rămas fără multe dintre mijloacele sale de intervenţie, iar politicul nu mai are prea multe de spus în materie de economic.

Recâştigarea încrederii în stat este o condiţie esenţială a gestionării cu succes a crizei. Iar dacă vom considera UE, cu instituţiile şi mecanismele sale drept un soi de „stat virtual”, recâştigarea încrederii în capacitatea sa de a gestiona complexitatea este prima urgenţă a tuturor actorilor politici, care vine chiar înaintea salvării unor economii.

Cred că evocarea evoluţiei către Statele Unite ale Europei exprimă această nevoie de rapiditate şi eficienţă a intervenţiei în caz de criză. Este însă o greşeală să abordăm această evoluţie acum, evoluţie care presupune noi transferuri de suveranitate, când multe state membre caută soluţii pe cont propriu şi merg până la a evoca ieşirea din UE sau din zona euro.

3. Este trist că această criză a săpat o valoare fundamentală a construcţiei europene, solidaritatea, şi a dat undă verde afirmării egoismelor naţionale. Din păcate acum ţările membre consumă mai multă energie în confruntări sterile, în căutarea vinovaţilor şi în arătatul cu degetul către unii sau alţii decât în căutarea de soluţii pentru ieşirea din criză şi pentru relansarea economică.

Suntem departe de acea conştiinţă a apartenenţei la un spaţiu comun, de construirea unei cetăţenii europene. Este o slăbiciune de fond a proiectului, şi ea trebuie grabnic remediată. Dar nu cu interdicţii pentru unii şi alţii pe piaţa muncii din diverse ţări membre, nu cu chartere pline cu cetăţeni expulzaţi din unele ţări către ţările lor de origine, nu cu etichetări şi campanii de presă denigratoare, şi mai ales nu cu politici populiste, care amintesc de perioada interbelică.

Criza aceasta nu ajută cu nimic construcţiei europene, dacă va fi prilej pentru excluderea unora, pentru demonizarea altora, şi mai ales pentru schimbarea raporturilor de forţe în UE. Nu cred că apariţia unui directorat franco-german, care să impună tuturor ţărilor membre viziunea sa, şi interesele care o structurează, este cel mai inteligent lucru. Asta a născut deja resentimente şi reacţii identitare, mai ales în ţările din Est, care au o experienţă trecută nefericită în materie.

Soluţiile trebuie găsite împreună, în mod democratic, construind consensuri, nu prin dictat şi prin umilirea celor aflaţi în situaţii critice. Mai mult, este momentul să conştientizăm faptul că o altă mare slăbiciune a UE este prea marea diferenţă de dezvoltare dintre Occident şi restul ţărilor membre. Aceste decalaje de dezvoltare trebuie reduse drastic, şi cât de repede cu putinţă. Noile ţări membre nu trebuie privite doar ca potenţiale pieţe de desfacere, ci o zonă în care se poate accelera creşterea ansamblului european, prin investiţii în modernizare, de la infrastructuri până la educaţie şi sănătate. Modul în care sunt alocate acum fondurile de dezvoltare destinate acestor ţări generează risipă şi nu creează dezvoltare durabilă. Un singur exemplu: într-o Românie rurală care are disperată nevoie de alimentare cu apă potabilă, de sisteme de irigaţii, se aprobă construcţia a douăzeci de terenuri de golf din bani europeni. Şi astfel de proiecte absurde sunt, cred, în fiecare ţară.

4. Vorbim despre competitivitate, şi ne plângem că UE nu este „competitivă”. Dar nu vrem să spunem un lucru: la ce ne referim, când vorbim de competitivitate. Mi se pare că singurul reper este costul forţei de muncă. Da, dacă doar asta contează, nu suntem competitivi. Dar putem reduce salariile la nivelul Chinei şi Indiei? Şi dacă o facem, ce rezolvăm?

Dacă însă luăm în calcul toate aspectele, economice şi sociale, politice chiar, UE este un model, şi poate fi mai competitivă decât concurenţii săi. Sunt ramuri întregi ale economiei în care Europa este mai productivă decât China sau SUA, sau decât economiile emergente. Are mână de lucru mai calificată, mai educată şi mai creativă, în mult mai multe domenii.

Unde greşim? Păi acolo unde vrem să intrăm în competiţie cu ceilalţi nu cu armele noastre, care nu sunt nici puţine, nici de neglijat, ci încercând să ne imităm competitorii. Un exemplu: este la modă „flexibilizarea muncii”, după model american, adică precarizarea ei. Ei bine, economia americană, cu toate măsurile luate în ultima vreme, nu mai creează locuri de muncă, deşi nu de flexibilitate se pot plânge. România, care şi-a schimbat Codul Muncii după cum au dictat câteva mari firme americane, n-a reuşit decât un singur lucru: a făcut o mare economie firmei Nokia, care pur şi simplu se retrage, cu costuri minime, din România. Ieşirea din Germania a costat-o, doar în salarii compensatorii, peste 200 de milioane de euro. La Jucu vor plăti mai nimic, de cel puţin douăzeci de ori mai puţin.

Ce vrem să facem? Să devenim o Chină? Vrem să renunţăm la democraţie, la economia socială de piaţă, şi să instaurăm regimuri autoritare? Doar pentru a creşte profiturile firmelor? Să transformăm cetăţenii ţărilor noastre într-un soi de sclavi ai economicului? Judecăm totul doar prin această prismă?

Greşim grav judecând performanţele unui sistem complex, care nu are misiunea tipică a unei firme, cu instrumentele cu care judecăm firma. Misiunea unei firme este simplă: să genereze profit pentru acţionari. UE şi statele membre au alte misiuni, şi alte instrumente. Profitul se numeşte bunăstare şi securitate pentru naţiuni. Iar bunăstarea nu se rezumă la bani.

5. Da, există şi o serie de constrângeri în această competiţie globală, în care competitorii UE sunt USA, şi economiile emergente din BRIC, în special China. Este vorba despre accesul la resurse, în primul rând. UE este într-o poziţie privilegiată, vecină fiind cu Rusia, principala sa bază de aprovizionare. Există o singură problemă: atitudinea faţă de Rusia. UE trebuie să aibă o poziţie comună, şi să vorbească pe o singură voce cu Moscova. Nu poţi să critici de faţadă evoluţiile din Rusia, iar în spatele uşilor închise să faci târguri avantajoase doar pentru tine.

Nu ştiu dacă ne putem gândi la Rusia ca la un viitor membru al UE. Dar sigur poate fi un partener privilegiat, pe care schimbări de natura democratizării interne l-ar face acceptabil în ochii multor membri ai Uniunii. Dar o relaţie specială cu Rusia ar fi reciproc avantajoasă şi ar oferi un acces privilegiat la resurse importante.

Într-un fel sau altul interdependenţele cresc, nu scad. Ele sunt periculoase doar în caz de posibil conflict. Ne este Rusia un adversar potenţial, sau nu? Dacă nu, atunci trebuie să accelerăm construirea acelei relaţii privilegiate de care avem nevoie. Dacă da, atunci lucrurile se complică, pentru că trebuie să ne căutăm resursele în altă parte, şi asta va avea costuri mult mai mari.

Nu cred că este inteligent din partea noastră să transformăm China în atelierul de producţie al lumii. UE trebuie să se re-industrializeze. În primul rând pentru a-şi păstra o bază productivă mai diversă, care înseamnă şi păstrarea unei forţe de muncă de calitate, bine pregătită profesional. Ţările care au rezistat la criză sunt cele care au o economie mai diversă, şi în care serviciile au o pondere mai redusă.

Avem domenii întregi în care putem deveni lideri, plecând şi de la baza de cercetare-dezvoltare existentă: energii regenerabile, tehnologia informaţiei, agricultură, procesarea alimentelor, depoluare, chimie fină, dar şi ceea ce am putea numi „industria timpului liber”, legată de servicii complexe în turism, spre pildă.

Avem o serie de constrângeri, care pot mări costurile economice şi sociale, cum ar fi consecinţele schimbărilor climaterice. Asta impune începerea unor mari lucrări de amenajare a teritoriului, de reciclare a apelor uzate, de irigaţii, şi altele asemenea.

6. Se spune că demografia, respectiv îmbătrânirea populaţiei, joacă împotriva Europei. Şi da, şi nu. Pentru că, pe de o parte, mărim vârsta de pensionare, pentru că sistemele de pensii şi de asigurări sociale au probleme de finanţare, iar pe de altă parte viaţa profesională a europenilor este tot mai redusă. Se intră tot mai tardiv pe piaţa muncii şi se iese prematur. Mulţi dintre cei peste 50 de ani aflaţi în căutarea unui loc de muncă nu-l găsesc. Pe de altă parte vrem mai mulţi copii, dar şomajul în rândul tinerilor este o adevărată calamitate: poate atinge şi 50% din totalul tinerilor aflaţi pe piaţa muncii.

De fapt, marea problemă nu este demografia, ci incapacitatea economiei de a crea locuri de muncă pentru oameni. Nu este o precizare inutilă. Pentru a creşte profitul, capitalul înlocuieşte oamenii cu automate. Este o problemă pe care o trecem pudic sub tăcere. Dar pe care nu o mai putem ocoli prea multă vreme.

7. Austeritatea, care devine soluţia la modă pentru problemele economice, este, de fapt, o falsă soluţie, şi va genera şi mai multe probleme. Da, datoriile statelor pot fi o problemă, şi pentru câteva şi este. Dar dacă vrem să o rezolvăm, nu cu tăieri de salarii şi pensii, de investiţii publice şi de cheltuieli sociale o vom face.

Trebuie să ne uităm la capacitatea economiilor ţărilor membre de a rambursa aceste datorii. Iar ele nu pot genera resurse dacă inhibă, prin austeritate, creşterea economică. Ecuaţia este simplă. Grecia a adoptat măsuri drastice de austeritate, şi a reuşit doar să-şi înrăutăţească situaţia. România este un exemplu în materie. De fapt, nu cred că poate spune cineva că austeritatea a relansat economia vreunei ţări.

Întrebarea este cum creştem capacitatea de rambursare a acestor economii, a UE, în general? UE poate face asta prin investiţii în proiecte trans-europene de investiţii din fonduri publice. Ţările membre pot face şi ele aşa ceva, dar focalizându-se pe proiecte regionale şi zonale.

Mă tem că s-a învăţat din problemele pe care UE şi ţările membre le-au avut în ultimul deceniu cu implementarea Agendei Lisabona, plină de bune-intenţii, dar pe care n-au urmărit-o consecvent. Agenda UE 2020 promite să aibă aceeaşi soartă, dacă statele membre nu se ţin de angajamentele asumate.