Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Războiul Capitalismelor

Senatul SUA a aprobat planul Paulson de salvare a sistemului financiar american, plan controversat, şi pe bună dreptate. Lăsăm la o parte faptul că se folosesc bani publici, şi nu puţini, pentru a scoate castanele aruncate în foc de pisicile obeze de pe Wall Street. Pisici care nu mai ştiu să prindă şoareci, cu alte cuvinte nu mai ştiu să facă bani în economia reală, şi inventează tot felul de scheme obscure de stors bani de la fraieri, scheme care, invariabil, eşuează, provocând dezastre de genul celui despre care s-a tot vorbit în ultima vreme.

Sunt destui cei care spun că nu e nimic nou în criza asta, că ne emoţionăm degeaba, că criza(cacofonia se impunea!) este pentru capitalism al doilea său nume, şi că orice criză este un pas înainte pe drumul luminos spre nicăieri, de vreme ce ni se spune că am ajuns la capătul liniei cu evoluţia sistemului economic şi social. Suntem fericiţii care au apucat să vadă sfârşitul istoriei, şi nu o dată, ci de două ori, că până nu cu mult timp în urmă ni se spunea că şi comunismul şi dictatura proletariatului, nu doar capitalismul şi democraţia, reprezintă sfârşitul istoriei.

Acum vedem că nu e tocmai sfârşitul istoriei, ci doar începutul unor noi belele. Până una-alta, capitalismul este aici şi nu are de gând să dea colţul, deşi nu se simte deloc, dar deloc, bine. A-i injecta direct în vene mii de miliarde de dolari şi de euro, bani-gheaţă, e ca şi când i-ai face beţivului perfuzie cu votcă!

Dacă vrem să-l salvăm, trebuie să-l trimitem la dezalcoolizare. Cu alte cuvinte, vremea banilor câştigaţi uşor, ca la o ruletă la care toate numere sunt câştigătoare, s-a dus. Şi nu se mai întoarce. Bineînţeles că prima fază a dezalcoolizării trebuie să fie recunoaşterea problemei. Sistemul capitalist trebuie să recunoască şi să accepte faptul că are o gravă problemă, pe care nu o poate rezolva cu o duşcă de 700 de miliarde, şi nici cu una dublă.

După care trebuie să treacă prin faza de sevraj, care înseamnă o recesiune, fără doar şi poate. Cât de întinsă şi cât de penalizatoare pentru economia globală, rămâne s-o simţim pe pielea noastră. După care urmează terapia de grup, cu alte cuvinte, acceptarea existenţei mai multor capitalisme, care se completează şi se susţin reciproc.

Nu va fi simplu. Capitalismul de tip anglo-saxon şi-a atins limitele. Atunci când ar fi trebuit să se reformeze, adică la începutul anilor 80, în timpul Administraţiei Reagan, nu a vrut să o facă, pentru că şi atunci a plouat cu bani, vezi ISD( Iniţiativa pentru Apărarea Strategică, sau "Războiul Stelelor"), după care prăbuşirea comunismului a părut să facă inutilă reforma.

Mai mult, triumful SUA în "Războiul Rece" i-a permis să-şi distrugă şi celălat rival, cu care până atunci se aflase în aceeaşi tabără, anume capitalismul renan. Numai că, aşa cum scriam şi eu nu de mult, dar şi alţii, de aici încolo vom vorbi despre capitalisme. Şi despre concurenţa între ele.

Cine va stabili regulile noii competiţii? Se va limita competiţia la una între modele de dezvoltare, sau va fi una de genul celeia care a fost caracteristică "Războiului Rece"? Al doilea "Război Rece" nu va mai fi între socialism şi capitalism, ci între capitalismul de tip anglo-saxon şi un nou model de capitalism, ceva de genul unei sinteze între capitalismul de tip renan şi cel de tip asiatic?

Cu cât capitalismul de tip anglo-saxon admite mai repede că are o problemă care cere drept soluţie o amplă reformă, reformă care trebuie să înceapă cu o curăţenie radicală în sistemul financiar, cu atât mai bine. Şi pentru SUA, şi pentru noi, ceilalţi. Doar în acest context are sens planul de salvare aprobat aseară de Senatul american.

Dacă însă după salvare nu va urma nimic, sau doar se vor cosmetiza lucrurile, atunci aldoilea "Război Rece", războiul capitalismelor, va fi inevitabil. Şi la fel de costisitor şi de periculos ca şi primul.