Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

România din discursuri

Vă propun un experiment: citiţi şi analizaţi discursul lui Traian Băsescu de azi prin comparaţie cu discursul similar al lui Ion Iliescu din decembrie 2002.

Să vedem ce anume s-a schimbat în perceperea realităţilor României şi dacă temele discursurilor s-au modificat sau, într-o formă sau alta, rămân aceleaşi?

Ion Iliescu

Consider că perioada 2003 – 2007 va marca sfârşitul unui ciclu de reforme, lansat la începutul anilor ’90 şi care a adus România în situaţia normalităţii democratice şi a compatibilităţii cu valorile lumii occidentale. Aderarea la Uniunea Europeană şi la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord presupune, însă, adaptarea reformelor – politice, economice, sociale şi militare – la noul stadiu al evoluţiei societăţii româneşti, astfel încât ţara noastră să deţină instrumentele, mecanismele şi resursele necesare asumării responsabilităţilor şi obligaţiilor care decurg din noul său statut.

Rămân adeptul ideii că reducerea decalajelor, multiple şi cu vechi rădăcini istorice, care despart ţara noastră de ţările dezvoltate depinde în mod decisiv de plusul de valoare pe care-l pot aduce în beneficiul întregii societăţi româneşti gândirea ştiinţifică, cercetarea universitară şi academică, aplicaţiile tehnologice de vârf. Perspectivele externe ne oferă noi oportunităţi de creştere a nivelului investiţiilor străine şi autohtone, dar ne şi obligă să ne revizuim modul în care răspundem la sfidările noi care ne stau în faţă...

Îmi propun ca următorii doi ani ai mandatului meu de şef al statului să-i consacru definirii, împreună cu toate forţele politice responsabile, cu parteneri sociali şi cu reprezentanţi ai societăţii civile a unui proiect de Strategie pentru Dezvoltarea Durabilă a României. Acest proiect este menit să integreze valorile, instituţiile şi evoluţiile pozitive din ultimii doisprezece ani şi să deschidă o nouă dimensiune a reformelor: cea a dezvoltării durabile şi a consolidării poziţiei României în structurile europene şi euro-atlantice, în condiţiile globalizării şi generalizării tehnologiilor informaţionale.

Proiectul Dezvoltării Durabile va trebui să răspundă nevoilor reale ale economiei şi societăţii româneşti, să permită reducerea rapidă a decalajelor istorice de dezvoltare care ne despart de ţările industrializate şi să ne ajute la îmbogăţirea şi actualizarea identităţii noastre naţionale prin integrarea valorilor occidentale. Caracteristica de bază a acestei construcţii şi, totodată, o condiţie esenţială a reuşitei sale va trebui să fie, în opinia mea, stabilitatea pe termen lung. Este vorba, desigur, de o stabilitate ce presupune, în mod firesc, opţiuni şi mijloace de expresie politică diferite. Este, însă, o acută nevoie de continuitate în acţiuni şi de asigurarea independenţei relative a modelului de transformare economico-socială faţă de ciclurile electorale. În plan politic, principala prioritate rămâne perfecţionarea instituţiilor şi mecanismelor bunei guvernări.

Sunt convins că, în ciuda unor slăbiciuni şi a unor abordări conflictuale care încă mai persistă, viaţa politică românească a intrat într-o normalitate democratică, bazată pe dialog civilizat şi constructiv. Această evoluţie pozitivă contribuie la treptata marginalizare a tendinţelor extremiste, indiferent de natura lor... Pe fondul unei vizibile şi progresive dezindustrializări a ţării, economia românească are probleme cu propria-i renaştere, ce trebuie să se producă pe criterii de competitivitate, productivitate şi profitabilitate. În viitor, va trebui să ne bazăm mai mult în susţinerea creşterii economice pe consumul intern şi, îndeosebi, pe dezvoltarea serviciilor, pe refacerea şi încurajarea activităţilor din sectorul terţiar – care, peste tot în lumea dezvoltată, au o pondere importantă în formarea PIB.

O sarcină importantă a statului în viitor o reprezintă dezvoltarea armonioasă, echilibrată şi echitabilă a teritoriului României, pentru eliminarea diferenţelor de dezvoltare dintre regiuni şi micşorarea discrepanţelor dintre oraş şi sat. Trebuie să acordăm o mare atenţie zonelor mono -industriale, unde s-au creat adevărate pungi de sărăcie.

Un domeniu economic sensibil îl reprezintă agricultura. Vom fi obligaţi să luăm măsuri ferme, de natură legislativă, economică, financiară şi tehnologică pentru a depăşi stadiul de agricultură de subzistenţă, pentru a stimula agricultura ecologică şi pentru a diversifica activităţile economice de la sate. Avem nevoie de un nou model de dezvoltare economico-socială a satului românesc, care să ducă la valorificarea potenţialului uman şi al celui natural al zonelor rurale – la dezvoltarea economiei rurale, aşa cum acest concept este tratat şi aplicat în ţările europene.

Un rol important îl vor juca administraţiile locale. Prin atribuţiile care le revin ca urmare a procesului de descentralizare şi de creştere a autonomiei administrative, ele au răspunderi extinse în materie de planificare economică şi de stimulare a proceselor investiţionale, cărora nu întotdeauna au fost pregătite să le facă faţă. Avem multe de făcut pentru a pregăti comunităţile locale în vederea asumării depline şi responsabile a noilor lor sarcini, subsumate dezvoltării echilibrate a întregului teritoriu. Procesul de descentralizare trebuie să continue, concomitent cu îmbunătăţirea organizării administrativ-teritoriale, care să o facă mai flexibilă şi mai permisivă, mai deschisă parteneriatului public-privat. Nu este vorba de desfiinţarea judeţelor, ci de crearea condiţiilor legale pentru întărirea cooperării lor în plan economic şi social, pentru mari proiecte de infrastructuri şi pentru amenajarea complexă a teritoriului, inclusiv pentru proiecte de protecţie a mediului.

În plan social, principala problemă a României rămâne în continuare sărăcia şi, legată de ea, degradarea volumului şi calităţii prestaţiilor serviciilor publice de educaţie, sănătate, protecţie socială, transporturi şi telecomunicaţii. Constituţia României garantează unele drepturi şi libertăţi considerate fundamentale; or, sărăcia îngrădeşte aceste drepturi şi libertăţi, la fel şi reducerea prestaţiilor sociale exercitate prin intermediul serviciilor publice. Nu putem transforma în marfă educaţia, sănătatea, siguranţa vieţii şi a bunurilor cetăţenilor!

Ca viitori membri ai Uniunii Europene, avem obligaţia să integrăm valorile, principiile şi mecanismele “modelului social european”, care promovează egalitatea şanselor, justiţia, echitatea şi solidaritatea socială, formarea profesională continuă, egalitatea între sexe, lupta împotriva excluderii şi a discriminărilor, combaterea activă a sărăciei, protecţia copiilor şi a adolescenţilor împotriva oricăror forme de violenţă, accesul universal la educaţie şi sănătate. În aceşti ani ai tranziţiei s-a produs o periculoasă polarizare socială, care începe să se manifeste şi în domeniul cunoaşterii şi al accesului la educaţie şi informare necesare pentru dezvoltare şi pentru împlinire personală.

În această privinţă, mesajul meu este că trebuie să devină o prioritate elaborarea, pentru prima oară în istoria României, a unui model social modern, în care să-şi găsească răspunsuri realiste probleme importante, care privesc serviciile publice, asigurările sociale, sistemul de pensii, venitul minim garantat şi salariul minim, rolul sindicatelor, al patronatelor şi al Consiliul Economic şi Social...

Am realizat mult în ceea ce priveşte apariţia şi consolidarea proprietăţii private. Dar acum apare un nou risc – acela al apariţiei unei proprietăţi private din ce în ce mai polarizată, într-o piaţă din ce în ce mai îngustă. Aici se află unul dintre marile pericole la adresa căilor normale ale dezvoltării economice: pericolul unei malformări a pieţei, prin încurajarea şi protejarea afacerilor de grup, în „caste” ce aparţin unora şi aceloraşi reţele de interese. Trebuie să mergem la rădăcinile fenomenului, să spargem acest „capitalism de cumetrie” care s-a format în România, unde un grup de indivizi interesaţi parazitează finanţele statului, naţionalizând pierderile lor şi reţinând tot profitul.

Aceşti oameni nu au culoare politică, nu au morală şi nici nu le pasă de societate. Banii îi fac să se creadă imuni la orice încercare de asanare a mediului economic şi chiar şi în faţa legii. Mi se pare cinic şi sfidător ca oameni care au datorii de sute sau mii de miliarde de lei să ducă o viaţă de lux şi, totodată, să cumpere pe nimic proprietatea publică. După cum tot anormal este ca societăţile şi companiile de stat cu pierderi să plătească salarii grase, fără justificare în rezultatele activităţii acestora. Mai există şi o percepţie deformată asupra fenomenului. Exagerarea lui mediatică, paradoxal, în loc să-l reducă, îl amplifică. Nu orice încălcare a legii este un act de corupţie şi este bine să nu transformăm totul în spectacol mediatic. Legea trebuie aplicată, dar respectând cu stricteţe atât prezumţia de nevinovăţie, cât şi demnitatea celui cercetat – atâta vreme cât nu s-a ajuns la un verdict clar şi definitiv. Privarea de libertate să reprezinte consecinţa adunării şi sistematizării probelor – şi nu premisa obţinerii acestora, în condiţii de detenţie! Trebuie, de asemenea, să eliminam spectacolul degradant, primitiv al punerii în cătuşe a unor oameni, fără discernământ !

Există pericolul real ca România, dacă nu face rapid progrese vizibile în combaterea corupţiei, să fie percepută ca un candidat neviabil la integrarea europeană şi euro-atlantică şi să fie marginalizată. De aceea, doresc să atrag atenţia asupra unui fenomen periculos: acela al contestării permanente şi nejustificate a statului şi a autorităţii sale. România şi toate naţiunile moderne şi civilizate au nevoie de stat. Statul nu este duşmanul, ci partenerul firesc şi natural al cetăţeanului şi al întreprinzătorului privat. Ne-am desprins dintr-o experienţă istorică nocivă – a statului totalitar. Dar nici cealaltă extremă nu e folositoare comunităţii sociale. Un stat slab şi fără autoritate este un stat care cade pradă corupţiei, birocraţiei, grupurilor de interese şi în care cetăţeanul este victima tuturor abuzurilor.

Traian Băsescu

România are două deficite majore. Un deficit de alocare eficientă a resurselor şi un deficit de democraţie. Unul îl determină pe celălalt şi invers.

Pentru că nu alocăm eficient resursele, nu reuşim să consolidăm statul democratic. Pe de altă parte, pentru că nu avem suficientă democraţie politică, economică şi socială, nu reuşim să alocăm şi să utilizăm eficient resursele. Ca urmare, în viaţa sa publică şi privată, cetăţeanul pierde pe toate planurile – politic, economic, social şi cultural.

Acest impas al României este ilustrat de realităţile din ţară. În principal, eficienţa economică şi nivelul de trai sunt mult mai mici în România comparativ cu majoritatea statelor Uniunii Europene. Produsul Intern Brut pe locuitor din România nu reprezintă decât circa 40 la sută din media europeană. Intensitatea energetică este, de asemenea, foarte mare. Din acest ultim punct de vedere ne aflăm pe penultimul loc în Uniunea Europeană.

Structura economiei este una dintre cele mai înapoiate din cadrul Uniunii. 30 la sută din populaţia ocupată a ţării lucrează în agricultură, ceea ce înseamnă cel puţin de două ori mai mult decât în restul statelor membre. Practic, productivitatea muncii din agricultură şi randamentele la hectar sunt foarte mici. Spre exemplu, în anul 2005, în domeniul cerealier - în care România are cele mai bune condiţii naturale din Europa - producţia medie de porumb la hectar a fost de circa 3.950 kg, în timp ce în Germania a fost de peste 9.200 de kg. În concluzie, România alocă ineficient cel mai important factor de producţie: mâna de lucru.Înregistrăm mari discrepanţe de dezvoltare teritorială. Astfel, Produsului Intern Brut pe locuitor în regiunea Bucureşti-Ilfov este 16760 euro, de trei ori mai mare decât cel din zona Moldovei de Nord Est, unde Produsului Intern Brut pe locuitor este de numai 5430 euro. În acelaşi timp, şase din regiunile României fac parte din grupul celor mai puţin dezvoltate 15 regiuni ale Uniunii Europene.Înregistrăm şi evoluţii îngrijorătoare ale unor indicatori care reflectă nevoia urgentă de reforme structurale. Am în vedere, în principal, deficitul de cont curent şi deficitul comercial.În concluzie, în condiţiile în care România este o ţară relativ dotată cu factori de producţie naturali – petrol, gaze naturale, cărbuni, uraniu, diverse minereuri feroase şi neferoase, bazin hidrografic şi cele mai bune condiţii naturale pentru agricultură din Europa – cele de mai sus susţin ideea că irosim resursele, că le alocăm şi le utilizăm ineficient.

Problemele noastre sunt deci, cu ce eficienţă, cum şi spre ce obiective alocăm resursele. A depăşi această stare de fapt înseamnă a creşte semnificativ – nu doar a ameliora – productivitatea muncii, singura bază economică solidă pentru a spori nivelul de trai şi calitatea vieţii.

Creşterea productivităţii muncii şi, pe această bază, a nivelului de trai - în condiţiile recuperării decalajelor faţă de media Uniunii Europene – trebuie să fie un obiectiv strategic al tuturor guvernelor, al tuturor oamenilor politici, în următorii 15-20 de ani.România are nevoie de timp pentru a realiza un salt în eficienţă. Este necesar – dar, nu şi suficient - să ne propunem creştere economică mare: de 5-7 la sută anual. Trebuie fixate, însă, şi obiective strategice de natură structurală, calitative, a căror atingere presupune perioade mari de acţiune coerentă.

Consider că este necesar şi posibil să atingem obiectivul strategic de reducere a ponderii populaţiei ocupate în sectorul agricol, la 10-15 la sută, la orizontul anilor 2015-2020. Adică înjumătăţirea gradului de ocupare în agricultură în următorii 10-15 ani, prin preluarea forţei de muncă de către alte domenii. Şi aceasta în condiţiile creşterii ratei de ocupare la nivelul de 70 la sută - conform orientărilor actuale ale Uniunii Europene – ceea ce înseamnă creare de locuri de muncă în alte sectoare, mai ales în servicii. O modificare structurală de asemenea amploare a locurilor de muncă în mediul rural ar reprezenta o îmbunătăţire radicală a alocării şi utilizării eficiente a mâinii de lucru în România. Înseamnă îmbunătăţirea semnificativă a calităţii locurilor de muncă şi, implicit, a veniturilor cetăţenilor.

Ar fi a doua tranziţie a României, tranziţia spre o structură modernă a economiei, spre eficienţă, spre nivel de trai mai înalt. Ea ar fi în favoarea tuturor – dar, în mod direct, în favoarea locuitorilor satelor, adică în favoarea a 45 la sută din populaţia ţării. Reducerea locurilor de muncă în agricultură şi generarea acestora în alte sectoare presupune un efort uriaş de planificare strategică. Pentru a realiza această modernizare calitativă a structurii locurilor de muncă din zona rurală este necesar să crească randamentele şi productivitatea muncii în agricultură, să se urbanizeze satele, să se creeze întreprinderi – mai ales mici şi mijlocii – în satele urbanizate. Trebuie o nouă concepţie practică în dezvoltarea locală şi regională – bazată pe descentralizare şi dezvoltare policentrică...

Trebuie acţionat urgent şi responsabil pentru accelerarea reformei statului şi a instituţiilor, în scopul de a creşte capacitatea de a aloca eficient resurse şi de a planifica strategic, dar şi de a-l apropia statul de realităţile oamenilor.

În acest sens, în primul rând este nevoie să ne definitivăm organizarea instituţională pornind de la o abordare clară a rolului statului în economie. Avem nevoie de mai multă concurenţă. Ca urmare, este esenţial să avem un sistem integrat de pieţe funcţionale. Să dăm libertate mai mare sectorului privat - care, oricum, produce mai mult de 70 la sută din Produsul Intern Brut. Este loc pentru mai multă concurenţă în energie, în aprovizionarea cu apă a populaţiei, irigaţii, achiziţii publice sau consultanţă pentru proiecte finanţate prin fonduri publice. Ca urmare, să limităm intervenţia statului numai la cazurile de eşec de piaţă. Statul să se ocupe de planificare strategică, de reglementare, de bunuri publice, de protecţia socială.

În al doilea rând, este nevoie de raţionalizare instituţională. Avem un mare număr de agenţii, de autorităţi, oficii etc. Avem multă birocraţie - aprobări, avizări, autorizări şi altele - care generează uşor rente pentru funcţionari. Acesta este cel mai mare pericol al sistemului instituţional românesc. Rentele în instituţiile de stat, dacă nu sunt eliminate, pot orienta evoluţia statului român spre un stat discreţionar. Un stat fără reguli, fără proceduri, fără obiective strategice, fără suport social şi care nu creează oportunităţi şi bunăstare pentru toţi cetăţenii săi. Un stat care favorizează corupţia şi afectează grav atât eficienţa cât şi democraţia.Astăzi, deficitul de democraţie se manifestă, în primul rând, prin faptul că instituţiile publice nu funcţionează plecând de la respectul intereselor şi protejarea drepturilor fiecăruia dintre cetăţenii români. Acest deficit de democraţie poate fi observat în mai multe domenii: întârzierea descentralizării, problema capacităţii reduse de combatere a infracţionalităţii în general şi corupţia sau dificultatea cooperării între puterile Statului.

Incapacitatea de a promova o reală descentralizare este dovedită de faptul că legea cadru a descentralizării din 2006 a rămas doar un fundal legal lipsit de conţinut. Cea mai mare parte a serviciilor publice rămân, prin intermediul serviciilor deconcentrate, la cheremul birocraţilor sau al reţelelor de influenţă politică din Bucureşti. S-a ajuns la situaţia absurdă ca o bună parte din deciziile adoptate în şedinţele de guvern să fie simple transferuri de proprietăţi între diferite componente ale administraţiei publice. Nu numai că descentralizarea a bătut pasul pe loc în ultimii ani, dar în 2008 am înregistrat chiar un regres: formula automată de alocare a fondurilor de reechilibrare între localităţile unui judeţ a fost abolită şi am revenit la puterea arbitrară a consiliilor judeţene. Arbitrare, cu tot cortegiul lor de abuzuri, rămân şi multe din deciziile privind alocarea fondurilor de la nivel central pentru diferite localităţi. Această situaţie adânceşte discrepanţele între diverse zone ale ţării, menţinând localităţi cu potenţial extraordinar la periferia societăţii. S-a ajuns la adevărate linii de demarcaţie socială ca urmare a alocării arbitrare de fonduri.

Un scop primordial al instituţiilor statului este protejarea simplului cetăţean de orice abuz. Iar principalul abuz cu care se confruntă românii în fiecare zi rămâne corupţia. Corupţia diminuează încrederea românilor în viabilitatea Statului de drept, iar incapacitatea instituţiilor statului de a răspunde acestui fenomen a ajuns să pună sub semnul întrebării chiar corectitudinea admiterii României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.