Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Oierii şi boierii minţii

Am "furat" de pe blogul lui Andrei Bădin textul de mai jos, semnat de Dumitru Radu Popa şi publicat de acesta în revista "Scrisul Românesc". Este despre ICR-ul lui Patapievici şi Mihăieş, dar mai ales despre amărăciunea românilor din diaspora de a nu mai avea într-o instituţie culturală a statului român un partener. Pentru că ea a fost "capturată" de boierii minţii, de fapt nişte profitori ordinari, care, prin tot ceea ce fac, dovedesc că urăsc viscerat naţiunea română şi cultura ei, şi doresc să transmită şi altora ura lor. Nu suntem o naţiune perfectă, departe de mine gândul. Dar una este critica raţională, şi alta batjocora. Ceea ce fac Patapievici şi ciracii lui de ICR nu este critică socială, nu este selecţie artistică, nu este servirea interesului public, ci este propagandă anti-românească. Nu mai avem de-aface cu un program de promovare a culturii româneşti, în diversitatea ei, ci cu unul de denigrare a tot ceea este românesc.

Sorin Tara

Iar modul în care Patapievici sfidează opinia publică, promovând în Germania demenţa lui Sorin Tara, imediat după scandalul de la New York, confirmă, odată în plus, că este ferm hotărât să se pişe în continuare în capul nostru. Ei bine, a venit vremea să-i spunem şi lui, şi jigodiei care l-a numit acolo, e vorba de Traian Băsescu, "AJUNGE! V-aţi bătut suficient joc de noi!"

Şi acum textul lui Dumitru Radu Popa:

Motto: Hai global, global, global, Mi-ai băgat mîndra-n spital!

Ei, desigur, acest motto nu are prea mult de a face cu substanţa, fie ea şi frugală, a rîndurilor ce urmează. Dar globalizarea, la care asistăm de multişoară vreme fără să ne mai gîndim adesea ce înseamnă, ne poate băga, dacă nu neapărat în spital, dar desigur la idei. Unul din efectele evidente ale globalizării este că trăim în multiculturalism, iar graniţele culturilor naţionale, dacă nu dispar cu totul, oricum nu mai reprezintă barierele ce erau altă dată. Totul trebuie însă privit cu măsură, bun simţ şi competenţă – calităţi cam greu de pus împreună.

Ca un intelectual român, emigrat de mai bine de 20 de ani la New York, ce priveşte România din partea cealaltă, sînt uimit şi deconcertat de anumite iniţiative mai recente ale boierilor minţii de la Bucureşti (noi, ăştialalţi - plecaţi pe timpul comunismului şi afiliaţi, mă rog, la universităţi din Franţa, Germania, Canada sau Statele Unite, publicaţi în limbile ţărilor ce ne-au primit şi ne ţin la mare cinste - fiind, dacă bine am înţeles eu, un fel de oieri ai minţii!). Dacă o astfel de sintagmă a emanat chiar de la un înalt funcţionar numit într-o instituţie care se ocupă exact cu politica culturală românească în diaspora, exil, sau cum doriţi să-i spunem, înseamnă că acolo, la Centru, ori nu se cunoaşte situaţia, ori se face într-anume. Altfel, cum să judecăm tendinţe ca acelea de a nu mai suferi limba română în...instituţiile culturale româneşti din străinătate?

Rezultatul: toată liota de funcţionari şi funcţionăraşi se exhibă într-o engleză trudnică, cu iz de furculition (Alecsandri şi Chiriţa lui, bată-l vina!), acţiunile (căci limba de lemn are şapte vieţi în pieptu-i de aramă!) se calează mai mult pe audio-vizual, cum explica într-un interviu o persoană fără îndoială expertă, de vreme ce a fost instalată cu mare fală de către patronii din Bucureşti... Ba şi cu un buget – zicea domnia-sa, mai mult decît bunişor: ia, cam o jumate de milion de Euro pe an! Păi atunci nu-i de mirare că sînt sălile pline: vorbitorii ca şi spectatorii, mai mult sau mai puţin plictisiţi, vor fi fiind şi ei, nişte actori ai comediei... pe statele de plată! Căci intelectualii, scriitorii şi mare parte din artiştii români efectiv din diaspora nu mai calcă pe acolo. Ne aciuim pe la Institutul Polonez, Casa Italiana, sau Institutul Francez. În schimb locul, care era altă-dată şi al nostru, e plin de dubioşi românaşi şi românaşe de-acasă, bursieri sau sinecurişti, gata oricînd, pentru câţiva arginţi, să înjure România, spiritul culturii române, să recite poeme improvizate care se termină cu sudalme – în englezeşte, mă rog frumos!, ca să înţeleagă şi funcţionarii...de la consulatul comercial, aduşi să umple sala, sau cei cinci-şase americani pripăşiţi pe-acolo şi total descumpăniţi. Iar după aceea, pe baza unei notiţe apărute în New York Times, instituţia se făleşte cu pătrunderea în lume. Ce amăgire: cu cîteva mii de dolari se pot publica, în serial, şi amintirile pisicilor bunicii – dar asta e o altă căciulă!

Cu audio-vizualul propriu zis parcă e şi mai rău! Ici o piesă despre doi bărbaţi români homosexuali, au amîndoi SIDA, iar unul i-a pasat-o şi girlfrendei. Iar pe urmă la discuţii, lucruri cam aşa. Ah, oribilă mai e România asta: nu vă mai lăsaţi prostiţi despre ce citiţi cine ştie unde. Că are privelişti frumoase? Aiurea, munţii au fost puşi la pămînt, apele sînt butaforie, mânăstirile alea mai bine le-ar dărîma, că sînt vechi! Patru anotimpuri? Nici astea nu mai sînt, nu vă iluzionaţi: Sîntem un neam de nemernici! Şi, atîta vreme cît există fonduri să continuăm pe linia asta, o vom face sistematic: azi ne cerem oficial iertare de la evrei pentru Holocaust, mîine o să vă convingem că evreii au fost protejaţi în România mai bine ca oriunde. Azi Sus Eminescu! Mîine A fost xenofob şi antisemit! Iar poimîine da, dar xenofobia lui avea bază economică! Nu ne mai purecaţi atîta, parcă ar vrea să ne spună boierii cei noi, sîntem doar nişte bieţi intelectuali aiuriţi de tranziţie, cam aşa cum cum ne vedea Raymond Aaron. De fapt, fie-vă milă de noi, căci noi sântem victimele!

Trebuie să recunosc că, într-adevăr, mi-e milă. Mi-e efectiv milă de acest echilibrism pentru-contra în care se complac (sau sînt amăgiţi ?!) prieteni şi amici (ori ar trebui să spun foşti prieteni şi amici de aici înainte?) ajunşi, poate că nu ştiu nici ei cum, în treaba asta.Dar Exorcismul de la Tanacu, floare de preţ a audio-vizualului pentru care s-a închiriat la teatrului La Mamma? Se pare că era sezon de reducere şi nu ar fi costat decît... vreo 60 de mii de euro! O sală îngrozită şi cam zăpăcită a asistat la urlete, contorsiuni, schingiuiri şi alte de-astea (asta cu amatori, închipuiţi-vă cît ar fi costat distracţia cu profesionişti!). Aşa, ca să fim şi noi în rîndul lumii, să aratăm că avem şi noi psihologie deviantă, ca şi cum în fiece zi într-unul din satele româneşti se întîmplă aşa ceva!Însă, uitaţi-vă că renaştem: avem astăzi artiştii cei mai cei la mîzgălitul pe stradă, fereşti, pereţi, metrouri şi unde mai doriţi dumneavoastră. (Nu m-aş mira să se găsească chiar o rădăcina dacică sau scito-iliră acestei plăcute îndelitniciri în care urmaşii de azi ai bietului Brâncuşi, ai lui Andreescu, şi Luchian, şi Baba se dedulcesc).

Vestiţii noştri infractori (în America mîzgălirea străzilor, pereţilor, a metroului este infracţiune care se sancţionează!) au fost cazaţi cu mare fală la un hotel costisitor din buricul Manhattanului. Asta în vreme ce pentru, de pildă, aducerea profesorului Ştefan Stoenescu de la Cornell, Ithaca, la New York şi cazarea pentru o noapte cît şi-ar ţine conferinţa, nu se găsesc bani. Acest om care a făcut pentru cultura română şi relaţiile ei cu literatura anglo-americană mai mult decît toţi funcţionarii filialei de la New York, cu tot cu pilele şi neamurile lor! Însă, dacă nu e audio-vizual, ce să-i faci?Dar să revenim la expoziţia de pomină: oameni, şi mai simpli, şi mai sofisticaţi s-au plîns de vulgaritatea, violenţa şi prostul gust al expoziţiei.

E greu să explici emigrantului român care mai venea uneori la centrul sau institutul cultural, că zadia românească, zăbunul şi iia populară sînt urîte, tot aşa ca şi Voroneţul sau romanţele, numai pentru că – din extrema cealaltă!- au fost folosite pe vremea Odiosului. Iar acum cei de pe malurile Dâmboviţei sar dintr-o extremă în alta (O, ţară tristă, plină de humor!): de-acum vor trebui să admire zvastici, funduri de porc, negri şi falusuri închipuite în toate poziţiile. După cum e greu să le explici că acea instituţie, unde se duceau din cînd în cînd, nu mai e de nasul lor şi nu au ce să mai caute pe acolo! Păi atunci, măcar să se înţeleagă o vorbă clară: pentru cine şi pentru ce sînt aceste instituţii subvenţionate de la Bucureşti cu bani grei? Bani ce nu erau la dispoziţie pe vremea cînd existau oamenii competenţi care, cu mai puţin din zece la sută din cît se cheltuieşte astăzi, ridicaseră prestigiul culturii romîne în străinătate la un nivel neatins azi – şi asta după Revoluţie!

Dar aşa e la noi, cam ca în iadul socialist: cînd e smoală, nu e cazan; cînd e şi smoală şi cazan, nu e foc. În sfîrşit, cînd e şi smoală, şi cazan, şi foc – dracii de serviciu sînt în pauza de masă!Să nu ne amăgim. Lucrurile nu se întîmplă numai în oraşul în care trăiesc eu. În alte părţi, diaspora română a făcut manifestaţii şi a protestat în ziare, ameninţînd să boicoteze instituţia ce şi-a permis să trimită foşti securişti la un colocviu. Cei de la Bucureşti ar trebui să ştie că aceste comunităţi, cu bunele şi relele lor, sînt compuse din mulţi români ce şi-au luat lumea în cap şi reconstruit viaţa pe alte meleaguri tocmai din pricina suferinţelor pricinuite de Securitate.

Aici e buba cea mai mare: obiectivismul superior, jenant, suspect cu care fruntaşii instituţiei răspund prompt oricăror obiecţii îmi arată că, cele trei calităţi directoare pe care le-am numit aici – măsură, bun simţ, competenţă – la instituţia cu pricina din capitala României sînt, vorba lui Caragiale minunate, dar lipsesc cu desăvîrşire! Nu-i de mirare că umblă un banc prin marele nostru oraş (nu e audio-vizual dar e bun). Zice că, dimineaţa de tot, pe la şapte, doi români mai de la periferie stăteau, cu doi saci mari, în faţa sediului instituţiei culturale. Un funcţionar, se zice, i-ar fi întrebat ce fac ei acolo? Unul ar fi răspuns că aşteaptă şi ei să se deschidă sediul, că auziseră ei cum că acolo se aruncă banii pe fereastră. Vorba italianului: se non e vero, e ben trovatto!

Ca să nu mă expun cumva vreunei penibile lecţii despre autonomia esteticului, despre ce este şi ce nu este arta, discuţii a la Gâgă stîrnite de nemulţumirile unor publicişti sau scriitori români în legătură cu ce se petrece aici, voi spune clar că nu am nimic cu artiştii grafitti din România. A căzut norocul pe ei, să fie sănătoşi! Nici nu discut dacă ceea ce s-a expus acolo e artă sau nu. Dacă am vreun dinte, e împotriva celor ce i-au trimis şi al explicaţiilor subsecvente. Mi se pare că sărim mult prea repede de la iţari, clop şi...blestemata astăzi sarma naţională la exorcisme demente, la o penibilă indiferenţă, cînd nu de-a dreptul negare a valorilor naţionale incontestabile în favoarea unui experimentalism de două parale, fumat în America, şi mai ales la New York de hăt binişor.

Adică între artizanatul de trei parale de altădată şi numele atomice ale grafitiştilor nu mai e chiar nimic de arătat? Dar un Mirel Zamfirescu, sau un Ilfoveanu? Aşa, intelectualii americani serioşi şi neinfluenţaţi ori condiţionaţi de micile favoruri ale instituţiei, trec prin expoziţie, dau plictisiţi din mînă şi pleacă mai departe. Unii nu vor mai reveni niciodată – încă o şansă pierdută. Cît despre români, dacă într-adevăr instituţia nu mai e pentru ei, ce contează părerea lor? Căci eu zic că, chiar şi troglodiţi cum îi numesc boierii, tot au dreptul la o părere!

Referindu-mă iarăşi la acest gen de extremism supărător şi neproductiv, voi aduce aminte de studiul Comediile Domnului Caragiale, al lui Titu Maiorescu (iertată îmi fie referinţa la o sursă... românească, aş fi putut cita orice alt nume, fie să zicem acela al lui Jon H. Huer cu a sa binecunoscută, poate şi la Bucureşti, Art, Beauty, and Pornography , Promethaeus, 1987. Însă am făcut-o e pentru că are oarecare miez). Dacă într-adevăr cuiva îi pasă despre ce se întîmplă aici, eu cred că imediat ce s-au iscat controversele legate de expoziţie, instituţia de la New York ar fi putut organiza (fără prea multe parale, eu făceam muncă absolut voluntară pe vremea cînd frecventam localul, şi ca mine atîţia alţii!) o masă rotundă, sesiune de opinii, începînd chiar cu studiul magistral al lui Maiorescu, ce l-a exonerat pe Caragiale, continuînd poate apoi cu cazurile Joyce şi Brancusi versus United States (am publicat eu însumi un dosar amplu al cazului, în Cuvîntul acum caţiva ani). Aici aş fi vrut să văd lume de toată mîna, şi români-americani, şi americani, şi mai ales artiştii cu care să se dialogheze şi, mai pe înalte mai pe joase, să se vorbească despre statutul şi aspectele operei de artă Aşa ceva nu se face, însă, pentru că există nişte invizibile baricade pe care instituţia nu vrea sau nu poate să le pună jos, nici la New York, nici la Berlin, nici aiurea. Pierderea va fi mare, probabil irecuperabilă: nu eu, nu alţii ca mine aflaţi către zenit, dar în mod cert generaţia tînără, strălucitoare, în colegii precum Harvard, Barnard, Columbia, NYU, Princeton... Alte Institute străine sînt pline de acest tineret studios ajuns deja în poziţii importante. Ei reprezintă viitoarea punte cu ţara, dacă cineva mai are extravaganţa de a dura punţi! Sînt tineri şi la acţiunile instituţiei din New York: odraslele funcţionarilor, ale prietenilor funcţionarilor făcîndu-şi vacanţa şi cumpărăturile la New York.

Într-un articol extrem de interesant (de fapt, preludiu la o carte) George Ritzer analizează circumstanţele specifice ale multiculturalismului adus de globalizare (Rethinking Globalization: Glocalization-Grobalization and Something-Nothing Sociological Theory Vol. 21, No.3, Septemer 2003 pp.203-309). Pe scurt, Ritzer aduce, în tensiunea global-local , un nou concept: acela de grobalizare, care să completeze idea de glocalizare (globalul adaptat local). De fapt, să nu uităm că globalizarea nu e un proces cu rezultate uniforme, ci un termen ce înglobează o întreagă serie de procese transnaţionale. Ritzer distinge cu acuitate două sub-procese esenţiale glocalizarea a Ceva şi grobalizarea Nimicului. Personal eu cred că ceea ce se întîmplă acum în domeniul politicii culturale a instituţiei de care ne ocupăm e o tendinţă de grobalizare a Nimicului. Refuzul obstinat al glocalului, i.e., nevorbitul româneşte, alungarea sub anatemă a sarmalei, săritura de la brîul naţional la grafitti etc, sînt toate semne ale dorinţei de a nu trăi în istorie (obsesie deconstructivistă şi post-modernă mai peste tot depăşită!), ci într-un fel de prezent continuu de import de la Bucureşti, exportat la mîna a doua, lipsit de valoare indigenă şi, oarecum, schizofrenic.Vestea bună aici este că lucrurile se pot drege, dar numai cu o atitudine deschisă şi constructivă. Şi cu oarece modestie, cîteodată, plus dorinţa de a renunţa la blestemul formelor fără fond, a încuraja sincronizare firească, nu artificială. Cum spunea E. Lovinescu, în privnţa revizuirii critice: Decît să persistăm în greşeală, mai bine să ne revizuim cu onestitate!Ce bine ar fi!

,,Al doilea adevăr, şi cel mai însemnat, de care trebuie să ne pătrundem, este acesta: forma fără fond nu numai că nu aduce nici un folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimiceşte un mijloc puternic de cultură. Şi, prin urmare, vom zice: este mai bine să nu facem o şcoală deloc decât să facem o şcoală rea, mai bine să nu facem o pinacotecă deloc decât să o facem lipsită de arta frumoasă; mai bine să nu facem deloc statutele, organizarea, membrii onorarii şi neonoraţi ai unei asociaţiuni decât să le facem fără ca spiritul propriu de asociare să se fi manifestat cu siguranţă în persoanele ce o compun; mai bine să nu facem deloc academii, cu secţiunile lor, cu şedinţele solemne, cu discursurile de recepţiune, cu analele pentru elaborate decât să le facem toate aceste fără maturitatea ştiinţifică ce singură le dă raţiunea de a fi“

Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Text apărut în 1868