vineri, 11 iunie 2010

Fără comentarii. Deocamdată.




Citez câteva fragmente din studiul ICCV, care mi se par mie relevante. Nu le comentez. Deocamdată. Ele confirmă însă multe dintre lucrurile pe care le-am scris aici. Dacă unul ca mine, care nu e nici sociolog, nici economist, nici politolog, înţelege ce şi cum, de ce iubiţii noştri conducători se comportă ca ultimii înapoiaţi mintali? Păi, e simplu: le convine situaţia. O societate polarizată şi fragmentată, atomizată, fără mecanisme de solidaritate, fie naţională, fie socială, o societate domiunată de sărăcie şi de excludere este fix ceea ce-şi doresc, pentru a se îmbogăţi cât mai mult şi mai repede. 


" În România exista o discutie continua asupra rolului statului, a implicarii sale în economie si societate. Ideologia dominanta pare a fi: „statul este prea mare si trebuie facut mai mic”. Se porneste astfel de la o ipoteza care falsifica realitatea sociala si care considera eronat statul drept consumator major al bunastarii, ignorându-se total cealalta dimensiune a sa – cea de producator principal de bunastare prin educatie, sanatate, stiinta, securitate publica si sociala. Serviciile publice sunt etichetate negativ ca fiind consumatoare inutile de resurse, daca apartin statului, cu toate ca prin intermediul lor si a investitiilor în aceste servicii, se depasesc fenomenele care, cronicizate,conduc la blocaj social...


Datele arata ca, în România anilor 1998-2009, ponderea veniturilor publice s-a aflat, în medie, la 32,8% din PIB, iar ponderea cheltuielilor la 36,1% din PIB. Aceasta ne aseaza pe ultimul în privinta veniturilor si penultimul loc la cheltuieli în Europa (dupa Irlanda).România nu are un stat prea mare, raportat la marimea economiei, ci, dimpotriva, este statul cel mai mic din Europa, la mare distanta de media statelor europene...
 
 
 
Sistemul public de asigurari sociale – asigurarile de pensie si de somaj – apare, din perspectiva economica, drept un contract ca orice contract economic. Asigurarile sociale sunt deci un contract economic între generatii, rolul statului fiind de a administra derularea acestui contract si de a arbitra respectarea de catre parti a obligatiilor contractuale. Parlamentul, prin lege, reglementeaza datele contractului, iar guvernul administreaza sistemul, dar nu stabileste regulile jocului. Ca orice contract, contractul de asigurari este o parte a sistemului economic si nu poate fi considerat ca un act „anti-economic”. Un fapt foarte grav din punct de vedere juridic cu consecinte sociale imediate si profunde este ca politicile propuse în aceasta peroada contesta tocmai aceasta esenta a contractelor de asigurari sociale. Se distruge astfel solidaritatea sociala construita de generatii si se creeaza cadrul de atomizare a societatii prin dubla excludere sociala (saracii se exclud prin lipsa accesului la resurse si servicii iar bogatii se autoexclud)...
 
 
 
 
Multi dintre cei eliminati din sistemul salarial sau care nu au avut de la început oportunitati de încadrare au devenit persoane „neocupate” sau ocupate la limita pietei formale a muncii, expusi veniturilor mici si fluctuante. Speranta antreprenoriatului s-a moderat în cei 20 de ani. Aproximativ 1% din populatie se defineste în prezent „patron”, dar putini dintre ei sunt însa „oameni de afaceri” cu venituri mari. Cea mai mare parte au venituri „pe cont propriu”, reduse si incerte, alaturându-se adesea segmentul saracilor, în urma socurilor din economie. O economie performanta nu este alimentata exclusiv de mici întreprinderi din zona serviciilor, ci are nevoie si de o activitate  productiva. Sectorul serviciilor de unul singur nu ofera baza unei cresteri sustenabile...

Exista o politica constanta de dezagregare a sistemelor publice de educatie si sanatate atât prin subfinantare, cât si prin decredibilizare prin exemple negative generalizate. Se constata o puternica orientare politica de privatizare a acestor servicii, cu toate consecintele lor sociale negative. Efectul probabil este accentuarea polarizarii sociale, în timp ce segmentul sarac, în extindere, este condamnat la o educatie precara si o stare de sanatate tot mai sarac sustinuta. Din discursurile publice se prefigureaza o optiune care tradusa în activitatea practica se va dovedi catastrofala: prosperitatea se poate realiza printr-o accentuare a polarizarii sociale si un dispret fata de largi segmente sociale în pragul saraciei: exclusii din economie, pensionarii, copii, bolnavii si chiar "bugetarii’.
 
 
 
Necesitatea finantarii deficitului, adica a evitarii unui faliment national, a condus guverne succesive la încheierea unor acorduri cu institutiile financiare internationale, FMI si Banca Mondiala. Prevederile acestor acorduri au trasat liniile directoare ale politicilor publice ale perioadei, respectiv a strategia tranzitiei. În plan economic, aceasta a fost rezumata astfel: a) retragerea imediata a statului, b) introducerea rapida a mecanismelor economiei de piata, chiar în conditiile unei proprietati majoritare de stat, c) privatizare rapida si totala, d) un ritm de „terapie de soc”, preferabil terapiei graduale si e) deschiderea economiei nationale spre comertul international, cu cât mai putine restrictii (Zamfir, 2004, 94-95). Toate aceste schimbari structurale au avut si un cost social: pierderea a milioane de locuri de munca, hiperinflatie în anii ’90 si o scadere a standardului de viata. Fenomene de saracie si dezagregare sociala, pe fondul cresterii rapide a inegalitatilor, au însotit tranzitia. Daca economia se relanseaza într-o perioada de timp relativ scurta, aceste procese sociale negative persista pe perioade de timp imposibil de determinat. Neîncrederea sociala, coruptia, declinul autoritatii statului sunt astfel de procese, care posibil nu vor disparea cu
generatiile actuale...
 
 
 
În România exista o discutie continua asupra rolului statului, a implicarii sale în economie si societate. Ideologia dominanta pare a fi: „statul este prea mare si trebuie facut mai mic”. S-a impus metafora omului obez pe care-l ducem în spinare. Actorii politici si formatorii de opinie par a fi ajuns la un consens ca statul român este excesiv, consumând prea mult din resursele produse de „economia reala”.

În aceasta discutie trebuie sa pornim de la un adevar istoric comun: statul nu este un simplu
consumator al bunastarii, ci si un producator de bunastare: educatie, sanatate, stiinta, securitate publica si sociala. Presupunând ca toate acestea nu ar fi servicii publice, acestea ar trebui cumparate de pe piata libera. De altfel, si în prezent exista, de exemplu, spitale, clinici, licee si universitati private. Se ajunge la un punct de vedere contradictoriu: serviciile respective fac parte din„economia reala” daca sunt private, pe când câta vreme sunt publice li se pune eticheta de consumatoare de resurse.
 
 
Statul român cheltuieste pentru domeniul social proportia cea mai mica, nu numai în raport cu PIB, dar si ca pondere din buget: 36,5% fata de 55,9% media UE. Este deci o politica de distributie a bugetului în defavoarea sectorului social. Unde se duce restul, cea mai mare parte a bugetului? Este, deci, si o chestie de prioritate în distribuirea bugetului. În aceste conditii, efortul guvernului de echilibrare a bugetului recurge la masive reduceri tocmai în sfera cea mai vitregita: pensii, educatie si sanatate.

Pe aceasta linie, nu este surprinzatoare etichetarea uneori a cheltuielilor sociale publice cu o conotatie negativa, ca asistenta sociala. Probabil ca totul vine de la o „eroare materiala” a
Ministerului de Finante, care include în capitolul asistenta sociala toate cheltuielile sociale. Si, din nestiinta, acest act birocratic este preluat în discursul politic. Rolul constructiv al statului este de a asigura servicii sociale fundamentale (învatamânt si sanatate) si de a asigura o echilibrare a bunastarii, pe baza principiului contributivitatii.

În perioadele de criza/schimbare sociala, aproape toate statele duc o politica de protectie sociala marita pentru a oferi o compensare minima a costurilor sociale ale schimbarilor. În România, în perioadele de criza/restructurare economica (1991-2000), sectorul public social pare sa fi fost primul sacrificat. Reactia guvernarii actuale a României este din nou inversa, încercând sa echilibreze bugetul prin taieri masive în zona sociala: salarii în educatie, sanatate si asistenta sociala, pensii si alte beneficii sociale ale unor grupuri cu risc social ridicat. Cei din zona sociala suporta masiv costul crizei. Este probabil ca aceasta politica sa continue si în 2011.

Atitudinea fata de saracie. Saracia poate fi privita ca o problema exclusiv a unor persoane, iar nu a societatii. Statul nu trebuie sa faca nimic pentru saraci. Ba mai mult, daca ar face ceva, i-ar motiva sa ramâna într-o stare de dependenta. Alte persoane pot decide sau nu sa dea un ban cersetorului din colt. Ajutorul saracilor este o problema morala individuala. Societatile moderne, si UE este un exemplu, considera ca saracia este o problema sociala grava si trebuie sa faca ceva pentru a o preveni si eradica. "
 

5 comentarii:

Anonim spunea...

Stimate domnule Constantin,
Legile cu reducerea salariilor la bugetari si a pensiilor, nu este justificata de siguranta nationala. Dincontra, siguranta nationala este afectata de aceste legi. Ca exemplu, zeci de mii de cetateni care vor sa paraseasca tara, ca sa scape de inconstientii care o conduc.

Saloane tatuaje spunea...

no comment...

Anonim spunea...

Se poate demonstra destul de usor ca serviciile prestate de stat sunt prestate in mod fortat, fara a fi luata in seama cererea reala de astfel de servicii, sunt prestate la o calitate inferioara, deoarece finantarea nu vine in mod direct de la consumatorul respectivelor servicii, sunt mult mai scumpe decat costul real al unor astfel de servicii si sunt platite de consumatori in mod fortat (prin impozitare), fara a exista posibilitatea directionarii platilor catre acele servicii pe care le consuma platitorul.
Lipseste partea de coercitie exercitata de consumatorul nemultumit, intrucat acesta nu are posibilitatea de a-si sista platile catre niste servicii de care nu are nevoie sau de care nu doreste sa beneficieze. Mai mult, statul are tendinta sa "inventeze" noi prestatii, nesolicitate si inutile, doar cu scopul de a-si spori propriul aparat.
Cele de mai sus se aplica oricarui stat din aceasta lume. Serviciile prestate de stat care ies din sfera de actiune a argumentatiei de mai sus sunt cele pe care consumatorul le solicita si le plateste in mod direct, la casieria sau la banca institutiei respective.
Atentie! Acesntul este pe servicii pe care le solicita consumatorul, nu prestatii impuse precum taxe de obtinerea unor autorizatii, avize, etc.
Cel mai usor ar intra in aceasta sfera serviciile medicale si invatamantul, care ar trebui platite direct de beneficiarul final, exact in proportia in care beneficiaza de aceste servicii (adica fara asigurare obligatorie si/sau contributie din bugetul de stat).

Constantin Gheorghe spunea...

Anonim, tu eşti prost? Ai citit şi ai înţeles ce spun oamenii ăştia? Serviciile publice nu sunt salon de masaj erotic, unde te duci dacă vrei sau ai bani. Ele au altă funcţie. Printre altele transformă o gloată, cum au fost şi au redevenit românii, într-o naţiune, şi nişte unii în cetăţeni.
Nu te opreşte nimeni să rămâi unul din gloată. Dar poate că alţii vor să evolueze.
Cât de cretin poţi fi dacă îţi închipui că fără mutualizarea riscurilor eşti în stare, dacă nu faci parte dintre cei 0,1% români care-şi pot permite orice, să suporţi costurile reale ale unei spitalizări? Acelaşi lucru şi pentru asigurările private. Pentru că principiul este acelaşi, doar că la stat sunt mai mulţi asiguraţi, ceea ce micşorează costurile asigurării.

Anonim spunea...

Te inseli, costurile asigurarii medicale de stat sunt mult mai mari decat cele ale asigurarilor private. Idem si pentru contributia la pensia de stat, sumele contribuite au un "randament" - daca-i putem spune asa - net inferior unei pensii private.

Toti pot sa evolueze pe propria spinare, daca doresc. Gloata apare exact atunci cand serviciile sunt platite si prestate in devalmasie, fara urma de responsabilitate din partea celui platitor sau a celui platit. Si se ajunge exact in situatia actuala de la noi, cand cei beneficiari ai serviciilor sunt de 3-5 ori mai numerosi decat platitorii efectivi ai serviciilor. In conditiile de "gloata", cum bine spui, exista tendinta "fireasca" de a pleca din randul contributorilor si de a trece in partea de beneficiari ai sistemului.

Si nu te face ca uiti de "serviciile" publice impuse in mod fortat, care sunt absolut inutile. Dau numai exemplul persoanelor de la un ghiseu a caror unica sarcina este de a prelua declaratii de impozit, adica cu ceea ce datoram noi catre sistem; ca si cum nu era suficient ca datoram, unii trebuie platiti doar ca sa incuviinteze din cap ca... datoram.

De bine, de rau, mare parte din serviciile publice utile au o urma de finantare pe baze ce se doresc a fi echitabile chiar si acum, printr-un sistem de asigurari oarecare (medicale, sociale, de somaj, etc.). Restul, in special cele care vin de la bugetul de stat (cu exceptia invatamantului) intra in categoria inutilului.

Toate aceste servicii utile pot fi prestate si de mediul privat, in conditii de profitabilitate pentru prestator si calitate mai ridicata (si reala) pentru beneficiar si nu in chip de poavara, cum este acum.

Serviciile care nu pot fi prestate in conditii de eficienta economica sunt... inutile. Puri si simplu nu avem nevoie de ele.