Potenţialul distructiv al ideilor proaste

Un editorial de reţinut, semnat azi de Paul Krugman în NYTimes. Krugman vorbeşte despre perenitatea ideilor proaste şi despre influenţa lor nefastă asupra economiei şi societăţii. Dar mai ales despre incapacitatea unor oameni altminteri inteligenţi şi educaţi de a învăţa din trecut şi de a nu-i mai repeta erorile.

"Una dintre lecţiile Marii Depresii este aceea de a nu subestima puterea distructivă a ideilor proaste. Şi unele dintre aceste idei proaste care au făcut posibilă Marea Depresie se dovedesc, vai, mult prea durabile: în forme modificate, ele continuă să influenţete dezbaterea economică şi azi.

Despre ce idei vorbesc? Istoricul economiei Peter Temin a demonstrat că o cauză esenţială a Depresiei a fost cee ce el numeşte "mentalitatea etalonului aur". Prin asta el înţelege nu doar credinţa aproape religioasă a menţinerii valorii în aur a unei monede, ci mai ales un set de atitudini asociate ei: teama obsesivă de inflaţie, chiar şi în prezenţa unui proces deflaţionist; opoziţia faţă de accesul facil la creditare, chiar şi când economia are disperată nevoie, ca şi când asta ar fi un element care corupe fundamentele economice; aserţiunea conform căreia că şi dacă guvernul poate crea slujbe, nu trebuie s-o facă, pentru că asta ar genera doar o "revenire economică" artificială".

La începutul anilor 1930 această mentalitate a condus guvernele la creşterea dobânzilor şi la tăierea cheltuielilor, în ciuda şomajului de masă, într-o încercare de a proteja rezervele lor de aur. Şi chiar când ţările au renunţat la etalonul aur, mentalitatea dominantă prevalează şi le face să ezite în a reduce dobânda, pentru a genera locuri de muncă."

Marea Depresie a fost un traumatism colectiv, care marchează şi acum mentalul colectiv american, indiferent de care parte a baricadei se situează politicienii sau simplii cetăţeni. De aceea referinţele la acei ani de dezastru economic şi social, care, atenţie, nu s-au încheiat în 1933, ci undeva spre 1944, când, pe fondul cheltuielilor uriaşe prilejuite de efortul de război, SUA s-au întors la nivelul economic avut în 1929, când a început criza, sunt omniprezente în analizele conomiştilor, politologilor şi sociologilor americani.

Mesajul lor este: atenţie, o criză se sfârşeşte când vrea ea, şi cum vrea ea, dacă nu se intervine adecvat şi propmpt. Şi chiar şi atunci când se intervine, nimeni nu-i scutit de suferinţe şi de dezamăgiri. Dar măcar suferinţele sunt mai suportabile decât în absenţa intervenţiei.

Gânditorii economici români, cel puţin aceia care domină, cu rare excepţii, dezbaterea publică, sunt formaţi la şcoala americană a proastelor idei economice. Una dintre aceste proaste idei este aceea că staul nu trebuie să creeze locuri de muncă, ci doar privaţii, el trebuie să desfiinţeze locuri de muncă din domeniile sale de responsabilitate, pentru a degaja resurse pe care sectorul privat să le folosească în acest scop.

Este una dintre cele mai cretine idei. S-au cheltuit, sub diverse forme, miliarde euro cu diverse înlesniri fiscale acordate patronilor români pentru a înfiinţa şi menţine locuri de muncă pentru tineri şi şomeri. N-am găsit nici cea mai mică analiză a modului în care au fost folosiţi aceşti bani, câţi şomeri au fost angajaţi, câţi tineri, pe ce durată, câte locuri noi de muncă au fost înfiinţate, câte păstrate.

În anii 90, când şomajul de masă şi de lungă durată făcea ravagii în multe ţări europene, statul a înfiinţat locuri de muncă în sectorul public. Impactul a fost imediat, măsurabil, şi mai ales cu efecte benefice asupra societăţii, multe dintre aceste locuri de muncă adresându-se educaţiei, sănătăţii şi solidarităţii sociale. Şi aceste locuri de muncă au costat mult mai puţin decât cele înfiinţate de "privaţi". Dogmatismul dreptei neoliberale, o dreaptă care imita slugarnic neoliberalismul american, a distrus acest mecanism. Distrugere care a avut costuri economice şi sociale evident mai mari decât costul finanţării în continuare a locurilor de muncă înfiinţate, culmea, şi de guverne de dreapta! în acei ani.

Vrem să distrugem 400.000 de locuri de muncă în sectorul de stat. Un loc de muncă al cărui cost mediu este de circa 10.000 de euro pe an. S-a întrebat cineva cât va costa înfiinţarea unui loc de muncă în domeniul privat, cel care se presupune că o să absoarbă forţa asta de muncă disponibilizată, cine va finanţa acestă acţiune, şi în ce domenii? Nu cumva tot statul le va finanţa, dar la costuri mult, mult mai mari?

Când voi avea răspunsuri clare, cu cifre verificabile, din partea celor care susţin astfel de idei, mai vorbim. Până atunci avem nişte dogme, care ascund, de fapt, interesul unora de pune mâna pe bani publici, argumentând că statul este prea prost pentru a şti la ce să-i folosească.