luni, 27 octombrie 2008

Din rău în mai rău...
Şi ciclul se repetă. Cam asta poate fi descrierea, pe scurt, a situaţiei din economia mondială. Cu toate planurile de salvare, aplicate cam peste tot în lume, individual sau coordonat, liniştea este departe de a se fi instalat pe pieţele financiare internaţionale, care ating minim istoric după minim istoric, în timp ce isteria are un trend invers, din maxim în maxim, şi ele tot istorice.
Ce se întâmplă, de fapt? De ce aceste planuri de salvare nu funcţionează, de şi au costat statele mii de miliarde de euro şi de dolari? De ce bursele au pierdut din capitalizare peste 24.000 de miliarde de dolari, numai până acum?
Efectul de turmă este o realitate, dar el nu explică totul. Nu este doar iraţionalitate şi teamă în toate aceste evoluţii negative, Este vorba de ceva mult mai profund, şi mai periculos, în acelaşi timp. Deşi în ultima vreme s-a format, de voie, de nevoie, un consens în ceea ce priveşte "nevoia de mai mult stat în economie", mulţi se întreabă, şi pe bună dreptate, dacă statul ştie ce face, şi mai ales dacă, în afară de mormanele de bani pe care le aruncă în gaura neagră a crizei, mai are şi alte instrumente la îndemână pentru a face ca mâinii invizibile a pieţei să-i fie ataşat şi un creier.
Întrebările lor sunt cât se poate de legitime. Statul, sub presiunea revoluţiei reaganiste, nu doar că s-a retras din economie, dar nici măcar nu şi-a mai pus problema ce vor face şi cum va interveni în cazul unui eşec masiv al pieţei, care va pune în discuţie însăşi existenţa sistemului. Ce le rămâne acum reprezentanţilor puterilor publice, obligaţi să introducă statul în ecuaţia gestionării eşecului economiei globalizate? Doar apelul la vechile reţete intervenţioniste ale perioadei keynesiene a anilor 40-70 ai secolului 20. Faptul că ele au funcţionat atunci nu reprezintă o garanţie că vor funcţiona şi acum, pentru că nimeni nu s-a obosit să le aducă la zi.
Mai mult, stânga social-democrată, care s-a identificat cu keyneseismul economic, s-a lepădat de el ca de Satana, doar-doar şi-o dovedi ataşamentul la idealurile neo-liberalismului. Acum cea mai jalnică stare intelectuală a dezbaterii legate de restructurarrea capitalismului se găseşte la stânga, nu la dreapta. Cum spuneam, coma intelectuală a stângii e perfectă!
Ce-i de făcut? Greu de spus! Acum nu putem decât aştepta, pentru că se dovedeşte că ORICE intervenţie, oricât de seducătoare ar fi ea pe hârtie, nu face decât să amplifice dezechilibrele şi să inducă şi mai multă volatilitate în fucţionarea sistemului. Asta nu trebuie să ne împiedice să medităm la natura acestei crize, şi la consecinţele ei, şi să căutăm soluţii raţionale, dincolo de dogme şi de ideologii. În fond, în economie există mixuri de politici, unele bune, altele rele. Dar nimic nu garantează că un mix bun, dacă nu va urma evoluţia sistemului, şi nu se va adapta unor realităţi în rapidă schimbare, nu se va transforma brusc într-o catastrofă.
Economia în timp real este o realitate, care nu poate fi gestionată. Este, după mine, prima concluzie de la care trebuie să plecăm în interpretarea actualei crize. În economie, schimbările cu adevărat dramatice se petrec în perspectiva timpului lung, nu în perspectiva imediatului. Criza de acum îşi are originea în bătălia ideologică dintre marxism şi keyneseism, pe de o parte, şi între liberalismul economic şi monetarism, din anii 60-70 ai secolului trecut. Triumful de atunci al monetarismului şi neo-liberalismului s-a transformat acum în cea mai mare catastrofă financiară a epocii moderne.
Trebuie să fim atenţi ce punem în locul monetarismului, pentru că efectele se vor vedea peste mulţi, mulţi ani. În imediat vom avea, poate, o îmbunătăţire. Dar după aceea? Şi mai e ceva: inevitabil, economia care va ieşi din criză cu cele mai puţine pierderi, sau, cine ştie, în câştig, va impune modelul său economic celorlalţi. Există toate şansele ca aea economie să fie cea chineză. cunoaştem noi cu devărat modelul economic chinez? Este el unul care vine la pachet cu un alt model: politico-social? Şi dacă da, suntem pregătiţi să-l adoptăm? Suntem gata să renunţăm la unele dintre valorile noastre politice şi sociale?
Nu cred că vom obţine prea curând răspunsuri la aceste întrebări. Bine măcar că unii dintre noi ni le punem. E un început...

3 comentarii:

Cristian Ghitescu spunea...

Sunt multe intrebari. As putea face observatii sau adaugiri la fiecare paragraf, autorul acestui blog ar face si el observatii la observatiile mele, si tot asa...
Imi permit sa ma bag pentru ca am avut lucrarea de diploma de la ASE in "Reaganomics" - politica economica si conceptiile administratiei Reagan.
A fost o politica buna? Eu cred ca da. Si cred asta pentru ca venea dupa 3-4 decenii de keynesism. Se dovedeste aplicarea ei in continuare un pericol? Posibil ca da, dupa un timp, in care economia merge intr-un sens, rezultatele ajung sa o ia in sens contrar...
Transmit acum, poate mai revin, sa vad daca apare textul.

Cristian Ghitescu spunea...

Alternanta asta de politici economice e vitala. Fireste, dupa un timp de protectionism e nevoie de un timp de liberalism. Si invers.

Oricum, adeptii unei teorii sau a alteia nu vor pleca de la putere (conceptia lor nu va fi abandonata de cei aflati la parghiile economiei) dacat cand realitatea le da peste mana. Cand bursele se prabusesc. Cand avem stagnare si recesiune economica.

Thatcherismul a fost o variant a reaganomiei. Fara indoiala ca, dupa cateva decenii in care statul subventiona totul (ma gandesc in primul rand la uriasul sistem de sanatate britanic, la minele devenite ineficiente, la administratia de stat umflata) o gura de aer proaspat nu facea decat bine.

Sa se fi sfarsit acea epoca? Sa se intoarca John Maynard Keynes? Posibil. Probabil.

Un lucru e insa sigur: extremisti in economie de felul lui Marx n-o sa mai avem niciodata. Macar atat. Nu s-au sacrificat degeaba milioane de oameni, nu s-au macelarit destine si tari ca sa nu se traga nici o concluzie.

Cei care se bucura azi, nostalgici comunisti fiind, imbibatii cu marxism rezidual, se bucura degeaba. Experimentul marxist a fost consumat pana la capat si a fost adus (si dus) pana la ultimele lui consecinte. Macar cu atat sa fim de acord. Fie ca suntem de stanga, fie ca suntem de dreapta.

C Ghitescu.

P.S. Recomand cu caldura cartea lui Joshua Muravcick aparuta (parca la Humanitas) acum vreo doi ani. Este o istorie a marxismului privit dinspre latura sa economica. Dar despre asta mai discutam.

N. Raducanu spunea...

Avand in vedere ca „schimbarile cu adevarat dramatice se petrec in perspectiva timpului lung, iar nu in perspectiva imediatului“ ar fi interesant si util sa ne imaginam si o ipoteza sumbra a anului 2009. An in care recesiunea economica s-ar napusti asupra unei tari ce a mizat totul pe virtutile pietei cat mai libere si cat mai putin sociale. O parte din industria mica si mijlocie va disparea, ne mai avand desfacere. Cercetarea stiintifica va fi un lux in vremuri grele. Multe activitati de servicii se vor reduce drastic. Lumea ne mai avand bani sa-si cumpere macar un Logan, uzina Renault – si nu doar ea - isi va inchide portile nu pentru cateva zile, ci pentru cateva saptamani sau luni. Alte firme straine isi vor restrange activitatea si vor disponibiliza personalul, urmate si de cele romanesti. Va creste considerabil somajul, multi muncitori cautand sa se reintoarca la tara, unde isi amintesc ca parintii sau bunicii lor isi castigau totusi, cu greu, o paine. Demografic se va inregistra o scadere mai accentuata a populatiei, prin sporirea deceselor (inclusiv a sinuciderilor) si reducerea numarului nasterilor. Iar consecinta politica va fi ca o buna parte a populatiei, lovita de calamitatea recesiunii, isi va reaminti cu nostalgie de epoca „impuscatului“, uitand cate lipsuri erau si pe atunci. Se vor uita cu invidie la unele tari cu conducere autoritara, in care oamenii politici nu se ciorovaiesc in chip steril, deoarece au un sef cu mana de fier, ce ii asigura ca el are grija de toti si de fiecare in parte. Va veni epoca aventurierilor vicleni si dibaci, ce promit ca „se va trai bine“, gandindu-se in primul rand la ei. Iar bietii oameni, disperati ca rugaciunile si moastele sfintilor nu i-au prea ajutat, se vor revolta pe ici, pe colo, fara insa a sti ce vor sa puna in loc.
Cele de mai sus nu reprezinta ipoteza cea mai sumbra. Sa nu uitam ca hitlerismul si fascismul au incoltit si crescut tocmai pe un teren imbibat de nemultumirea si revolta populatiei in epoci de restriste…