Am fost dis de dimineaţă pe platoul din faţa Academiei Militare, pentru a vedea "Zimbrul Carpaţilor", ARO M 461. Un soi de auto nostalgie. În automobilele alea e, într-un fel sau altul, şi munca unchilor şi verişorilor mei, câmpulugeni, şi mândri să fi lucrat la IMS. Şi acum plâng după fabrica aia, condusă cu mână de fier de directorul Victor Naghi.
Au învăţat meserie, şi-au întemeiat o familie, şi-au făcut o casă. Au crescut copii. Oraşul ăla s-a dezvoltat. Oamenii erau mândri de ceea ce făceau. Şi făceau bine. S-a văzut acest lucru azi, la expoziţia din Bucureşti. Sigur, nu erau nişte limuzine de lux. Erau maşini simple, rustice, dar rezistente, pe care te puteai baza. Maşina săracului. Nimic ruşinos în asta. Maşina a fost apreciată şi în afara ţării. A avut şi are fanii ei. Jos pălăria în faţa celor care întreţin maşinile văzute azi. Ne aduc aminte că am fost şi altceva decât vânzătorii şi cumpărătorii produselor făcute de alţii. Ne place sau nu, erau vremuri când aveam demnitatea pe care ţi-o dă munca bine făcută.
PS: mică e lumea! Printre cei care se uitau cu nostalgie la aceste mesaje din trecut se afla şi Ando. Mi-a făcut mare plăcere să-l cunosc şi să stăm de vorbă.
2 comentarii:
Ma bucur pentru dvs. Eu cind povestesc despre vremurile cind ne ducea si pe noi capul sa gindim si sa concepem ceva, se uita lumea la mine ca la un mare excentric, atunci cind nu sint facut de-a dreptul prost sau nostalgic comunist...
Apropo de Cimpulung Muscel, stiu ca se facea si scoala serioasa pe-acolo la un moment dat. La sfirsitul anilor '70, verisoara mea a intrat in prima duzina la facultatea de inginerie din Brasov, la concurenta de zece candidati pe loc, venind de la liceul Dinicu Golescu din cimpulung Muscel, fara macar un minut de meditatii. De multi ani conduce cu succes o sectie de productie la Dacia. Ca'z deh...
ARO-461 nu avea competitori în lume decît în faimoasele Jeep-uri americane, cunoscute din Al II-lea Război Mondial şi Range-Roverurile britanice. La începutul anilor '70, ARO-461 a luat locul I şi medalia de aur la o cursă de anduranţă off-road în Italia, fiind numit "invincibilul tractor românesc". Abia de atunci şi-au luat occidentalii seama şi au pornit proiecte serioase pe segmentul vehiculelor cu tracţiune integrală, ajungînd pînă la luxoasele 4x4 de astăzi.
Azi, ARO nu mai există. În 2005, cînd ultimii angajaţi, printre care şi o verişoară a mea, au fost concediaţi definitiv, s-a rupt ceva în sufletele cîmpulungenilor musceleni, zonă din care îmi trag şi eu originile paterne. Atunci, în ianuarie, pe un ger de -20 de grade Celsius, s-a organizat un ultim miting de protest al muncitorilor. Verişoara mea, în vîrstă de 37 de ani, nu a rezistat umilinţei noii sale condiţii de şomeră, nu a rezistat să vadă fabrica EI, în care lucrase de copilă, desfiinţată, s-a dus acasă şi s-a sinucis chiar în acea zi.
Cei care îl acuză pe Ceauşescu că, în condiţiile începutului de criză economică mondială din anii '80 dădea căldură şi apă caldă cu program redus, că oprea curentul o oră pe zi, îl acuză pe drept. Dar, puţini recunosc faptul că, de 20 de ani, unii dintre concetăţenii noştri sînt obligaţi de noul regim să trăiască la limita decenţei, în privinţa facilităţilor respective. Ceauşescu era chiar un gospodar, comparativ cu succesorii săi! Bucureştenii şi locuitorii din alte cîteva mari municipii nu ştiu că sînt o sumedenie de oraşe ale ţării, printre care şi Cîmpulung-Muscel, unde, în parte sau în totalitate, de 20 de ani nu se mai dă apă caldă, gaze şi căldură, iar apa rece este raţionalizată sever sau e, practic, nepotabilă! Şi-atunci, să ne mai mirăm că, rămaşi şi fără locuri de muncă, şi fără spitale, şi fără copiii alungaţi în lume de sărăcie, rămaşi aşadar fără rost în viaţă şi scoşi din minimele condiţii ale civilizaţiei, oamenii îşi pun capăt zilelor, cu miile anual?
Şi, mulţi zic că poporul nu protestează... Dar, există o formă de protest mai cumplită decît sinuciderea?
Trimiteți un comentariu