Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Despre criză, altfel Secolul 20 a fost un secol al extremelor: ideologice, economice, sociale, al violenţelor, dar şi al accelerării fără precedent a cunoaşterii şi a progresului tehnic şi social. A fost secolul prăbuşirii imperiilor, care au fost instrumentul esenţial al expansiunii capitalismului la scară globală. Puterile imperialiste au fost cele care au deschis noi pieţe, cu forţa armelor, pentru economiile metropolelor, şi le-au păstrat, tot cu forţa armelor, când a fost cazul. Acest model de expansiune capitalistă şi-a atins limitele la începutul secolului 20, şi a dat naştere unui război mondial, primul război cu adevărat reprezentativ pentru societatea generată de capitalismul industrial.

Întreg secolul 20, în varianta sa scurtă, cum o vede Hobsbawm, adică aceea dintre 1914 şi 1991, anul prăbuşirii URSS, ultima redută a socialismului real, este dominat de această schimbare fundamentală a modului de expansiune a economiei capitaliste. Pe măsură ce imperiile se dezmembrau, locul lăsat liber de ele era luat de două puteri care foloseau alte mijloace de dominare a lumii, de natură simbolică, ideologică, adică ceea ce mai târziu Nye va numi „soft power”, puterea de atracţie a unui model de organizare economică şi socială, cu puternice elemente culturale şi de consum.

Cele două modele, numite arbitrar „comunism” şi „capitalism” au generat bipolaritatea şi Războiul Rece, la sfârşitul altui război cald, care a însemnat dispariţia ultimelor imperii coloniale: englez, francez, portughez şi olandez.

Modelul numit „capitalist” s-a dovedit a fi mai atractiv şi mai performant economic, şi, în revoluţionarul an 1989 a reuşit să-şi elimine concurenţa şi să domine lumea. Fukuyama vedea în acest moment de triumf sfârşitul istoriei. Este remarcabilă viteza cu care şi-a schimbat opinia!

Ieşiţi din grila de citire a realităţii specifică Războiului Rece, în care socialismul era Imperiul Răului, şi capitalismul Imperiul Binelui, suntem obligaţi să ne raportăm tot mai critic la ceea ce a rămas să domine modul de organizare a activităţii economic la nivel global: capitalismul.

Lupta ideologică ne-a făcut să nu dăm prea mare atenţie schimbărilor de fond suferite de capitalism în perioada Războiului Rece, care au induse de ceea ce am numit „Consensul de la Washington”. Aceste schimbări, ieşite de sub orice fel de control din partea puterilor publice şi al societăţii civile, au dus la declanşarea celei mai grave crize economice globale de la Marea Depresie din 1929-1933.

Acum facem bilanţul acestor schimbări şi ne întrebăm: ce trebuie să inteprindem pentru a reveni la o activitate economică normală, pentru a evita excesele capitalismului ne-reglementat, care ne-au adus aici? Răspunsul este simplu: să nu repetăm greşelile trecutului, să nu fim extremişti.Să nu ne amăgim: nu putem găsi soluţii în trecut. Nici în trecutul capitalist, nici în cel socialist. Şi atunci, pe ce ne putem construi viitorul? Cele două elemente fundamentale de la care începem să construim un nou model economic şi social sunt economia de piaţă şi democraţia. Nici una, nici cealaltă nu sunt perfecte, dar, cu mecanisme inteligente de reglaj, pot funcţiona satisfăcător şi pot minimiza consecinţele crizelor, crize care au şi rolul, benefic, de a descărca tensiunile din sistem şi de a permite resetarea lui.

Cum va arăta post-capitalismul? Deocamdată, e la fel de confuz precum post-comunismul. Sigur, sunt multe idei, sunt multe viziuni şi multe modele. Toate au un cusur: sunt cu ochii la trecut, nu la viitor. Pentru că principala consecinţă a acestei crize de sistem, poate ultima a capitalismului clasic, în această categorie intrând şi capitalismul financiar, va fi lupta pentru redistribuirea puterii între diversele componente ale sistemului economiei globale.

Am mai spus asta: modelul economic şi social cel mai robust, cel care va ieşi întărit din criză, pentru că a reuşit să minimizeze costurile sociale ale crizei, ar putea fi văzut drept salvatorul capitalismului. Aşa cum intevenţionismul keynesian a fost considerat salvatorul capitalismul după Marea Criză din 29-33. Numai că teoriile lui Keynes doar au amânat o punere radicală în discuţie a capitalismului, la fel cum a făcut-o şi monetarismul lui Milton Friedman. Boala lungă este, cum se vede, moarte sigură.

Numai că, din păcate, sau din fericire, capitalismul nu mai poate fi salvat, pentru că nu ţine cont de realităţile sociale pe care le-a indus noua societate, cea a cunoaşterii, şi noua economie, cea a bunurilor simbolice. Noile generaţii nu se mai recunosc în actuala ordine economică şi socială. Contestarea ei este tot mai radicală, dar nu în formele cunoscute. Mai 1968 a fost ultima mare mişcare de contestare de tip clasic. Acum contestarea ia forma structurilor paralele. Se construiesc noi reguli de organizare a spaţiului public, noi mecanisme de solidaritate, noi sisteme de valori morale şi politice. Diversitatea este acum arma antisistem.

Diversitatea înseamnă complexitate. Capitalismul clasic înseamnă centralism şi uniformitate: uniformitatea modurilor de consum, uniformitatea tipurilor de gestiune, uniformitatea gândirii economice. Este o evoluţie care trebuie urmărită cu mare atenţie!