Azi, spre surprinderea mea, n-a fost obişnuita isterie mediatică, iscată în fiece an de amintirea evenimentelor din 13-15 iunie. Probabil evenimentul n-a mai putut fi manipulat în scopuri politice, ca de obicei. O mână de apucaţi a pus la cale o farsă sinistră în Piaţa Universităţii, şi nu pot decât să le dau dreptate celor de la "Cotidianul", care prezintă mizeria aia penibilă în tuşe groase. Mizerie din care nu putea lipsi Doru Mărieş, prezent apoi şi într-o emisiune la Realitatea Tv, alături de Marian Munteanu. Amândoi cu o memorie a dracului de selectivă. Ca să nu mai vorbim despre ghiveciul de imagini care ilustra emisiunea, ghiveci care cuprindea inclusiv "bătălia de la Costeşti" din 1999!
În 13 iunie 1990 au murit nişte oameni. Din păcate, şi moartea lor este şi acum o tragedie pentru familiile lor. Nu ştiu ce căutau la asaltul Poliţiei Capitalei. Poate erau în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Sau poate credeau că violenţa rezolvă ceva. Cine ştie?
Nu pot fi mândru nici de reacţia minerilor, dar nici de reacţia celor care au pus la cale "Piaţa Universităţii", cea care a pregătit violenţele din 13 iunie 1990. Imensa majoritate a celor prezenţi acolo, care au crezut în idealurile proclamate din balconul Universităţii ar trebui să se simtă ruşinaţi de un singur lucru: că au fost folosiţi drept "detergent" de o mână de indivizi, care şi-au dat biografiile la întors şi din activişti comunişti s-au transformat peste nopapte în "disidenţi", rezistenţi, democraţi şi "directori de conştiinţe". Nu atât evoluţia ulterioară a României(care nu a diferit cu mult de aceea a fostelor ţări comuniste), cât scârba de a fi fost folosiţi de profitorii Pieţei Universităţii, i-a făcut pe mulţi să emigreze.
În fond, Piaţa Universităţii a fost un episod sordid al Războiului Rece, un război care nu s-a terminat nici acum, ci doar s-a mutat mai la est zona de contact dintre blocuri. Americanii au fost şocaţi să constate că ieşirea din comunism se poate face şi la stânga, ca în România, nu doar la dreapta, ca în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Piaţa Universităţii este prototipul "Revoluţiilor Portocalii". Ca orice prototip, mai dă şi rateuri. Faptul că putea arunca România într-un război civil nu a contat. S-au mutat în Jugoslavia, şi au avut şi războiul civil, şi pretextul de a rămâne în continuare în Europa.
Acum toţi fac ciocul mic, şi sunt bucuroşi că o mână de idioţi are grijă să-l facă vinovat de tot ceea ce s-a întâmplat atunci pe Ion Iliescu. Nimeni nu-şi mai aduce aminte că exista şi un guvern, condus de Petre Roman. Şi nişte partide de opoziţie, care au sponsorizat Piaţa Universităţii, şi nişte legionari care doreau să-şi ia revanşa, şi nişte servicii secrete, care făceau ce ştiau ele mai bine. Toţi sunt mulţumiţi cu acest aranjament. Şi speră ca momentul adevărului să fie cam pe vremea când vom afla cine i-a răpit pe jurnaliştii români în Irak şi pentru care serviciu de informaţii lucrau "răpitorii"!
Dar dacă e ceva să-mi provoace mai multă greaţă decât mizeria "comemorativă" de azi e Liiceanu, care-i ia apărarea lui Pacepa. Să ne înţelegem bine: un serviciu de informaţii nu serveşte oameni, ci state. Dacă serveşte oameni, este poliţie politică. În momentul în care spui că Pacepa l-a trădat pe Ceauşescu, spui că Pacepa a făcut poliţie politică. Am mai spus acest lucru: Pacepa TREBUIE judecat pentru crime împotriva umanităţii. Nu se va întâmpla asta. Aşa că idioţii care se tot agită şi fac tămbălău pentru că Pleşiţă nu păţeşte nimic au acum explicaţia: îl judecă pe Pleşiţă, trebuie să-l judece şi pe Pacepa. Cum americanii nu vor asta, amândoi se vor bucura în continuare de generozitatea statului român, iar Pacepa şi de buzele calde şi tandre ale lui Liiceanu!
Asta e România: ţara valorilor aproximative, în care negrul este alb şi albul nu există.
2 comentarii:
Am citit opiniile lui Liiceanu din COTIDIANUL si am o nedumerire. Cand spune ”interviul lui Pacepa ii va incomoda pe cei care au o biografie solidara cu comunismul si care, in situatia asta, nu au avut puterea sa faca ceva pentru a se mantui de trecutul lor mizerabil”, nu pot sa nu imi amintesc ca cel ce pronunta aceste cuvinte a reusit, pe la sfarsitul anilor 70, sa petreaca aproape un an prin universitatile din Germania federala, deci in vest, in “libertate”. Unde securitatea i-a admis si fiului sau sa-i faca o vizita, intorcandu-se apoi amandoi in tara, unde Liiceanu si-a continuat cariera la Institutul de Filosofie. Adica intr-o perioada in care in Romania erau inchisi toti cei care, respinsi de securitate de a obtine un pasaport, incercasera sa evadeze, macar pana in Iugoslavia, fara succes insa. Intrebarea pe care mi-o pun este daca atitudinea de corifeu al anticomunismului pe care el a adoptat-o indata dupa rasturnarea lui Ceausescu nu se datoreste si unei abile manevre de mascare a acestui episod de colaborare certa cu securitatea.
Oamenii par a nu pricepe ca se dadea o lupta crancena intre mai multe servicii secrete straine dornice de suprematie intr-o Romanie slabita si dezorientata de vidul de putere constituit imediat dupa '89.
Cine a castigat batalia se vede cu ochiul liber.
In niciun caz noi,romanii!
Trimiteți un comentariu