Criza abia începe

Putem citi această criză financiar bancară şi economică şi drept un antemergător al unei şi mai cuprinzătoare crize de sistem, înţelegând prin sistem nu capitalismul, ci ecosistemul. Capitalismul este, şi el, o parte a unui sistem mai cuprinzător, mai complex. Mai mult, a devenit o problemă a sistemului.

Reiau un enunţ: actualul mod în care ne imaginăm viitorul este fondat pe o premiză falsă: aceea că suntem în prezenţa unor resurse infinite. De apă, de hrană, de combustibili, de energie, de materii prime şi materiale. De aici şi iluzia creşterii economice continue.

Până acum ne-am construit bunăstarea pe energie ieftină, uşor de obţinut, disponibilă în chiar momentul cerut de consumator. Această epocă binecuvântată, a combustibililor fosili, în special a petrolului şi gazelor naturale, se apropie de final. Acum aşa-zisul vârf de producţie al petrolului este o realitate. Urmează declinul producţiei, pe fondul creşterii susţinute a consumului.

Îşi vor mai permite India şi China, mai ales China, ratele incredibile de creştere economică, când ele se şi motorizează într-un ritm neliniştitor? Şi dacă adăugăm preţului, inevitabil tot mai mare, al energiei, costurile prohibitive ale finanţării dezvoltării, pentru că vine scadenţa datoriilor publice ale statelor, datorii făcute pentru a ieşi din actuala criză, vom mai avea ritmurile necesare de creştere a PIB, cerute de actualul nostru mod, iraţional, de consum, dar şi de reducerea datoriei publice?

Adăugaţi la astea costurile tot mai mari ale schimbărilor climaterice, vizibile acum mai ales în zonele cele mai dinamice din punct de vedere economic, cele care sunt adevărate motoare ale economiei globalizate. Costuri care se răsfrâng asupra capacităţii omenirii de a-şi asigura necesarul de hrană. Fermierii europeni aruncă laptele pe câmp sau îl dau la porci, în timp ce peste un miliard de oameni sunt subnutriţi, suferă zilnic de foame.

Nevoia de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră va obliga multe state în curs de dezvoltare să-şi reducă activităţile economice poluante, ceea ce va fi un handicap pentru bunăstarea lor. Ştiu că acest concept, al încălzirii globale, este controversat. Dar dacă nu putem demonstra încă suficient de convingător fenomenul încălzirii globale, nimeni nu se îndoieşte că ne aflăm în faţa unor schimbări climaterice globale, faţă de care trebuie să acţionăm, poluând mai puţin, în primă instanţă.

Şi cum între climă şi agricultură este o legătură directă, investiţiile în combaterea schimbărilor climaterice înseamnă creşterea capacităţii noastre de a ne asigura hrana pe termen lung, de o manieră durabilă şi sustenabilă.

În acest context trebuie să gândim şi schimbările politice care vor avea loc. Nu trebuie să neglijăm criza profundă a democraţiei reprezentative(parlamentarismul este puternic atacat şi considerat vinovat de criza economică şi socială, deşi guvernele sunt vinovate de proastă guvernare), care este amplificată de discursul politicialist al unor lideri populişti, care propagă ideea revenirii la un soi de autoritarism soft.

Rămâne şi problema rolului statului. Sum asaltul neo-liberalismului economis şi al neo-conservatorismului politic, ambele de extracţie anglo-saxonă, statul şi-a pierdut identitatea şi mijloacele de acţiune, deşi, pe fondul crizei, s-a văzut că fără el nu ar exista ieşire din criză. Mai grav este că într-o lume cu resurse finite piaţa va trebui însoţită, şi în anumite cazuri, substituită de stat în procesul de alocare optimă şi echitabilă a resurselor la nivel global. Doar că statul nici măcar nu se gândeşte cum s-o facă, aşa că nici vorbă de a putea influenţa lucrurile, cel puţin în această fază.

De aceea cred că avem nevoie de scenarii multiple despre viitor, care să ia în calcul aceste aspecte. Nu mai putem crede ca tâmpiţii că ne salvează mâna invizibilă a pieţei. Cum spuneam, până când în prelungirea ei nu se va afla şi un creier, o vom duce tot într-o criză.