Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

România pe care ne-o dorim

Observ, ca orice român care nu se află în situaţia de a face parte din "Top 300", accentuarea frustrării sociale, lucru extrem de îngrijorător, într-o ţară care de opt ani de zile cunoşte o creştere economică în ritmuri extrem de mari, comparativ cu media europeană. Motive pentru frustrare socială sunt grămadă. Creşterea economică, oricât de mare ar fi ea, nu schimbă cu nimic în bine viaţa de zi cu zi a românului. Ea nu se simte nici în creşterea bunăstării individuale, nici în creşterea volumului şi calităţii serviciilor publice.

Suntem în situaţia paradoxală în care mai bine de jumătate din populaţia ţării nu mai participă la crearea avuţiei naţionale. Şi nu mă refer în mod special la pensionari sau la asistaţii social. Pensionarii oricum şi-au făcut datoria, iar asistaţii sociali nu sunt nici atât de mulţi pe cât am crede, şi nici prestaţiile sociale nu sunt atât de mari încât să-i determine să nu mai revină pe piaţa muncii.

Mă refer în special la populaţia din mediul rural, fără ca sta să însemne că i-am uitat pe cei din zonele afectate de gravul proces de dezindistrializare din ultimii 15 ani. Agricultura de subzistenţă, de autoconsum, domină de departe viaţa economică a satului. Cu rare excepţii, cel mai bun produs al economiei ţărăneşti îl reprezintă specula cu terenuri. Asta în jurul marilor oraşe aflate în expansiune, expansiune pe cât de haotică, pe atât de periculoasă. În rest, sărăcie de acceaşi magnitudine cu aceea din ţările africane sau asiatice subdezvoltate.

Nu cred că este cineva atât de naiv să creadă că expansiunea sectorului construcţiilor va mai continua la acelaşi nivel ca până acum. Sigur că există o cerere, dar ea este tot mai puţin solvabilă, în condiţiile înăspririi condiţiilor de creditare. Şi dacă acest motor, cel mai puternic, al creşterii economice, se gripează, ce facem?

Dacă analizăm motivele succesului unor economii care au cunoscut ritmuri mari de creştere economică pe perioade lungi de timp(China, Japonia, Coreea de Sud, şi mai nou, Brazilia şi africa de Sud) vom vedea că ele au fost structurate astfel încât să-şi bazeze expansiunea pe exporturi. Economia Japoniei, care şi-a atins, se pare, limitele creşterii antrenată de exporturi, face faţă cu greu nevoii de a se schimba structural, pentru că şi modelul de expansiune bazat pe inovaţie tehnologică şi-a atins o parte din limite, ceea ce poate adânci criza. SUA au şi ele probleme cu motorul numit "inovaţie tehnologică", într-un moment delicat, în care piaţa imobiliară s-a prăbuşit, antrenând cu ea sistemul financiar-bancar.

Se aud tot mai multe voci care cer ţărilor cu economii orientate spre export, şi care au mari excedente de balanţă, să încurajeze mai mult consumul intern. Greu de crezut că vor avea succes. Pentru că aceste ţări şi-au bazat creşterea şi pe o rată înaltă a economisirii interne, care a devenit un soi de element al identităţii naţionale.

Economia României este greu de definit, ea ne-semănând cu nimic din ceea ce cunoaştem până acum. Este o economie a "delocalizării" producţiei, dependentă de deciziile luate de marile corporaţii globale, aflate în permanentă căutare de condiţii propice maximuzării profitului. Pe aşa ceva nu se paote construi nimic durabil. Un atribut al puterii publice îl reprezintă planificarea strategică, inclusiv în economie. Despre ce planificare strategică poate fi vorba în cazul nostru, când practic nu mai există domeniu economic asupra căruia statul să mai poată exercita vreo influenţă?

Mulţi vor spune că e mai bine aşa, că politicienii noştri, corupţi cum îi ştim, ar păpa banii publici şi nu ar face nimic cu ei. Nu e deloc bine, şi iată de ce: fără intervenţia statului, prin pârghiile specifice economiilor de piaţă concurenţială, dezvoltarea economiei va fi haotică, şi va duce nu la creşterea avuţiei naţionale, ci la risipirea resurselor.

Iar dezvoltarea economiei româneşti este haotică: nu mai există corelări nici pe verticală, nici pe orizontală, între diversele sectoare ale economiei: unele sunt subdezvoltate sau au dispărut, altele sunt hipertrofiate, şi consumă resurse peste capacitatea noastră de a le produce sau asigura din import.

Aceste dezechilibre economice se reflectă în gravele dezechilibre sociale pe care le-au produs. Polarizarea socială este semnul cel mai evident al acestor dezechilibre sociale. Dar nu este vorba doar de asta. Sunt categorii sociale tot mai largi acre sunt excluse de la împărţirea fructelor creşterii economice, fie pentru că statul nu-şi mai exercită rolul său de redistributor al averii naţionale, fie pentru că marile corporaţii care activează în România nu îşi asumă şi sarcinile sociale care le revin.

Aşadar, asta este România pe care ne-o dorim? O ţară cu serviciile sociale şi cu infrastructurile la pământ, cu peste 60% dintre cetăţeni care declară la fisc salariul minim pe economie, cu o agricultură de subzistenţă, cu peste 3 milioane de emigranţi din motive economice, cu averi sfidătoare şi cu sărăcie lucie?

Şi atunci, despre ce vom discuta în campania asta electorală? Despre imunităţi, despre monarhie, despre modificarea Constituţiei, despre rolul maneliştilor în Parlament? Sau despre nevoia unui New Deal social, care să transforme creşterea economică într-o realitate palpabilă pentru toţi românii?

Ce ne dorim este o Românie mai egalitară, mai solidară şi mai performantă social. Adică o ţară normală, civilizată şi europeană, în profunzimea ei, nu doar în saloanele îmbogăţiţilor de tranziţie.