Cele 24 de ore de la Le Mans

A început cursa de 24 de ore de la Le Mans. Puşti fiind, mă fascina celebrul start al cursei, cu maşinile de o parte a pistei, şi cu piloţii de cealaltă parte. Iar la semnalul controlorului, un pluton de nebuni o rupea la fugă, se aruncau care cum puteau în cockpitul maşinii şi, într-un haos generalizat, se pleca în cursă. Startul ăla merita toţi banii. Nu se putea să nu iasă o buşeală sănătoasă, şi cărui puşti nu-i plac astfel de evenimente? Evident, vedeam maşini care urmau să ajungă adevărate mituri, precum Ford GT 40, care a câştigat trei curse la rând, parcă. 

   

După foarte mulţi ani, azi am asistat la startul în cursa de 24 de ore de la Le Mans. Nimic spectaculos. Start lansat, după un tur de formare, cu safety car. Maşini, una şi una, capodopere tehnologice. Standuri de zici c-au plecat nişte unii spre Marte. Şi o turmă de maşini care se învârt în cerc. Şi se învârt, se învârt, se învârt...

Pilotul contează doar în măsura în care e capabil să încaseze acceleraţii şi deceleraţii brutale, şi e destul de diliu să calce acceleraţia la blană. Cu pilotajul, mai uşor.

E drept că nici atmosfera din jurul cursei nu e cea din anii 50, dar mai ales din anii 60, când, sigur, se făceau destule inovaţii tehnologice, dar baza era pilotul. Şi era spectacol. Acum este doar orgoliu tehnologic: Peugeot contra Audi. Care are bani mai mulţi, care inovează mai repede şi are cei mai buni mecanici de cursă.

Când îi vezi pe piloţii din anii 50, care rulau la viteze comparabile cu acelea din anul de graţie 2010, într-un fel de copăi pe roţi, unii dintre ei în pantaloni şi bluză de golf, cu o cască ridicolă pe vârful capului, trăgând de un volan de ziceai că-i de camion, şi care făceau spectacol, te întrebi dacă tehnologia nu omoară plăcerea de a pilota. Iar pilotul de azi nu este decât un individ suficient de nebun încât să fugă cât îi permite maşina, şi nimic mai mult.