duminică, 3 mai 2009

De ce-i urâm pe jurnalişti?
De ce-i urâm pe jurnalişti? Dincolo de faptul că sunt inculţi, agresivi, imorali? Pentru că ne jignesc inteligenţa! Un mic exemplu. În EvZ Andrei Crăciun comite o penibilitate, "Feţele umane ale stalinismului." În care ne dă o variantă halucinantă a morţii fiului cel mare a lui Stalin, Iakov Djugaşvili.
"Trec anii, începe războiul, şi Stalin e acum un tătuc ocupat cu milioane de supuşi. În 1941, Iakov (copilul său şi al Ekaterinei) a făcut imprudenţa să cadă prizonier în mâinile naziştilor. Când i s-a propus un schimb între Iakov Iosifovici Djugaşvili şi feldmareşalul Friedrich Paulus, Stalin a făcut o criză de nervi: „N-am niciun fiu cu numele Iakov! Soldaţii nu pot fi schimbaţi cu mareşalii!”. Abandonat, Iakov n-a avut altceva de făcut decât să se sinucidă, aruncându-se în gardul de sârmă ghimpată încărcat cu electricitate, într-o zi de aprilie, după doi ani de prizonierat. Abia în 1980, un articol din „Sunday Times” reconstituie adevărul. Fiul cel mare al lui Stalin era ţinut în acelaşi lagăr cu nişte ofiţeri englezi. Latrinele erau la comun, iar Iakov, un duşman al igienei, le lăsa mereu murdare, copleşite de fecale. Într-o zi, englezii l-au silit să le cureţe. A fost ultima zi din viaţa lui. Era primul fiu al celui mai puternic nebun din lume (steaua neagră a lui Hitler era în cădere) şi totuşi a murit, aşa cum avea să scrie Milan Kundera, jetfindu-se pe „altarul rahatului (...), singura metaforă în toiul universalei imbecilităţi a războiului mondial”.
Dobitocul spune că fiul lui Stalin ar fi fost practic asasinat de ofiţeri britanici, pentru că nu trăgea apa după ce se căca! Faptul că-l citează pe Kundera nu-l scuză.
Să vedem ce spun istoricii. Este adevărat că pe 14 aprilie 1943 el avusese o altercaţie violentă cu un ofiţer britanic. Motivul nu este căcatul, cum scrie dobitocul, ci Katynul. În marie 1943 presa germană scria despre masacrul de la Katyn, şi bineînţeles că germanii nu puteau rata ocazia de a arăta cu degetul spre Stalin. Altercaţia a fost ultima picătură pentru Iakov, care avusese tentative de evadare alături de polonezi, cu care era bun prieten în lagăr. De asemenea avusese şi alte tentative de sinucidere. Aşa că s-a aruncat, pe 15 aprilie, în gardul electrificat al lagărului. Ce mai contează dacă era sau nu mort în momentul în care un neamţ a băgat câteva cartuşe în el?
"It is clear that Yakov, who had become close friends with the Poles and had made two abortive escape attempts with them, was so distraught when goaded with the news of his father's massacre of the Polish officers, which was revealed in German newspapers in 1943, that he took his life. Driven to despair by the horrific conditions in the camp - he was emaciated and on the point of starvation - and the strain of the propaganda campaign the Germans had involved him in, the news that his father had sanctioned the Poles' murder was the final straw."
Indiferent ce a făcut Stalin, Iakov a murit cu demnitate, făcându-şi datoria faţă de ţara lui. Punct. Şi nu merită miştoul cretin al unui prost care crede că face un bine rescriind istoria.
PS: azi e ziua libertăţii presei sau cam aşa ceva. Nu cred că marcarea ei rezolvă ceva. În multe ţări meseria de jurnalist este una pe muchie de cuţit. În loc de mesaje pioase, jurnaliştii din ţările cu risc trebuie ajutaţi, în mod concret. Ceea ce statele cu adevărat democrate nu prea o fac, din motive de "realism politic". Şi fiindcă şi-au cam pierdut autoritatea morală, din cauza aceluiaşi realism, tratând diferenţiat cazurile de atacuri la adresa ziariştilor, în funcţie de interesele lor de moment, vezi Rusia şi Iran, ca să nu amintesc decât cele mai recente cazuri.
Pe de altă parte e cazul ca şi jurnaliştii să se aplece mai atent asupra meseriei lor şi a responsabilităţilor lor sociale. Nu discut despre România, unde totul este o parodie. Sughite ceva Băsescu la adresa unui jurnalist, în cunoscutu-i stil grobian, începe o victimizare în grup care este de un comic de zile mari. Dar nu am văzut un boicot hotărât la adresa aceluiaşi Băsescu. Mai mult, corul de lăudători acoperă vocile care protestează. Şi atunci, de ce i-aşi lua în serios?
Să fim serioşi: NICIODATĂ presa nu a fost şi nu va fi liberă. Nu detaliez. Important este să rămână diversă şi reflecte diversitatea ideilor şi valorilor, a intereselor din societate. Care diversitate este pe moarte, sub asaltul tabloidizării. Din această direcţie vine cea mai mare ameninţare la adresa libertăţii presei, şi de asta trebuie să ne temem: de tirania ideii unice.

6 comentarii:

geomarz spunea...

La întrebarea "de ce -i urîm pe jurnalişti" există un răspuns simplu:
Pentru că merită.
Povestea de mai sus, cu denigrarea unui mort care nu i-a făcut nimic tembelului, susţine afirmaţia de mai sus.
Mai am io pică pe doi, unu a dat bine meritat colţu' dar altu face valuri ca mare gînditor mare. Amîndoi au fost deirectori la Scînteia, devanită Adevărul, în anul 1992.

Desmond spunea...

Acuma nu stiu daca chiar Katynul l-a impins la moarte sau mai ales depresia, insa si propaganda germana i-a dat un branci, tot punand discursul lui Stalin in megafoane... ala cu nu exista prizonieri de razboi ci doar tradatori ai sovietelor. Altminteri omul si-a facut datoria, a luptat cu obuzieru impotriva nemtilor, e clar ca nu merita postum un tratament imbecil, nici macar pt ca era fiul lui Stalin.

Ruxandra-Georgeta Lungu spunea...

Ca presa nu e libera stiam.
Din pacate, unii au murit in '89 sperand contrariul.

geomarz spunea...

Majoritatea celor care au murit în dec 1989 NU au ştiut de ce mor.
Gîndiţi-vă, numai la soldaţii de la Otopeni.

LZ spunea...

Suntem si seriosi. Desi poate ar trebui sa nu fim. Ma intreb si intreb, ce este libertatea?

Béranger spunea...

Libertatea este un cuvânt care în dicţionarele mari este definită pe mai mult de o jumătate de coloană, şi care este pretext pentru mulţi termeni derivaţi (libertatea de expresie, libertatea presei, etc. etc.), plus o seamă de trimiteri la aşa-zis mari gânditori care nu prea ar fi avut ce căuta în enciclopedii dacă nu se ocupau de libertate, ci de altă fată morganatică.

În ceea ce mă priveşte, lăsând la o parte marotele cu libertatea de expresie, de circulaţie etc., lenea-mi caracteristică mă face sensibil la idei de genul: «le royaume de la liberté commence seulement là où l'on cesse de travailler par nécessité et opportunité imposée de l'extérieur ; il se situe donc, par nature, au-delà de la sphère de production matérielle proprement dite».

Este adevărat că gânditorul în speţă a folosit cuvântul «necesitate» cu prea de măsură şi în diverse contexte, dar asta este...

Fără ură, dar cu îngrijorare, despre viitor.

  Văd că și Elveția dă târcoale NATO. Cică îi tremură anumite părți ale anatomiei de frica rușilor. Măi, să fie! Când dracu au dat năvală ru...