Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Aurul nebunilor

Gillian Tett este assistant editor la FT. Anul acesta, în martie, a fost desemnată " Journalist of the Year"cu ocazia ceremoniei de decernare a British Press Awards. Ea va publica în următoarele zile o carte, "Fool’s Gold: How Unrestrained Greed Corrupted a Dream, Shattered Global Markets and Unleashed a Catastrophe". Titlul spune practic totul.

Azi, FT prezintă în avanpremieră fragmente din carte. Începând cu momentul "inventării" derivatelor", totul a fost o uriaşă păcăleală financiară, în care nişte genii au mizat pe prostia unora, dar mai ales pe lăcomia tuturor, pentru a monta un uriaş Caritas la nivel planetar. Cât de prost să fii să crezi că un provizion de doar 700 de milioane de dolari poate acoperi riscurile de neplată pentru împrumuturi de aproape 10 miliarde de dolari? E ca şi când îţi bate alchimistul la uşă şi te întreabă dacă mai ai plumb, că el tocmai şi-a transformat ultimul lingou în aur!

Schemele de la care a pornit dezastrul care mătură acum economia mondială îşi au originea în banca J P Morgan, unde un grup de tineri îşi storcea creierii să inventeze noi căi de a face şi mai mulţi bani. Şi au inventat produsele derivate. Precum şi o schemă de a "vinde" aceste inovaţii organismelor de reglementare. Ceea ce se pare că n-a fost tocmai greu.

Din diverse motive, în acest vârtej a fost atrasă şi AIG. Mai ales pentru că fiind o societate de asigurări, autorităţile de reglementare nu se uitau prea atent la afacerile ei. AIG şi-a făcut o "dugheană" specială pentru acest tip de afaceri, la Londra, unde regementările erau mai laxe decât în SUA.

Iată ce scrie Gillian Tett: “JP Morgan came to us, who were somebody we worked with a great deal, and asked us to participate in some of what they called Bistro trades [which] were the precursors to what [became] the CDO market,” he explained. It seemed good business for AIG. AIG would earn a relatively paltry fee for providing this service – just 0.02 cents per dollar insured per year. But if 0.02 cents is multiplied a few billion times, it adds up to an appreciable income stream, particularly if no reserves are required to cover the risk. Once again, the magic of derivatives had produced a “win–win” solution. Only many years later did it become clear that Cassano’s trade had set AIG on the path to ruin. With the AIG deal in hand, the JP Morgan team returned to the regulators and pointed out that a way had been found to remove the rest of the credit risk from their Bistro deals. They started plotting other sales of super-senior risk to other insurance and reinsurance companies, which snapped it up, not just from JP Morgan but from other banks too.

Then, ironically, just as this business was taking off, the US regulators weighed in again. Officials at the Office of the Comptroller of the Currency and the Fed indicated to JP Morgan that after due reflection they thought that banks did not need to remove super-senior risk from their books after all. The lobbying by Masters and others had seemingly paid off. The regulators were not willing to let the banks get off scot-free. If they held the super-senior risk on their books, they would need to post reserves one-fifth the size of the usual amount (20 per cent of 8 per cent, meaning $1.60 for every $100 that lay on the books). There were also some conditions. Banks could only cut their capital reserves in this way if they could prove that the risk of default on the super-senior portion of the deals was truly negligible, and if the securities being issued via a Bistro-style structure carried a triple A credit rating from a “nationally recognised credit rating agency”. Those were strict terms, but JP Morgan was meeting them. The implications were huge. Banks had typically been forced to hold $800m reserves for every $10bn of corporate loans on their books. Now that sum could fall to just $160m. The Bistro concept had pulled off a dance around the international banking rules. "

Modelul pe care s-a bazat echipa de la J P Morgan, numit Bistro, şi-a atins limitele, şi trebuia inventat altceva. Acel altceva a fost introducerea în ecuaţie a creditelor ipotecare. Acum vedem efectele unei decizii nesăbuite, deşi oamenii din sistem avertizaseră asupra riscurilor.

Ştiu că nu este o poveste de sfârşit de săptămână. Nici eu, nici voi nu sunteţi experţi. Dar povestea este scrisă pentru profani. Şi trebuie să înţelegem de unde ni se trage. Nu că ne-ar folosi la ceva. Dar nici nu strică să ştii...