marți, 14 octombrie 2008

Viitorul războiului

De la 1 ianuarie 2007 România are, cel puţin teoretic, o armată de profesionişti. Din acest punct de vedere, evenimentul cu cele mai mari implicaţii pentru viitorul naţiunii române nu îl reprezintă aderarea la un sistem de securitate colectivă, respectiv NATO, ci renunţarea la sistemul conscripţiei, cea mai importantă moştenire a Revoluţiei Franceze, cea care a făurit cu adevărat naţiunile moderne pe continent şi în lume. Marile armate formate din recruţi aparţinând tuturor claselor şi grupurilor sociale s-au înfruntat, începând cu primii ani ai secolului 19 pe câmpurile de luptă ale conflictelor epocii industriale, care au culminat cu cele două războaie mondiale din prima jumătate a secolului 20.

Războiul Rece, care a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, a coincis cu o transformare de substanţă a naturii societăţilor lumii dezvoltate. Schimbările tehnologice care marchează trecerea spre societatea post-industrială nu aveau cum să nu se reflecte şi la nivelul corpului militar. Dacă războiul din Coreea a fost încă unul dus cu instrumentele şi tehnologiile lumii industriale, cu tacticile şi strategiile primului şi celui de-al doilea Război Mondial, războiul din Vietnam reprezintă un punct de cotitură. În acest război apar armele de înaltă tehnologie, de precizie, ghidate prin laser, în acest război automatizarea deciziei, culegerea de informaţii prin intermediul unei întregi pleiade de senzori, inclusiv a sateliţilor joacă un rol determinant.

Dar tot în acest război se prefigurează ceea ce astăzi numim războaie asimetrice, în care se înfruntă înalta tehnologie a unor armate formate din profesionişti cu determinarea şi fanatismul unor armate sau forţe insurgente dotate cu armamente de joasă tehnologie. În Vietnam cei care au învins nu au fost cei care au avut tehnologia cea mai înaltă, strategiile şi tacticile cele mai rafinate, ci aceia care au considerat că au o cauză pentru care să lupte şi pentru împlinirea căreia nici-o pierdere umană şi materială nu este prea mare. De acest adevăr s-au lovit nu doar americanii, ci şi sovieticii, în Afganistan de această dată, şi sunt pe cale să se lovească din nou atât ţările membre NATO, tot în Afganistan, şi americanii, alături de aliaţii lor, în Irak.

Pe de o parte, avem ceea ce putem numi „natura neschimbată a războiului”, adică sânge, lacrimi, suferinţă, violenţă, îndrăzneală, curaj, eroism sau laşitate. Pe de altă parte avem diversele forme pe care le îmbracă războaiele, determinate de diversele tactici şi de arta operaţională care guvernează forţele angajate în conflict, despre care am amintit deja când am vorbit de insurgenţă şi de războaie asimetrice. Dar cel mai important lucru îl reprezintă „natura conflictului”, cel mai înalt nivel strategic al cauzelor şi caracterului disputelor severe de natură politică, socială, economică şi militară în ansamblul sistemului internaţional. Conflictele internaţionale generează contextul războaielor, dar nu doar ele contează, ci şi alţi factori, mai puţin evidenţi la o primă analiză.

Aşa cum arată o serie de comentatori ai fenomenului militar, există o serie de confuzii între cele trei nivele: natura războiului, formele pe care le poate îmbrăca acesta şi natura conflictului, ca întreg. De fapt, primele două sunt determinate acum în mod esenţial de evoluţia celei a treia, pentru că doar contextul strategic, în sens larg, defineşte atât caracterul conflictului, cât şi felul în care este condus şi se desfăşoară în teatru de război.

Profesorul Michael J. Mazarr de la U.S. National War College exemplifică aceste legături plecând de la cinci afirmaţii pe care consideră adevărate. Prima, războiul între state de dimensiuni mari şi mijlocii este de domeniul trecutului. A doua, multe dintre statele mari şi mijlocii se vor concentra tot mai mult, într-o epocă dominată de consumerism, asupra problemelor lor interne şi se vor dovedi tot mai izolaţioniste. A treia, numărul statelor cu adevărat „lăsate de izbelişte” ca urmare a accentuării proceselor însoţitoare ale globalizării va fi nesemnificativ de mic. A patra, statele sunt competitori economici vicioşi. A cincea, capabilităţile de război informaţional proliferează rapid.

Dacă aceste cinci afirmaţii reflectă cu acurateţe viitorul conflictului, atunci o teorie a războiului centrată pe insurgenţă şi contra-insurgenţă nu poate să mai aibă prea mult sens. O teorie care să se refere la un „cyberwar” din motive economice ar face acest scenariu mai plauzibil. În acest fel ilustrează Mazarr legătura între „natura conflictului” pe de o parte – contextul politic şi motivele pentru un violent sau cvasi-violent conflict în sistemul internaţional – şi caracterul războiului şi la bătăliei, pe de altă parte. Noi vorbim cel mai adesea despre noi instrumente ale conflictului: cyberwar, război informaţional, operaţiuni în reţea - network centric operations – fără să acordăm prea mare atenţie conţinutului real al acestor noţiuni.

Să ne explicăm. Nu am adus în discuţie aceste lucruri, extrem de abstracte pentru cei mai mulţi dintre noi, cei care nu avem de-aface cu corpul militar şi problemele de securitate naţională, dacă evenimentele din ultima perioadă, inclusiv scandalurile legate de felul în care se fac achiziţiile Armatei nu ne obligau să ne întrebăm ce conţinut are, de fapt, reforma corpului militar şi, mai ales, pentru ce fel de războaie pregătim Armata?

Dacă citim puţinele materiale puse la dispoziţia publicului de MApN, nu putem să nu observăm că gândirea noastră militară actuală este puternic, dacă nu exclusiv dominată de gândirea americană în domeniu. Nici măcar nu ne mai ostenim prea mult s-o „aclimatizăm”, s-o adaptăm la nevoile şi resursele noastre.

Dar şi aşa, dacă viitorul războiului va înceta să fie, aşa cum sugerează strategii americani, unul liniar, care să presupună înfruntarea unor mase mari de combatanţi, devenind unul ne-liniar, celular, dispersat – un război al reţelei împotriva reţelei, în care o dronă fără pilot lansează o rachetă împotriva unui radar într-o locaţie, în timp ce un hacker conduce un război informatic pe scară largă, iar forţele speciale elimină un lider rebel în alt colţ al lumii – poate România să conceapă şi să susţină un astfel de tip de conflict? Şi dacă da, face acum cele mai inteligente investiţii în viitorul corpului militar şi în securitatea ei? Iar nu în ultimul rând se pune întrebarea: cine învinge într-un astfel de război al viitorului.

Nu este foarte clar care ne sunt adversarii în viitor. Este adevărat că, membri ai NATO fiind, duşmanii prietenilor noştri sunt şi duşmanii noştri, dar până la un punct, şi anume până în momentul în care interesele noastre sunt puse în discuţie de actele prietenilor noştri. Nu este o simplă ipoteză. România are experienţa apartenenţei la Tratatul de la Varşovia, care, la un moment dat a încercat să treacă dincolo de misiunile stipulate în Tratatul constitutiv şi să-şi depăşească aria de acţiune, prin admiterea Vietnamului, într-un moment tensionat în relaţiile internaţionale. Atunci am exercitat dreptul nostru de veto. Vom face acelaşi lucru dacă NATO se va extinde dincolo de nişte limite raţionale şi-şi va asuma misiuni de „jandarm mondial”? Am aflat deja ce poate să însemne depăşirea ariei de influenţă a NATO în august, cu ocazia conflictului ruso-georgian.

Nu am văzut în ce fel se reflectă în structura de forţe şi în achiziţiile de tehnică de luptă concluziile care derivă din experienţa conflictelor din fosta Iugoslavie, din Irak şi din Afganistan, dar şi din aşa-zisul „război împotriva terorismului”. Ne îndoim că vom purta războaie asimetrice cu fregate şi submarine, spre exemplu.

Implicarea noastră crescută în teatre de luptă aflate departe de teritoriul naţional a scos la lumină o serie de slăbiciuni ale sistemelor de arme, ale sistemelor de transport şi de comunicaţii, ale echipării şi aprovizionării soldaţilor din teatrele de operaţii. Sunt probleme care au o lungă tradiţie în Armata Română. Aşa a fost şi în primul război mondial, şi în cel de-al doilea. De asemenea, odată cu aceste probleme au ieşit la suprafaţă mari afaceri de corupţie, programe de înzestrare care au ca drept unică motivaţie comisionul pentru cei care au decis cheltuirea banului public.

Ne întrebăm de ce a trebuit să modernizăm peste 100 de avioane MIG 21, cheltuind peste 500 de milioane de dolari, când avem nevoie de doar 48 de avioane, dintre care 24 MIG 29 existau şi puteau fi aduse la zi cu o cincime din preţul programului Lancer? Şi afacerile de corupţie sunt doar la început. Miza o reprezintă achiziţii de tehnică de luptă şi de echipamente diverse de peste 10 miliarde de euro în următorii ani. Ne sperie gândul la ce se poate întâmpla la achiziţia noilor avioane de luptă!

Ne stârnesc dubii şi prevederile ca în structura de forţe, la cinci militari să existe angajat un civil. Deşi se spune că armata nu face politică, ultimii doi ani ne-au demonstrat fix contrariul! Politizarea ministerului şi a structurilor sale se desfăşoară în forţă, iar pe culoarele lui se vorbeşte de re-întoarcerea politrucilor. Concluzionând, pentru Armata Română un singur lucru este clar: afacerile pentru comision au un viitor luminos în faţă. Cât despre viitorul războiului, cui îi pasă?

Un comentariu:

geomarz spunea...

Indiferent de ce spune oricine, o armata de lefegii nu este caracteristica poporului roman. Dintre toti domnitorii Principatelor, singurul care s-a luptat cu armata de lefegii, a fost Mihai Viteazul care a reusit si performanta de a lega de glie taranii romani, intr-o perioada in care,la nivelul Europei institutia incepea sa se destrame...