sâmbătă, 27 august 2011

Totalitarism, şi atât!



Am avut o zi mizerabilă. Şi ca să se termine la fel de prost cum s-a desfăşurat, am să abordez un subiect care-mi garantează un morman de înjurături: statistica morţii, sau cine a fost mai criminal(sic!): comunismul sau nazismul.

Ca şi în cazul Holocaustului, discuţia se propteşte în numărul morţilor. Cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Pentru cei care sunt contra unuia sau altuia dintre totalitarisme. În focul disputei nimeni nu pare să realizeze că un singur om dacă moare pentru un motiv care ţine de rasă, convingeri politice, opinii, credinţă religioasă, ca urmare a unei politici de stat, regimul ăla este criminal. Punct!

Să umfli numărul morţilor, al victimelor, în general, nu serveşte la nimic. Nu cu statistica morţilor se combate totalitarismul. Dar este un foarte bun ecran de fum pentru un nou tip de totalitarism, care nu mai are nevoie de morţi, pentru a-şi distruge adversarii. Este suficient să ai un ANI, un DNA, o presă aservită, şi cu un linşaj mediatic poţi distruge orice carieră politică incomodă pentru putere.

Totalitarismul, am scris nu o dată despre asta, nu e nici de stânga, nici de dreapta. Poate sună a limbă de lemn, dar el nu rimează nici cu valorile de stânga, nici cu acelea de dreapta. Rimează însă cu ambiţiile unor fanatici populişti, cameleoni, care pot lua orice culoare ideologică. Din motive de oportunism, cel mai adesea. 

Cam asta despre o dezbatere care văd că se pregăteşte să iasă la drumul mare, în prag de alegeri, pentru că nişte unii cred că proştii, dacă au muşcat o dată, au să muşte şi acum din momeala fricii de "comunism".  Şi două milioane de victime ale "comunismului" românesc sunt o cifră înspăimânttătoare, chiar dacă total falsă. 

O analiză a SRI, prin anii '90, care nu a putut fi publicată, de frica reacţiei "societăţii civile", aia care se hrănea cu anti-comunism, dădea un număr de vreo 4350 de morţi din motive "politice" în perioada 1945-1964, cei mai mulţi dintre ei fiind ţărani care nu vroiau să intre în CAP! Din ceea ce se numesc elite politice, militare şi intelectuale nu sunt mai mult de câteva sute de victime. Sigur, nume importante. Dar nume la fel de importante au rămas în libertate şi şi-au făcut datoria faţă de români, educându-i, îngrijindu-i, inventând medicamente, proiectând locuinţe, obiective economice, etc. 

Nu cred nici că numărul arestaţilor a fost de circa 200.000 . Este prea mult. Capacitatea sistemului penitenciar era de doar vreo 30.000 de locuri, iar despre lagăre, în sensul german sau sovietic, nu a fost vorba. Canalul, în anii '50, a avut un statut mai ciudat, din câte am citit. 

Repet, în încheiere, poziţia mea: dacă un singur om suferă din cauza credinţelor sau rasei sale, ca urmare a unor politici de stat, regimul ăla politic este criminal. Şi totalitar. Nu statisticile le fac criminale, ci practicile lor. Despre practici trebuie să discutăm, dacă vrem să nu trezim din nou în totalitarism. Iar victimele nu trebuie uitate, şi amintirea lor trebuie cinstită, dar nu cu manipulări mediatice de doi bani.

Un comentariu:

incognito spunea...

Daca e sa ma limitez strict la aceasta postare, nu pot decat sa fiu de acord cu tine.