Conştiinţa Unui Liberal de Stânga

Alchimiştii epocii digitale

Nu vreau să decontez eu mizeria morală şi lăcomia celor care au crezut că pot face orice în economie. Această criză nu este una a producţiei de bunuri şi servicii, nici una a cercetării dezvoltării, nici una a forţei de muncă, nici măcat una a creditării. Nu este o criză a economiei reale. Nu, este criza economiei virtuale, a bancherilor care şi-au uitat misiunea de bază şi au intrat în jocul periculos al produselor derivate, decuplate de realităţile de zi cu zi ale celor care muncesc şi gândesc în lumea reală.

Pisicile obeze de pe Wall Street s-au amăgit că joacă în aceeaşi ligă cu Cel de Sus, că sunt un fel de zei, care nu au nevoie decât de calculator şi de formule matematice pentru a produce bani. Într-un fel pot fi consideraţi alchimiştii secolului 21. La fel ca alchimiştii Evului Mediu, au eşuat lamentabil: bitul nu s-a transformat în bani, aşa cum plumbul nu s-a transformat în aur. Şi la fel ca înaintaşii lor, au irosit banii celor care au crezut în ei, principi sau simpli naivi, dornici de îmbogăţire rapidă.

Există şi o mare, esenţială deosebire: alchimiştii Evului Mediu nu au pus în pericol economia, în ansamblul ei, aşa cum fac acum finanţiştii secolului 21. Atunci economia nu era globalizată, iar alchimiştii nu erau în centrul ei, cum sunt acum băncile şi fondurile de investiţii.

Băncile trebuie să se întoarcă la misiunea lor de bază. Am spus şi repet acest lucru. Sigur este că băncile au nevoie de mai mulţi bani. Dar nu prin instrumente financiare exotice, nu prin "alchimie" financiară vor face rost de ei.

Principala problemă rămâne gradul extrem de redus de economisire internă în principalele ţări dezvoltate ale lumii. Fără economisire internă, băncile nu vor avea de unde credita economia reală. Iar economisirea internă nu va creşte dacă nu vor creşte veniturile celor care trăiesc din muncă.

Întrebarea este: ce putem face pentru a creşte veniturile din muncă? Simplu, în esenţă: reducerea ratei profitului din capital, care a ajuns la un nivel nesustenabil din simpla activitate în spaţiul economiei reale, unde există limite fizice şi tehnologice ale creşterii productivităţii şi intensităţii muncii.

Oamenii trebuie să fie mai bine plătiţi pentru munca lor. Salarii mai mari, economisire mai mare, costuri mai mici ale finanţării creşterii economice, în final profituri în creştere, dar pe baze sănătoase, nu pe aer, ca acum.

Este adevărat că risc mai mare poate însemna câştig mai mare. Dar unde este limita dintre risc şi nebunie, dintre asumare şi iresponsabilitate? Riscul nu poate fi eliminat din viaţa noastră, prin urmare din economie. Dar există căi şi instrumente de minimizare a riscului. Iar unul este frica. Ceea ce trăim astăzi este rezultatul dispariţiei fricii în sistemul financiar. Poate că acum, când sistemul se prăbuşeşte, vom re-învăţa frica, şi vom fi mult mai reticenţi atunci când vom fi puşi să alegem între risc mare, profit mare, dar nesigur şi risc mic, profit mic, dar sigur. Poate...

PS: nu strică să meditaţi şi asupra celor scrise în acest articol din WSJ. Unele afirmaţii sunt corecte, altele mai puţin. Dar este o dovadă de luciditate, ceea ce nu-i deloc puţin lucru, în panica generalizată din lumea finanţelor. "Soon enough, America's financial crisis will wind down -- maybe in a month, maybe in a year. Yet regardless of when, this crisis marks the beginning of a new era for the U.S. For more than six decades, from the end of World War II in 1945 until now, the U.S. was the hub of global capital and capitalism. In the years to come, it will remain a vital center, but not the center."

Şi dacă aveţi timp şi chef de explicaţii despre crize, citiţi şi asta.