Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Ghiveci de crize

Am găsit în memoria calculatorului acest text, scris prin 2007. Îl republic, pentru că, pe fond, este valabil şi acum. Tocmai ne-am pricopsit cu o nouă criză: cea a pensiilor parlamentarilor. Cele câteva mii de lei noi în plus pe care le vor câştiga vreo două-trei duzini de foşti parlamentari ieşiţi la pensie sunt cel mai mare pericol la adresa Bugetului de Stat. Asta în ţara în care orice investiţie publică costă de cel puţin două-trei ori mai mult decât se planifică, şi despre care se ştie doar când începe, dar niciodată când se termină.

Ne plac crizele. Suntem dependenţi de crize. Nu mai putem trăi fără ele. Viaţa noastră ni s-ar părea fără sens dacă jurnaliştii nu ar mai avea ce crize pune pe prima pagină a ziarelor, sau despre care să trăncănească nişte tembeli de ambe sexe prin tocşouri. Dar ştiţi ce-i mai naşpa în toată această afacere? Suntem cei mai proşti gestionari de crize!

Aşa că serviţi o porţie de ghiveci de crize. Cum spuneam, e mai vechi, dar e în termenul de garanţie şi se poate consuma.

România este, mai nou, ţara crizelor. O ducem din criză în criză. Criza locurilor în grădiniţe. Criza medicamentelor. Criza apei potabile. Criza sistemelor de irigaţii. Dar „mama tuturor crizelor”, criza supremă, „Criza” cu majusculă este, evident, criza politică. Un marţian care ar face regretabila eroare să aleagă România pentru a înţelege cum funcţionează un stat de pe a Treia Planetă de la Soare ar putea trage eronata concluzie că pentru pământeni criza este starea naturală a sistemului şi instrumentul predilect de gestionare a treburilor publice. Dacă va avea timp şi nervi suficienţi de tari, extraterestrul nostru nu foarte ipotetic, de vreme ce inevitabilii cercetători britanici profeţesc că ne vom întâlni cu ei peste vreo zece ani, va realiza care este deosebirea între o criză reală şi una fabricată şi va înţelege şi riscurile conducerii prin crize. Totul este ca el să nu ne fie oaspete pentru că pe planeta lui tocmai se consumă o criză şi el a plecat hai-hui prin galaxie, în ... Congo! Lăsând gluma la o parte, Traian Băsescu s-a transformat într-un soi de Diogene care caută, de când a ajuns - nechemat! - în politică, adică de ani buni, crizele cu lumânarea. Iar când nu le găseşte, le inventează. Aşa cum alţii colecţionează fluturi(nici-o aluzie, deşi Traian Băsescu are un Flutur în „insectarul” lui politic!) domnia sa colecţionează crize. Îi plac la nebunie! Atât de mult le iubeşte, încât a făcut din ele instrumentul exclusiv de care se foloseşte pentru a guverna. S-a creat o întreagă mitologie în acest sens: Traian Băsescu, magistralul producător şi gestionar al crizelor, marele „dresor” de crize, cel care le îmblânzeşte cu vorba şi cu fapta. Dar este cu adevărat Traian Băsescu „stăpânul crizelor”? Şi dacă da, noi ce avem de câştigat de pe urma acestor crize? Spuneam, nu de mult, că guvernarea prin crize are prea puţine avantaje şi prea multe costuri, de natură politică, economică şi socială. Odată declanşată, o criză nu este o bucurie pentru nimeni, pentru că ea indică existenţa unor disfuncţionalităţi de sistem, care au permis apariţia ei. Asta în cazul crizelor „naturale”, ca să zicem aşa. De fapt, stat, guvern, administraţii centrală şi locale sunt tot atâtea mecanisme de gestionare, pe diverse paliere, a crizelor „naturale”. Din aceste crize se învaţă, ele generează schimbări în sistem, noi reguli şi mecanisme de gestionare. Crizele „induse”, artificiale, sunt, din punctul de vedere al mecanismelor de gestionare, un non - sens. Pompierii nu există pentru a provoca incendii, după care să le stingă, pentru a-şi dovedi utilitatea. Ei au ca principală sarcină prevenirea crizei, adică a incendiului, şi abia apoi gestionarea ei, adică stingerea incendiului. Traian Băsescu, ca şef al statului, prin rolul constituţional de mediator între stat şi cetăţean, în sensul larg al termenilor, are drept principală atribuţie „de serviciu” prevenirea crizelor. Asta intră în conflict cu modul său de a concepe acţiunea politică: adică atingerea obiectivelor prin generarea artificială de crize, indiferent de costuri. Dacă analizăm cariera sa politică şi modul său de acţiune, vedem că este un mediocru gestionar de crize. Din criza pe care a provocat-o în timpul guvernării CDR, PD, partidul său, a ieşit extrem de şifonat, scorul său electoral fiind doar de circa 7%, iar Petre Roman a obţinut la alegerile prezidenţiale doar circa 3%. Asta în condiţiile în care Traian Băsescu era Primar General al Capitalei şi vedetă mediatică! Crizele, de fapt confruntările cu Consiliul General, dominat de PSD, şi cu guvernul condus de Adrian Năstase, pe care le-a provocat şi le-a alimentat permanent cât a fost Primar General au dus la blocarea celor mai multe dintre proiectele pe bucureştenii le cereau şi le socoteau prioritare. Performanţa lui a fost la fel de nesemnificativă şi după ce alegătorii i-au dat ceea ce a cerut: primarii de sectoare şi Consiliul General. Ca urmare a acestor crize, pe care le-a gestionat catastrofal, bilanţul său ca Primar General este unul practic nul. Pentru noi. Pentru domnia sa, bilanţul este pozitiv: nu doar i-au „ crescut” peste noapte două vile, dar şi conturile familiei s-au rotunjit binişor. Iar ca bonus a primit Cotrocenii! Primul lucru pe care l-a făcut atunci când a ajuns şef al statului a fost să provoace o criză, invalidând practic rezultatul alegerilor parlamentare şi numindu-l pe acum mult hulitul Călin Popescu Tăriceanu în funcţia de premier, ignorând faptul că PSD ar fi fost îndreptăţit să formeze guvernul. A urmat un val de crize, de la evocarea alegerilor anticipate la nici zece zile de la formarea Guvernului, considerarea PC „soluţie imorală”, la presiunile pentru schimbarea şefilor celor două Camere ale Parlamentului şi aşa mai departe. Totul a culminat cu încercările de-a dreptul disperate de a-l îndepărta pe Tăriceanu din fruntea guvernului. Şeful statului a intrat într-o logică a confruntării cu orice preţ, ca atunci când era la Primărie, doar că acum lucrurile sunt cu mult mai grave şi mai periculoase, pentru că se schimbă scara la care se repercutează consecinţele crizei. Acum întreaga naţiune, nu doar bucureştenii, sau cei din PNŢ-CD, are de plătit preţul nechibzuinţei prezidenţiale. Traian Băsescu provoacă permanent crize pentru un motiv cât se poate de simplu: nu are nici capacitatea, nici instrumentele adecvate pentru a le gestiona eficient. De fiecare dată când una dintre crizele pe care le-a provocat scapă de sub control sau riscă să-l penalizeze, în termeni de imagine în rândul opiniei publice, inventează una nouă, pe care, dacă nu o mai poate gestiona, o înlocuieşte cu alta. Sistemul acesta de escaladare a crizelor nu poate funcţiona la nesfârşit. De fapt, Traian Băsescu a ajuns la capătul liniei. Singura criză pe care o mai poate provoca ar fi o lovitură de stat, care să ducă la suspendarea Constituţiei, dizolvarea Parlamentului, a garanţiilor privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, etc. Cea mai bună dovadă că în actualul cadru constituţional nu mai are ce crize provoca este eşecul răsunător al consultărilor politice convocate de el vineri, 8 iunie 2007, la Cotroceni. „După consultările cu partidele politice, din data de 28 mai a.c., am constatat că majoritatea acestora refuză soluţia democratică garantată prin organizarea de alegeri anticipate. În aceste condiţii, vă supun atenţiei propunerea de a identifica împreună un Premier care să prezinte Parlamentului o echipă guvernamentală axată pe reprezentanţi ai PNL-PD-PLD. Viitorului Prim-ministru îi va reveni obligaţia de a negocia o majoritate parlamentară clar asumată.” Acest paragraf din invitaţia adresată partidelor politice este mai mult decât suficient pentru a justifica o nouă suspendare şi un nou Referendum pentru destituirea sa! România are deja un premier care, până când nu va fi revocat prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, este perfect legal şi legitim! Traian Băsescu nu poate schimba premieri ori de câte ori i se năzare lui, iar Guvernul este controlat de Parlament şi nu şeful statului. Preşedintele României nu poate construi majorităţi parlamentare pe hârtie, ignorând realităţile din Parlament. Pentru oricine este clar că soluţia PNL-PD-PLD este o utopie! Cele trei partide se urăsc sincer şi temeinic, graţie domnului Traian Băsescu, făcătorul de scandal prin excelenţă! Ar rezulta tot un guvern minoritar, care nu va avea sprijinul celorlalte partide, pentru că Traian Băsescu a reuşit să încaiere pe toată lumea cu toată lumea! Dar şi mai grav, oamenii pe care i-ar promova Traian Băsescu sunt de departe un contra-exemplu de „reformare” a clasei politice. Că doar nu or fi cine ştie ce „prospături” Stolojan, Berceanu, Blaga, Flutur şi compania! Demagogia domnului Băsescu devine de-a dreptul indecentă şi chiar ajungem să ne simţim jigniţi, pentru că suntem luaţi de proşti, ceea ce nu e cazul! Pe de altă parte, nu am înţeles ce au căutat la Cotroceni partidele care au votat suspendarea lui Traian Băsescu pentru încălcări ale Constituţiei. Că partidele din aşa-zisa „coaliţie anti – prezidenţială” nu au reuşit să explice românilor de o manieră coerentă şi convingătoare motivele lor e una. Faptul că Referendumul a invalidat suspendarea nu înseamnă că lucrurile s-au rezolvat şi că Traian Băsescu a reuşit să convingă populaţia că este un exemplu de respect faţă de Constituţie! Nu, pur şi simplu ne-am întors de unde am plecat când s-a evocat posibilitatea suspendării şefului statului: fiecare o ţine pe a lui. Să te faci complice la încălcarea Constituţiei este la fel de grav ca şi încălcarea ei. Să te duci la Cotroceni ca să ai de unde veni, legitimând astfel un act anti-constituţional, este un mod stupid de a demonstra, cum declara domnul Titus Corlăţean, secretarul general al PSD, „respect şi curtoazie” faţă de o instituţie. Clasa politică s-a lăsat târâtă în acest ghiveci de crize politice dintr-o teamă de-a dreptul iraţională de a intra în competiţie cu Traian Băsescu. Nici acum nimeni nu îndrăzneşte să-i spună, serios şi argumentat, şefului statului că tot ce-i prea mult strică. Glumiţele infantile ale premierului, gen învăţăturile lui Tăriceanu către „plodul” de la Cotroceni sunt hormonale, nu raţionale. Traian Băsescu nu este nici trimisul lui Dumnezeu pe Pământ, nici un Superman. Este un politician la fel de mediocru şi de lipsit de orizont ca marea majoritate a politicienilor români. Doar că el are o firmă de PR mai bună. Dacă asta e problema adversarilor lui, să-şi schimbe firma de PR şi să comunice mai bine cu cetăţenii. Dar acest circ nu mai poate continua! Traian Băsescu a reuşit să creeze o criză care nu are soluţie în sistemul constituţional actual. Este, trebuie să recunoaştem, o mare performanţă, poate unică în istoria post-decembristă. Dar nu va reuşi performanţa de a o rezolva. Soluţiile nu mai au cum veni de la Cotroceni. Traian Băsescu a aflat şi el acest lucru, iar asta îl face extrem de nervos şi de incoerent în ceea ce inteprinde. Cum nimeni nu doreşte alegeri anticipate, Moţiunea de Cenzură depusă de PD nu va trece la vot. Iar cum PSD este, la rândul lui, într-o criză de proiect în acest caz, ca de altfel în cele mai multe cazuri în ultimii doi ani, criză generată acum de dorinţa mafiei politice de la Cluj de a scoate castanele din foc cu mâna partidului în folosul prietenilor din PD, am paria că nu va depune o Moţiune de Cenzură, nici în următoarele zile, nici la toamnă. Paradoxal, PD şi PLD au cel mai mult de pierdut, deşi se dovedesc extrem de virulente ca partide aflate în Opoziţie. Sunt prea legate de Traian Băsescu şi eşecurile sale sunt şi eşecurile lor. Faptul că nu a reuşit să-l dea jos pe Tăriceanu este o mare bilă neagră pentru Traian Băsescu. Nici PSD nu va sta prea pe roze. PD şi PLD vor face din el ţinta lor preferată, iar presa aservită lui Traian Băsescu îl va toca mărunt. Astea se vor adăuga subminării din interior a partidului de către cei din „Grupul de la Cluj”, ceea ce va duce la creştea presiunea asupra lui Mircea Geoană, fie pentru demisie, fie pentru înlocuirea lui în cadrul unui nou Congres extraordinar. Toată lumea pierde de pe urma modului discreţionar şi anti-constituţional în care Traian Băsescu îşi exercită mandatul de şef al statului. Dacă el şi Călin Popescu Tăriceanu chiar sunt patrioţi şi chiar le pasă de interesul naţional, de poporul pe care îl tot invocă şi în numele căruia pretind că vorbesc, atunci demisionează simultan şi se retrag pentru o vreme din viaţa politică. Este singura ieşire din acest ghiveci de crize, de care ne puteam lipsi bucuroşi. Dar nu avem noi norocul ăsta!